Sunt conștientă că ăsta nu e un subiect fierbinte: oamenii care vor să afle ce-am făcut eu anul trecut sunt destul de puțini. N-o să caute nimeni în Google „ce a făcut Mara în 2020”. Mi-am mai propus și să scriu doar despre lucruri bune, deci se mai cern unii și aici :). Însă ăsta e spațiul meu personal și, cel mai important, trebuie să-mi facă mie plăcere ce scriu și cum scriu. Nu sunt agenție de știri, nu mă interesează cantitatea, iar când mă apuc de scris mă gândesc întâi la ce vreau să spun, nu la trending key words. Așa că las mai jos un text personal și important pentru mine. Dacă rezonați și voi cu el, nu pot decât să fiu fericită.

Anul trecut a fost blând cu mine. Bine, asta nu înseamnă că n-am trecut și eu prin frici și angoase, că nu mi-am dorit să-mi văd prietenii mai des sau că n-am simțit uneori că-mi iau câmpii. Le-am bifat pe toate cu succes. Ei bine, să văd partea plină a paharului în contextul ăsta nu e neapărat ușor – dar e necesar. E un exercițiu care mă ajută să nu uit că am pentru ce să zâmbesc și să fiu recunoascătoare.

În ordine aleatorie, încep cu faptul că…

Știu că asta poate să vă ducă cu gândul la zile în care am stat în pat până la prânz sau la reprize de somn bun după-amiaza. Nu a fost deloc așa; m-am trezit, aproape zilnic, pe la 7 și jumătate. Diferența e că m-am trezit fără ceas. Nu a sunat nici o alarmă. Și nu am mai grija fetelor cu tot ce înseamnă trezit, mic dejun, îmbrăcat pentru școală. De anul trecut, micuțele se trezesc singure și își iau micul dejun.
În anii dinainte, când mă trezeam la 6 în fiecare dimineață, aveam senzația că sunt veșnic obosită.

Fără tam-tam, eveniment și countdown, dar am refăcut blogul de la zero. Era un plan mai vechi, care s-a concretizat în toamnă. Am logo nou, design nou, totul e nou. Am avut mare noroc să lucrez cu Vali (pentru logo și design) și cu Bogdan (pentru tot ce ține de programare) și sunt tare fericită cu rezultatul. Am avut proiecte mai multe și mai frumoase, deci aici numai de bine.

Iar eu nu-mi fac așa de ușor prieteni. Sunt oameni care-mi plac, dar puțini. Motiv pentru care nu mă așteptam să-mi fac prieteni noi în Anul Pandemiei, când am văzut oameni mai rar ca niciodată. Dar uite că s-a întâmplat și asta, iar ca bonus: fetele mele s-au împrietenit cu băieții lor. Aștept doar vremurile în care să ne putem vedea oricând, fără stres. Da, tot eu sunt cea mai panicată, deși precauți suntem toți.

… după ce mi-am dat ochii peste cap de vreo 20 de ori că trebuie să fac asta. Cele două patrupede aveau căsuța lor, dar erau pisici de corporație. Când toată lumea a început să lucreze de acasă și ele au rămas singure pe plantație, a trebuit să cedez la argumentele celuilalt adult din casă. Care a promis foarte multe lucruri pisici-related (vreo 10% din ele s-au și întâmplat); noroc că m-au cucerit mieunătoarele.
Motivul pentru care nu voiam animale în casă este că mă deranjează părul de pisică (mi se înfundă nasul, mă mănâncă pielea și am senzația că tot ce respir e blana lor) și pentru că viața cu două animale și doi copii în aceeași casă nu e deloc simplă. Am avut dreptate: nu e ușor, dar e fun! Între timp nici nu mi se mai înfundă nasul și am fost avansată: sunt sclava Pisicii Roz.

Deși visez cu ochii deschiși la o escapadă italiană (când se va putea și va fi și safe), trebuie să recunosc că excursiile pe care le-am făcut din vara asta au fost mi-nu-na-te. Am ales destinații și cazări gândindu-ne la singuranța noastră și am încercat să fim cât de atenți posibil. Am fost fericită să duc fetele în Deltă, la Sighișoara și la Brașov, la Sibiu și la Vâlcea, la Turda, Cluj sau la Oradea. Au fost mai multe locuri, nici nu le mai știu pe toate. Marea am văzut-o puțin, în Bulgaria, dar ne-am bucurat de ea.

Iar aici o să amestec lucruri care par neimportante cu altele care par importante. M-am bucurat de seri în care am stat să potrivesc un puzzle cu fetele mele. E o treabă migăloasă, care-mi place și care-mi relaxează mintea. Acum avem înșirat unul de 3000 de piese și stăm destul de bine.

Am alergat vara (din păcate e un obicei pe care-l practic când e vreme frumoasă, n-am reușit să mă țin de alergat și iarna) și am descoperit yoga. La capitolul yoga sunt la început, nu știu dacă o să continui sau nu. Dar îmi dă o stare de bine, iar corpul meu e fericit și uimit să descopere mușchi despre care nu știa că există. Yoga a însemnat – mai ales în perioada asta în care suntem toți acasă, în fiecare zi – și intimitate. Închid ușa și, pentru o oră, și oamenii, și pisicile se descurcă fără mine. Ceea ce e minunat.

Și am fost la doctor. Zic „la doctor” generic, pentru că am fost, de fapt, la mai mulți. Bănuiesc că pentru mulți dintre voi e ceva firesc; pentru mine e o victorie. Mi-am pierdut mama din cauza cancerului, de aici și diversele mele anxietăți pe tema sănătății și a mersului la medic.
Dar anul ăsta, în pandemie, logica a reușit să-mi domine frica asta, așa că am mersla mai multe consultații ca niciodată. Mi-am făcut toate analizele recomandate și toate ecografiile. Acum știu la ce trebuie să fiu atentă și dorm liniștită. Senzația e priceless – mi-am propus să scriu și despre subiectul ăsta, pentru că sunt convinsă că nu sunt singura care a trecut prin așa ceva.

La capitolul ăsta aș vrea să menționez că da, am făcut eu pâine de casă în primăvară, dar am încheiat 2020 fără să fac banana bread. Și cu doar 2 kilograme în plus, de care vreau să scap luna asta. Îmi vin încă jeanșii dinainte de pandemie, ceea ce mă bucură. Mai sper doar să mă vaccinez curând, poate-poate o ajunge și la mine o doză de la cei care refuză.

Da, am pus poză cu pâine pentru că mi-e foame :).

The post Dragă 2020 appeared first on Mara Coman.

Am citit una, alta despre yoga înainte să-mi doresc să încerc și eu. Mi-au ajuns la urechi inclusiv povești despre revelații spirituale, însă pe mine m-a tentat mai degrabă ideea de relaxare și de oprit tornada de gânduri. Și faptul că trebuie să fac totuși un pic de mișcare mai ales acum, când stau mai tot timpul acasă. Dacă peste toate astea vine și vreo revelație, numai bine, o să fie ca un bonus, dar recunosc că nu am așteptări prea mari.

Sunt foarte începătoare la capitolul yoga, nu sunt în măsură să dau sfaturi, nu știu dacă e ceva ce o să dureze sau dacă o să abandonez. Sincer sper să mă țin de program, îmi dă o stare de bine și am nevoie de asta.

Făcusem un research și înainte de pandemie, găsisem un loc în care mi-ar fi plăcut să merg, apoi a venit luna martie și de aici știți cu toții cum a fost; am zis că o să merg yoga după pandemie. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut în primăvară că în noiembrie n-o să vorbim de pandemie la trecut. Așa că acum vreo lună am căutat pe net studioul cu pricina, am văzut că au diverse clase online și m-am înscris la un program. E unul mai special, care presupune să practici yoga șase zile pe săptămână timp de 40 de zile și se potrivește foarte bine cu ce aveam eu în minte: voiam un mai mult de o ședință pe săptămână, ca să înțeleg ceva într-un interval de timp relativ scurt.

Nu știu la voi cum e, dar la noi, de când cu școala online, e un du-te-vino continuu dintr-o cameră în alta. Nici nu mă așez bine la birou că, 40 de minute mai târziu, cineva aleargă pe hol (fetele mele doar aleargă, nu știu când vor învăța să și meargă), apoi semi-trântesc ușa și-mi comunică ce au făcut la școală (rareori) sau în ce poziție a stat pisica (deseori). Știu că pare funny, dar ritualul ăsta de alergat-trântit uși o dată la 40 de minute e destul de enervant, te poate scoate din pepeni.

Așa că am făcut ședință cu toată lumea din casă și-am explicat că eu o să fac yoga. Zilnic. Și că asta înseamnă că am nevoie să stau singură o oră. Dacă nu arde, rezolvăm tot ce trebuie înainte sau după ora mea de yoga. Copilele s-au amuzat puțin, m-au întrebat ce m-a apucat, dacă o să stau în poziția lotusului, cu ochii închiși, o să fac mmmm și – mai ales – dacă o să fiu mai calmă după.
La rândul meu, le-am rugat să nu trântească uși să nu alerge măcar o oră pe zi. Acea oră pe zi.

Ora mea de yoga e uneori o provocare, dar bănuiam că va fi așa, mai ales că am experiență zero. Cert e că, până acum, îmi place. Clasele sunt live pe youtube dar, dacă am altceva de făcut la ora respectivă, am link-ul și pot să-mi aleg eu intervalul orar. Inițial am încercat să practic seara, conform programului de la studio, însă mai nou mi se pare că e mai benefic pentru mine dimineața. Încerc să-mi fac un ritual nou de început de zi, dar am nevoie de mai mult timp ca să văd dacă funcționează.

În primele zile mi-a fost mai greu cu concentrarea; indiferent că aveam ochii închiși sau deschiși, în fața mea se derula un to do list. Duminică, de exemplu, eram atât de furioasă, încât m-am certat cu niște oameni în gând niște minute bune din ora mea yoga. Azi însă am avut senzația că am reușit în mare parte să fiu atentă doar la ce fac și să nu-mi mai las mintea să călătorească pe unde vrea ea. Chestie absolut minunată, face bine la cap. Altfel, sunt lucruri pe care nu le pot face încă, altele care mă solicită foarte tare, dar și niște răsuciri și rotiri care se simt neașteptat de bine.

La început încă s-au mai trântit uși. Copilele au mai alergat, am auzit și o întreagă discuție – așa vorbesc ele, să audă toată lumea! Am mai avut și o tentativă să o las pe Pisica Roz să stea cu mine în timpul clasei, dar domnișoara grațioasă și-a ascuțit ghearele în salteaua mea.

După yoga, Ioana mă întreabă când și când dacă am reușit să zbor și ține musai să o anunț când o să-mi iasă asta cu levitatul. Ah, și mă mai întreabă dacă o să fiu mai calmă și n-o să mai țip niciodată.

Cert e că în timp s-a obișnuit toată casa că mă închid în cameră o oră. Iar asta, ei bine, a fost revelația mea: indiferent ce credeam eu că-mi va aduce yoga, am primit un cadou neașteptat – o oră doar pentru mine. O oră în care nimeni nu-mi cere nimic și, mai mult, o oră în care mi se respectă dorința de a fi singură.

Orice aș fi făcut în afară de yoga, cineva voia ceva de la mine și venea să-mi comunice. Citesc? OK, doar pot să mă opresc un moment. Lucrez? Doar un minut, mama. Fac duș? Nici un stres, intră copila cât să-mi spună că-i e foame sau că mâța s-a mânjit de acuarele. Dar iată că, de când fac yoga, am o oră întreagă care e a mea, o oră de liniște pe care habar n-am cum altfel aș fi putut s-o câștig. And it feels wonderful.

P.S. Eu urmez clasele live de la MPower Yoga. Personal, prefer orele Alexandrei, dar încă experimentez. Abonamentul lunar costă 140 de lei. Am văzut că există și un program pentru începători care e 49 de euro și care mă tentează, poate cu el ar fi trebuit să încep.

Sunt și destuleclasele de yoga care nu costă nimic, în diverse studiouri sau pe youtube. Eu am ales varianta asta pentru că voiam un program clar stabilit, niște instructori și un studio la care să merg și fizic la un moment dat. Iar aici sunt doar clase de yoga, e clar că e foarte greu de susținut business-ul ăsta în pandemie și iar 140 lei pe lună nu e un cost mare. Dacă am alege cu toții clasele free de pe youtube, multe dintre studiourile mici s-ar închide până în vară.

Foto: Max van den Oetelaar și Dave Hoefler / Unsplash

The post Cum să închizi ușa appeared first on Mara Coman.