Totul mi s-a tras de la împărțirea cu rest. Eram într-a treia și aveam numai zece la matematică. Într-o zi, când am rugat-o să mă ajute la teme, mama (care era profesoară de mate) s-a prins că nu știam mare lucru; primeam note mari pentru că eram fata lui tata. În consecință, într-a patra, ai mei m-au mutat la altă școală. Au întrebat pe toată lumea care e cea mai bună învățătoare și așa am ajuns în clasa doamnei Catrina, despre care se spunea că “scotea oameni” din elevii ei.

Anul care a urmat a fost unul dintre cei mai chinuitori pe care mi-i amintesc din copilăria mea.
Mi-a fost greu să mă mut la o altă școală și să mă adaptez printre colegi noi, care se știau bine între ei. O vreme nu doar că n-am avut prieteni, dar mi-am luat și porția de bullying.

Mi-a fost greu și pentru că școala cea nouă era la o oră de mers cu autobuzul; asta însemna că mă trezeam pe la 6 jumate și la 7 plecam.
Acele dimineți sunt foarte vagi în memoria mea; nu mâncam, nu aveam vreun ritual. O văd ca prin ceață pe mama care, uneori, mă îmbrăca în timp ce încă dormeam. Apoi lungul drum cu autobuzul aglomerat, nodul din gât, durerea din stomac și cea mai pregnantă amintire: frica.

– Tu o să stai în prima bancă, aici, lângă ușă. Că să nu ne deranjezi prea mult, că și-așa vii mereu târziu, mi-a spus învățătoarea mea cea nouă și mi-a aruncat o privire care m-a făcut să îngheț.

Era adevărat, uneori întârziam. Autobuzul cu care mergeam la școală nu ajungea mereu în timp util. Alergam de cum coboram, de frică să nu deranjez ora. Să mai salvez un minut sau două. Să nu fiu mereu ultima. Cum intram în școală, pe coridor, îmi scoteam haina, cartea, caietul și penarul, ca să nu mai fac zgomot în clasă.
Spuneam “bună dimineața“ și mă așezam în banca mea. Primeam, de la învățătoare, un salut aspru. Tot căutam în privirea ei un dram de înțelegere, mai ales că părinții mei vorbiseră cu ea despre faptul că întârzierea nu depinde de mine, iar doamna le spusese senină că e totul în regulă, nu contează că ajung după 8. În schimb, pe mine mă trata ca și când era o mare problemă.

Îmi doream să nu intru în clasă. Să nu fiu acolo. Să mă evapor și să-mi calmez inima care bătea de parcă mergeam la execuție.

La noua școală am făcut cunoștință și cu un nou mod de corectare a temelor, și cu pedepsele. Totul se desfășura ca un ritual, zi de zi, oră de oră.

Primul pas era ca fiecare să facă schimb de caiet cu colegul de bancă. Astfel, aveai în față alt caiet de teme, nu al tău. Apoi, un alt elev citea tema cu voce tare. Fiecare dintre copii trebuia să sublinieze greșelile găsite în caietul colegului. Apoi, doamna Catrina trecea frumușel printre noi, număra greșelile și, pentru fiecare dintre ele, împărțea câte o lovitură la palmă, cu rigla. Și la prima oră, și la a doua, și la a treia, și a doua zi.

N-am cum să uit: femeia se transforma pur și simplu și lovea cu toată puterea, ca un gardian care are de-a face cu niște răufăcători. Vedeam în ochii ei un sadism greu de imaginat. Începea să urle dacă nu țineai mâna drept sau încercai să o tragi un pic înainte de lovitură. Făcea și mai urât când vreun amărât cu zece, 15 greșeli începea să plângă și să o roage să-l ierte.

Cred că îi făcea plăcere, altfel nu înțeleg cum de avea atâta putere și răbdare să ne lovească pe toți, every f*ucking day. Că rareori scăpa neatins vreunul dintre noi.

Nu cred că m-a lovit nimeni mai tare.

Am diverse flash-uri legate de riglele luate la palmă.
Îmi amintesc de dictarea după care am încasat 4 (da, patru) lovituri pentru că am omis două virgule și două semne ale exclamării.

Dar cel mai des îmi amintesc de temele la mate, pentru care luam bătaie degeaba. V-am mai zis, un copil se ridica în picioare și citea rezultatele. Clasa spunea în cor un “daaaa“ când era corect și un “nuuuu“, când nu era. Numai că, la exercițiile mai dificile, greșea majoritatea. Corul spunea că exercițiul e rezolvat corect și nu îndrăznea nimeni să deschidă gura și să spună altceva.
Ajunsesem să o rog pe mama să-mi verifice temele cu calculatorul și, chiar și așa, luam în continuare bătaie.

Din fericire – și spre deosebire de colegii mei -, am fost doar un an eleva doamnei Catrina. La finalul clasei a patra, am dat cu toții un test, un fel de evaluare. Am avut nota cea mai mare din clasă (lucru care nu m-a ajutat prea mult în relațiile cu colegii mei, doar eram ultima venită). Nu rețin dacă nu cumva n-am luat bătaie și atunci, că la unul dintre teste am luat nouă sau nouă și ceva, deci am avut niște greșeli.
Când a făcut media și a aflat că a mea e cea mai mare, învățătoarea mi-a zis să mă ridic în picioare și cred că m-a felicitat; nu sunt sigură pentru că eram mereu în alertă, mi-era teamă să nu fac vreo nefăcută și să urmeze alte lovituri.

Nu știu dacă am învățat cel mai bine sau dacă nu cumva mi-a fost mai frică decât celorlați. Dar am învățat împărțirea cu rest, o știu și-acum.

Chiar dacă bătaia era mai degrabă o regulă în școlile comunismului, m-am întrebat deseori de ce ai mei au acceptat să fiu tratată așa. De ce li se părea că e în regulă să iau bătaie la școală aproape în fiecare zi, chiar și pentru o virgulă. De ce erau împăcați cu ideea că învăț de frică.
M-am întrebat de ce mama, profesoară fiind, nu s-a decis într-o zi să mă învețe ea afurisita aia de împărțire cu rest și m-a lăsat să mă chinui în ceva ce mi-a rămas în memorie ca un coșmar.

Adult fiind, încă mă mai lupt cu diverse frici și cu veșnica starea de alertă. Nu mi se trag toate de la învățătoarea dintr-a patra, dar cert e că mi-a oferit o experiență grea, la o vârstă la care copiii n-ar trebui să trăiască cu temeri și lovituri. Și în nici un caz nu ar trebui să le fie frică să meargă la școală.

Loviturile alea nu au cum să nu lase urme, chiar dacă în palmele mele nu se mai vede nimic.

Foto: Unsplash

The post Învățătoarea dintr-a patra appeared first on Mara Coman.

Până acum am reușit să nu facem covid. Am purtat măști, ne-am dezinfectat, am evitat locurile aglomerate, ne-am vaccinat. Când aveam o speranță că lucrurile ar putea merge spre bine ne-am trezit cu varianta Delta care se răspândește mai repede și e periculoasă în special pentru cei nevaccinați: adulți, dar și copii care nu au încă voie să se vaccineze. Motiv pentru care mă îngrijorează începerea școlilor acum, la peste 2000 de cazuri de persoane infectate pe zi și o rată de vaccinare atât de mică.

Știu că o să veniți să-mi spuneți că e ok, copiii fac forme ușoare. Majoritatea, da. Însă mie nu-mi place să-mi iau informațiile din auzite, așa că am stat de vorbă cu un medic care îngrijește copii cu covid. Mi-a spus că, deși mulți copii fac forme ușoare, îngrijorarea medicilor are legătură cu acel sindrom inflamator care poate apărea la săptămâni sau chiar luni DUPĂ covid. Nu știm încă de ce la unii apare acest sindrom și la alții nu. Știm doar că poate fi grav și e destul de greu de tratat, cu multe zile de stat în spital. Detalii și opinii avizate sunt în acest articol de pe Mindcraft stories – singura mențiune e că articolul datează din primăvară, când nu exista varianta Delta. Între timp, nu mai sunt „doar” 80 de copii în situația respectivă.

În acest context, iată întrebările care mă bântuie:

– E OK să-mi asum acest risc și să-mi trimit copiii la școală? Numărul infectărilor va crește sigur, o spune și CNN într-un articol de ieri (în US, școala a început de ceva vreme).

– Cât de eficientă este masca dacă toți copiii își mănâncă pachețelul în clasă – evident, fără mască?

– Dacă ajungem în două, trei săptămâni la rată de infectare la 6 la mie, când școlile se închid, merită să las fetele la școală pentru o perioadă atât de scurtă?

– E OK ca ele să fie singurele sau printre puținii copii dintr-o clasă de peste 30 de elevi care nu merg fizic la școală?

– O să fie săpun în toaleta școlilor?

– Dacă se aprobă vaccinul pentru vârsta fetelor mele în două, trei luni, nu e mai bine să mai aștept cu mersul fizic la școală până se pot vaccina?

– De ce ministrul învățământului ține să meargă la școală și copiii sub 12 ani, care nu pot fi vaccinați și care chiar pot avea de suferit din cauza noii tulpini?

Și o întrebare pentru tine:
– Cum ai reacționa dacă copilul tău s-ar îmbolnăvi de covid din cauza unui cadru didactic care a refuzat să se vaccineze?

Foto: Kelly Sikkema / Unsplash

The post Începe școala și eu am o mulțime de întrebări appeared first on Mara Coman.

Știți, probabil, despre ce vorbesc – începerea școlii. Cu sisteme online, hibrid, cu școală ca până acum, cu prezență fizică, cu sau fără distanțare socială, schimburi, măști, panouri de plexiglas, vizete. (Ăsta cred că e un cuvânt nou pentru mine, nu cred că am mai folosit vreodată vizetă până în primăvara asta). Pe scurt, ce știm despre școală e că nu știm. Dar mai avem o săptămână, o să aflăm noi.

Însă am votat.

Am auzit că asta s-a întâmplat în mai multe școli. Părinții au votat cum ar dori să meargă la școală copiii lor. În ce sistem. Nu știu însă ce-aș fi făcut dacă majoritatea ar fi decis că fetele mele trebuie să fie prezente fizic la școală.
Habar nu am ce altă soluție ar exista în afara votului, dar trebuie să spun că mi s-ar părea extrem de nedrept dacă majoritatea ar vota pentru ceva ce ar pune în pericol sănătatea mea și a copiilor mei.

Însă, votând ce ne dorim pentru copii, am stabilit și care va fi soarta profesorilor. Mulți părinți au decis că e OK pentru învățători să meargă la școală și să intre în contact cu copiii, chiar dacă asta înseamnă că riscă să se îmbolnăvească de covid.

Oh, stai, de fapt la profesori nu prea s-a gândit nimeni.

N-aș fi vrut să fiu, în 2020, profesoara unei clase de douăzeci, treizeci de copii ai căror părinți au decis să-i trimită la școală în plină pandemie.

Foto: Andy Falconer / Unsplash

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

The post Părinții au votat appeared first on Mara Coman.

Am trăit niște ani într-un sat din România și am văzut cu ochii mei greutățile și problemele de acolo. Însă mai trist e că, la niște zeci de ani distanță, puține lucruri s-au schimbat. Discrepanțele dintre mediul urban și cel rural sunt mai adânci decât am vrea să credem.

Într-o vară, mama, profesoară de mate și de fizică, își însoțea elevii la cules de fructe, activitate obișnuită în vremea comunismului. Se numea „practică” și era obligatorie. Așa l-a cunoscut pe domnu’ inginer. A fost o dragoste fulgerătoare în urma căreia mama s-a mutat dintr-un oraș mare într-un sat aflat la câteva sute de kilometri – pentru că tata n-a vrut niciodată să locuiască în oraș. În urma acestei povești de dragoste atât de comune pentru finalul anilor ’70, m-am născut eu.

De ce o invidiam pe colega mea de grădiniță

Am crescut într-o casă naționalizată, cu tavan înalt de trei metri, cu curent electric, cu baie, toaletă și cu boiler, ba chiar și calorifer. Mi-am petrecut copilăria într-o curte imensă, cu livadă cu meri, cu grădina din care mâncam căpșune, zmeură și mure, cu aluni plantați de bunicul și flori îngrijite de mama.

Cred că aveam patru ani când m-a luat de mână și m-a dus la grădiniță, în clădirea de lângă casa noastră. Acolo mi-am făcut o prietenă care „îmi ținea ușa” de fiecare dată când mergeam la toaleta din curte. Ținutul ușii era o chestiune firească; nu exista niciun fel de încuietoare, deci nu stătea închisă.

7% din școlile din mediul urban
VS
38% din școlile din mediul rural
au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și fără canalizare*

De la grădiniță am venit tare amărâtă într-o zi: prietena mea, Irina, îmi spusese că, după 12, se duce acasă, mănâncă, și apoi merge pe deal, cu caprele. Am plâns în hohote în brațele mamei pentru că, iată, eu n-aveam capre. Nici vaci.
O invidiam pe Irina, că ea putea să meargă cu animalele pe dealuri.

Mama mi-a mai povestit cum, tot la grădiniță, am dat la schimb sendvișul meu pe o felie de ridiche neagră: eram tare încântată, mai ales că nu mai mâncasem niciodată așa ceva.

Prietenele dintr-a întâia

Am așteptat cu sufletul la gură prima zi de școală: traversam și eram acolo. Îmi amintesc bine de colegi. De Mugurel am fost îndrăgostită dintr-a-ntâia. Eram prietenă bună cu Nadia, colega mea de bancă, dar și cu Nicoleta și cu Silvia. Iarnă, vară, ele veneau la școală pe jos din satul vecin. Aveau de mers mai bine de jumătate de oră. Veneau singure.

Le vizitam uneori, doar erau prietenele mele. O colegă locuia într-o casă cu două camere. Una dintre ele era „camera bună”, concept pe care atunci l-am auzit prima oară: o cameră pentru musafiri, în care era mereu curat, în care nu prea intrai și în care era mereu frig.
Toată familia – patru copii, printre care un bebeluș de doar câteva luni – locuia în camera cealaltă, unde erau două paturi. Viața se petrecea în dormitor.
Bucătăria și baia erau în curte. Se spălau în lighean, cu apă scoasă din fântână.

5,5%din gospodăriile din mediul urban
VS
53,1% din gospodăriile din mediul rural
nu au grup sanitar în interiorul locuinței*

Tot în astfel de vizite am aflat, cu surprindere, că prietenele mele n-aveau bibliotecă acasă. Aveau cam o carte de fiecare (în majoritatea familiilor erau mai mulți copiii), motiv pentru care îi spuneau, generic, cartea. Oricum, cititul era ceva ce trebuia să faci la școală și atât.

0,70% din populația urbană
VS
2,15% din populația rurală
este analfabetă*

De altfel, în zona în care am crescut eu, cei mai mulți oameni nu fac acordul subiectului cu predicatul. Nu e vreo scăpare; pur și simplu nu le iese, nici măcar din greșeală. M-am întrebat, adult fiind, dacă nu cumva e un soi de regionalism. Mi-am zis și că e posibil ca oamenii să vorbească astfel – din obișnuință, că așa vorbesc cu toții între ei –, dar să scrie corect. M-am lămurit că mă înșel când mi-a trimis o vecină o rețetă care începea cu „se bate ouăle”.

Școala din sat

Am învățat acolo doar trei ani. Am în minte băncile vechi din lemn, pe care alți copii își „sculptaseră” numele, rezolvări ale problemelor, dar și cuvinte pe care nu le pot reproduce aici. Nu rețin mare lucru despre învățătoarea mea de atunci: o văd la catedră, mereu înfofolită într-o haină de blană, ceea ce mă face să cred că era frig în clasă. Toaleta era tot în curte. Nu știu dacă aveam unde să ne spălăm pe mâini – chiar nu rețin.
Oricum, eram norocoși pentru că aveam o clasă separată. În satul vecin erau clase mixte: în aceeași sală, copii de-a treia și de-a patra, cu un singur învățător.

Am pierdut legătura cu fostele mele colege după ce m-am dus la altă școală. Mai aflam vești uneori: de exemplu, că una dintre ele a făcut o nuntă mare. Abia împlinise 13 ani.

Eleva de 10

Dar începusem să spun despre mutatul la altă școală – la oraș. Ei bine, mi s-a tras de la împărțirea cu rest: maică-mea s-a speriat când și-a dat seama că n-aveam absolut nicio idee să calculez așa ceva, deși primeam premiul I și numai 10.

În consecință, de anul următor am mers la o școală dintr-un orășel din apropiere. Am învățat zdravăn, mai ales că orice greșeală era taxată aspru: în clasa a IV-a, am primit patru lovituri cu rigla după o dictare la care am omis două virgule și două semne ale exclamării.
Din anul ăla am multe amintiri, dar cea mai pregnantă este frica. Și bully-ing-ul, fenomen despre care, pe atunci, nu știam că are un nume: noii mei colegi din orășelul cu o singură stradă mă arătau cu degetul pentru că veneam de la țară.

Nu împlinisem 10 ani când am aflat că să locuiești într-un sat e o rușine.

Toaletele școlii de la oraș, învăluite de mirosul specific, înțepător, erau, însă, tot în curte.

Discrepanțe majore

Lăsând la o parte poveștile vechi și melancolia, realitatea e că multe din satele românești au rămas la fel ca în copilăria mea. N-o zic eu, ci o zic datele din studiul național „România cu un singur chip”, care măsoară diferențele dintre mediul rural și mediul urban. Studiul evidențiază unde este necesară contribuția accelerată pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite.

Pe Un singur chip sunt toate cele 50 de infografice din studiu. Pot fi și downloadate și conțin date despre sistemul sanitar, educație, economie, tehnologie, dar și despre copii, angajați și locuințe.

Pentru că am scris în special despre educație și experiența mea cu școala de la sat și din orașele mici, vreau o să subliniez că România are una dintre cele mai mari rate de abandon școlar din Uniunea Europeană; cea din mediul rural este, în unele cazuri, dublă față de cea a elevilor din mediul urban.

• În mediul urban, o familie cheltuiește lunar, pentru educație, fabuloasa sumă de 17,12 lei. În mediul rural, suma e de 4,96 lei pe lună.

• 25,8% din elevii din mediul urban și 42,23% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Bacalaureat.

• 13,71% din elevii din mediul urban și 35,26% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Evaluare Națională (și cifrele au crescut la 15% în mediul urban și 38% în mediul rural pentru sesiunea de examene desfășurată în 2020).

• 7% din școlile din mediul urban și 38% din școlile din mediul rural, au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și canalizare.

E important să ne amintim că toate cifrele astea reprezintă oameni. Și nu sunt puțini: aproape jumătate din populația din mediul rural se află în risc de sărăcie și excluziune socială. 90% dintre gospodării nu sunt racordate la sistemul public de canalizare.

Iar în aceste gospodării trăiesc adulți, ca noi, și cresc copii, ca ai noștri. Și datele astea nu mai țin de trecut și de amintirile mele. Sunt de acum, din anul 2020.

Astăzi, România nu are un singur chip.

Satele românești nu sunt doar locuri idilice, cu oameni care se îmbracă frumos duminica, pentru biserică, cu tradiții de sute de ani, cu roșii cu gust vara și must dulce iarna, cu lapte cu caimac și bunici care știu să împletească șosete din lână toarsă chiar de ele. Știu că imaginile astea sunt frumoase și că ne e mai comod să ne gândim la ele decât la cele care se întrevăd din statistici. Dar lumea satului înseamnă și locuințe fără apă curentă, și sărăcie lucie, și igrasie, și școli în care e frig, și toalete în curte, și, uneori, mai puțin de un medic în fiecare sat.

Ține de noi să avem o imagine completă și să ne uităm atent la diferențele între viața la sat și cea de la oraș. Să nu le ignorăm. Și, mai ales, să ajutăm acolo unde putem.

Ajutor poate să însemne cărți și rechizite pentru copiii, poate să însemne acces la tehnologie și informații despre cum să o folosească (mai ales acum, în anul în care se tot vorbește despre educație digitală). Dar tot ajutor înseamnă și să vezi exact care e situația și să tragi un semnal de alarmă atunci când e nevoie.

****

Studiul „România cu un singur chip” este lansat de Lidl și Ambasada Sustenabilității.

 Una dintre concluziile studiului este nevoia eradicării sărăciei, așadar Lidl s-a alăturat programului România Solidară demarat de Ambasada Sustenabilității în România.  

Lidl organizează o campanie de donații la casele de marcat, până pe 31 decembrie 2020, pentru a susține unul dintre ONG-urile implicate în grupul de lucru România Solidară, World Vision România, care a propus o soluție eficientă pentru a diminua decalajele dintre mediul urban și cel rural: reamenajarea școlilor din zonele defavorizate.

^{*conform studiului „România cu un singur chip”}

Citește despre viața din satele românești și la:
– Diana Cosmin – Amărăciunea satelor românești nu are nimic pitoresc în ea;
– Cristina Stănciulescu – Știutele și neștiutele drame ale vieții de la țară; 
– Noemi Meilman – Toamna bobocilor și alte povestiri;
– Ana Bîtu – Fă-te mamă doctor și pleacă la oraș 

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

The post Satele noastre sunt superbe, dar viața la țară nu e deloc așa appeared first on Mara Coman.

Nu știu câți oameni sunt sensibili la capitolul ăsta, dar io chiar sunt. Am atâtea povești legate de „cu cine să las copiii” – unele funny, altele deloc funny -, c-aș putea scrie până diseară. Mă rog, chiar aș putea să povestesc câteva, deși nici una dintre întâmplările mele anterioare nu are legătură cu vreun virus și vreo epidemie.

–

Se dă următorul context: single mom și două fetițe frumoase și istețe (că doar sunt ale mele). Erau mai mici și nu mai știu ce hârtie trebuia să duc la școală. Discutam cu un alt părinte care habar nu avea cum stăteau lucrurile la mine acasă și am explicat de ce nu pot să ajung: copilele nu se simțeau bine, erau și prea mici să le las singure. Celălalt părinte a zis că nu-i nici o problemă. Să trimit o bunică, o mătușă, pe cineva, nu contează cine. Ei bine, la mine nu exista acel cineva. N-am nici o bunică. N-am nici un fel de rudă în București. Asta am și zis. Nu știu dacă m-a crezut sau nu. M-am simțit fiica ploii.

OK, având datele de mai sus, oricine are copii înțelege cam cum au fost pentru mine anii ăia și prin câte situații în care „n-am cu cine să las copiii” am trecut. Am plecat cu lacrimi în ochi când am aflat că școala la care merg ele desființează programul de școală după școală (din fericire, nu s-a întâmplat, până la urmă); am rugat un prieten să aibă grijă de una dintre fete când a trebuit să merg cu cealaltă la spital, pentru o perfuzie (era vinerea de dinainte de Paști, nu mai era nimeni în București); le-am luat cu mine la birou când s-au închis școlile la -16 grade. Și astea sunt doar câteva exemple. M-am gândit serios în anii ăia să fac un „barter” cu alte mame: să-i lase și ele la mine pe ai lor, să le trimit și eu pe ale mele când nu pot sta acasă.

–

Mă rog, în cazul meu lucrurile s-au rezolvat: acum am și cu cine să le las, au și crescut, sunt destul de mari să stea și singure o oră, două, știu să-și facă un sendviș, o salată, să paseze un avocado și să mă sune în caz că au nevoie de ceva. Dar am făcut introducerea asta generoasă din două motive: 1. așa scriu eu, mult, îmi place să fie cu context; 2. eu chiar știu cum e să n-ai cu cine să lași copiii.

OK, și-acum revenind la problema arzătoare: s-au închis școlile din cauza coronavirusului. Știm că se transmite foarte ușor și e o măsură de prevenție.

Eu m-am rugat ieri să închidă școlile. Chiar dacă e greu pentru cei care nu pot lucra de acasă și care n-au cu cine să-și lase copiii. Știți de ce? Ei bine, se pare că virusul nu e periculos pentru copii. Ei fac forme ușoare ale bolii. În unele cazuri sunt asimptomatici și sunt doar purtători. Asta înseamnă că dragii noștri copiii pot părea sănătoși tun, dar pot să împartă, cu generozitate, acest virus tuturor celor cu care se întâlnesc.
În primul rând, o să îl dea colegilor de școală. Tot fiindcă sunt mamă, vă spun că sunt șanse foarte mari: copiii noștri se îmbrățișează cu colegele (așa își arată ele că sunt prietene bune), rod capacele de la stilouri (se pare că sunt delicioase), coperțile de plastic ale caietelor, sug guma de șters care cade pe jos, ronțăie recipientul cu lipici. Sunt șanse foarte mari ca toți elevii – bine, nu toți; majoritatea – să ia un virus care se răspândește atât de repede.
După școală, copiii noștri – aparent sănătoși sau cu o formă ușoară a bolii – vin acasă. Sunt contagioși. E o posibilitate foarte mare să ne îmbolnăvim și noi, părinții lor. Noi nu mai facem forme atât de ușoare. Dacă statul român mai are medicamente și paturi disponibile, o să ajungem la spital.

Îhmmm. Și-acum vă întreb: dacă noi ajungem la spital, cu cine ne lăsăm copiii?

The post Cu cine ne lăsăm copiii appeared first on Mara Coman.

Oricât de zen mi-a fost ziua asta, când am citit pe Pagina de Media declarațiile preotului Vasile Răducă – de altfel, prodecan al Facultății de Teologie – , m-am înfuriat teribil.
M-am înfuriat pentru că acest personaj lucrează în învățământul universitar, educă niște tineri și ar trebui să fie, pentru ei, un exemplu. Însă, iată, e vorba de un profesor universitar care a afirmat, la Radio Trinitas, pe 27 mai, că:

„… sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul.”

„Vă rog să rețineți: când e vorba de viol, este vorba de un viol la care au consimțit persoanele respective sau sunt în imposibilitatea de a interveni, prin măsuri igienice (…)”

Un profesor universitar care are tupeul să spună că, dacă o femeie rămâne însărcinată în urma unui viol, este vina ei. Și că n-a fost chiar un viol, ci că i-a cam plăcut, că „a consimțit”. Ăsta e un om care vine la catedră, vorbește în fața unor studenți și-i pregătește să devină preoți – mă rog, putea să-i pregătească pentru orice meserie. Doar că ideile astea sunt, pur și simplu, incompatibile cu meseria de profesor. Cineva care îndrăznește să spună așa ceva și să judece o femeie care a trecut printr-un viol nu poate avea dreptul să apară în fața unor copii și să le dea lecții (de orice fel). E genul de om care n-aș vrea să fie în preajma copiilor mei nici măcar pentru o secundă. N-aș vrea nici măcar să stau lângă el, din greșeală, în metrou.

Citatele de mai sus (preluate de pe Pagina de Media) sunt doar două dintre cele mai năucitoare. Preotul și prodecanul Răducă are și alte idei preconcepute: face afirmații rasiste legate de musulmani și ține o pledoarie science fiction împotriva prezervativului – adică desființează singura metodă de protecție împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Argumentele lui (le găsiți în articolul original) te lasă mut.

Desigur, cele de mai sus sunt de ajuns ca să mi se pară strigător la cer. Însă, trecând peste uimirea mea legată de faptul că avem lângă noi atât de mulți oameni cu ochelari de cal, mi se pare inadmisibil că:

– acest om își va păstra, probabil, postul de profesor universitar.
Am citit că, astăzi, „rectorul Universității din București a cerut demiterea prodecanului Facultății de Teologie”. Repet, azi – după ce a vuit tot internetul citind articolul de pe Pagina de Media -, deși emisiunea cu Vasile Răducă a fost difuzată acum două luni. OK, pe Trinitas, nu toată lumea ascultă Trinitas (din fericire), dar e genul de informație care ar fi trebuit să ajungă la rectorul Universității.
N-am înțeles, oricum, ce înseamnă asta cu demiterea: e vorba doar despre funcția de prodecan? Răducă va rămâne în continuare profesor?

– dacă n-ar fi fost revolta din online de azi, domnul rector nu știa nimic, își vedea liniștit de concediu. Și dacă mâine se potolește internetul pe subiectul ăsta (că sigur o să mai apară și alte mizerii, nu e asta singura), uită toată lumea, începe anul școlar și Răducă o să vină cu catalogul și cu principiile lui la universitate?

– purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a zis că „părintele profesor Răducă” (incredibil, vaaai cum sună părintele profesor în contextul ăsta) devine pătimaș. Adică omul n-o luase pe câmpii, era doar pătimaș. Deh, a pus suflet.
Totuși, mai zice că „instituția pe care o reprezentăm (n. r. adică Patriarhia) nu are nici o legătură cu asemenea viziune”, iar afirmațiile lui Răducă reprezintă părerile lui personale.
OK, deci nu sunteți nici voi de acord, asta nu e viziunea Patriarhiei, dar îl lăsăm pe om să fie preot în continuare. Că doar n-a dar cu paru’. Se joacă cu sufletele oamenilor care vin la el la biserică, atât.
Mai funny e și felul în care s-au gândit ăștia de la Patriarhie să-l pedepsească; eh, cum credeți? Vreo idee? Ei bine, nu va mai fi invitat în emisiuni. 
N-a fost cuminte, nu mai pupă la radio. Cred că, dacă mai face o dată, nu-i mai dau voie nici desert după masă.

Pe bune?! Nici nu îmi vine să cred că oamenii ăștia vorbesc serios. Nu-l mai chemi la radio pe unul care a înjurat pe post. Dar ăsta n-a folosit cuvinte cu patru litere; a afirmat că sunt femei care consimt violul (!!!), cărora le place (!!!) și că rămân însărcinate din vina lor (că le place). Plus declarațiile rasiste și această conspirație împotriva prezervativului.
Deh, ar fi închis și Patriarhia ochii, l-ar mai fi chemat și la câte o emisiune din când în când – probabil face rating ceva mai mare, că zice chestii controversate – , dar acum e nasol, că a aflat lumea. Mai bine să stea la el la biserică și la catedră, că acolo nu vin nici CNA-ul, nici Pagina de Media.

Există o petiție online pentru „sancționarea„ preotului Vasile Răducă” de către BOR. Are doar ceva mai mult de 100 de semnături. Recunosc că nu e clară, nu înțeleg ce înseamnă „sancționarea” asta. Că Patriarhia l-a sancționat deja, nu mai are voie la radio. Nu m-ar mira ca BOR să aștepte doar să treacă furia de pe net, nu-și bat ei capul cu nimicuri din astea.
Însă acest om e incompatibil cu meseria de profesor și nu, nu poate să fie vreodată un exemplu pentru elevii săi. Și mă întristează teribil faptul că trăiesc într-o țară în care așa ceva e permis și, atunci când se poate, e băgat sub preș. Și tot ce poți face e să spui și să speri că nu ești singurul, că o să spună, o dată cu tine, la fel de mulți oameni, că va fi zgomotul prea mare și că, din cauza zgomotului ăsta, e o șansă să se schimbe ceva.

The post De ce acest om e incompatibil cu meseria de profesor appeared first on Mara Coman.