Titlul asta creeaza probabil asteptarea unor marturisiri siropoase, cand nu m-am mai raportat doar la mine, ci la noi: la cuplu sau la familie. Numai ca nu prea are legatura cu lucrurile astea, dulcegarii care nu intereseaza pe nimeni. Are legatura cu ziua din care eu n-am mai fost eu, ci am devenit, pentru ceilalti, „noi” sau „voi”.
– Ce facem noi aici? Ne jucam?
E o formula generala de adresare care, de altfel, nu-mi place deloc. Dar sunt intrebarile pe care le-am auzit non-stop de cand am nascut. De exemplu, cand micutele aveau cateva luni, erau in carucior, rontaiau o jucarie de plastic si, daca aveam noroc, taceau.
Nu stiu cum, dintr-o data, formula de adresare se schimba cand ai copii. „Noi mancam”, „noi ne jucam”, chiar si „crestem”, „facem pipi”, de parca facem toate lucrurile astea impreuna, in acelasi timp, la unison. „Acum dormim, suntem obositi”, spun si mamele in timp ce croseteaza pe banca in parc.
Apoi, pe langa plural, nu mai esti mama doar pentru copilul tau. Esti mama pentru toata lumea. Prima data m-a strigat „mami” o asistenta de la neonatologie, pe culoar, si mi s-a parut atat de ciudat sa ma strige cineva asa (nascusem de vreo doua zile, sigur nu ma strigau fetitele mele!) incat n-am schitat nici un gest. Curand mi-am dat seama ca acolo eram toate „mami”, era ca si cum m-ar fi strigat cineva, pe strada, „fetita” (ma rog, asta cu niste ani in urma, acum nu ma mai incadrez). Culmea e ca episodul „mami” nu s-a incheiat in maternitate, ci a fost un apelativ preluat de cateva colege din companie, cativa amici mai indepartati sau rude. Dintr-o data nu mai eram Mara, nu mai eram prietena, colega de la etajul sapte, ci devenisem „mami” pentru toata lumea. Apropiatii s-au prins, din fericire, ca ma bucur cand sunt strigata asa doar de doua fetite mici, dragute foc si care au tot dreptul sa-mi spuna „mami”, ca sunt ale mele.
Daca ati uitat, sa stiti ma numesc tot Mara, iar copiii mei cresc, mananca, alearga si sar intr-un picior – la persoana a III-a, nu la persoana I.
