Cu mulți ani în urmă, o prietenă foarte apropiată a plecat din România. A fost o plecare organizată: în țara în care s-a mutat avea un job bun, compania i-a oferit suport pentru a-și găsi un apartament, avea toate actele în regulă. Cu toate astea, a fost greu.

Pentru mine, din cauză că nu mai aveam aici, aproape, un om care îmi era foarte drag.

Pentru ea, din cauza adaptării: totul era nou, diferit, dar nu era chiar totul bine și frumos. Nu e deloc ușor să te muți într-un loc în care nu cunoști pe nimeni și unde oamenii idei și percepții diferite de cele cu care ai crescut.

Dacă la unele lucruri te aștepți – că n-ai un umăr pe care să plângi sau măcar pe cineva cu care să mergi la un film în weekend – , sunt și situații care te pot lua prin surprindere. Cum ar fi nevoia de a vorbi limba română.

Eu, de exemplu, îmi imaginam că, dacă știi engleză și te muți într-o țară în care majoritatea oamenilor vorbesc engleză, limba n-ar trebui să fie o barieră importantă. Dar iată că sunt situații în care contează. Când mergi la medic sau la psiholog și ai nevoie să exprimi niște trăiri, niște nuanțe, sau când te lovești de niște diferențe culturale pe care trebuie să le explici.

E foarte importantă limba de comunicare”, îmi confirmă Cristiana Oprișescu, psiholog în cadrul rețelei Regina Maria, care face terapie online cu mulți români plecați în străinătate. „Și asta, din mai multe motive. Întâi, pentru că unii nu vorbesc foarte bine limba țării în care s-au mutat și atunci le e destul de greu să exprime tot ce au pe suflet, tot ce vor să comunice.”

Acesta e principalul motiv pentru care cei plecați din România caută online terapeuți români.

Cristiana Oprișescu îmi spune că a început să lucreze online din pandemie și că oamenii plecați din țară sunt foarte deschiși la această formă, mai ales că, pentru ei, e singura posibilitate de a lucra cu un om care vorbește aceeași limbă.

Fac o scurtă paranteză: perioada pandemiei a fost cea în care au luat avânt și consultațiile online. Am scris atunci despre Clinica Virtuală lansată de Regina Maria la care am și apelat de câteva ori, chiar și când eram acasă, în București. Mi-a fost mai ușor să discut online cu medicul meu despre interpretarea unor analize, de exemplu. Sau să îi spun că mă deranjează ceva concret și să-l rog să-mi dea o trimitere. Închid paranteza 😊.

În discuția mea cu psihoterapeutul Cristiana Oprișescu am remarcat și deschiderea mai mare a românilor către terapie. Să nu uităm că, nu cu mulți ani în urmă, unor oameni le era rușine să spună că merg la psiholog – existau multe idei preconcepute pe tema asta.

Mulți români care trăiesc și muncesc în alte țări primesc de la medicul de familie recomandarea de a face terapie – și atunci încep să caute online, povestește Cristiana. Sigur, există și cazuri în care oamenii nu au neapărat o problemă, ci se gândesc la propria dezvoltare. E drept, în situația asta sunt mai degrabă cei mai tineri, studenți sau proaspăt angajați care au undeva între 22 și 30 de ani.”

Sunt și alte motive pentru care oamenii caută online psihoterapeuți români: de la preț (care e considerabil mai mare în alte țări) până la perioada de așteptare.
Dacă în România ai șanse să te programezi la terapie într-un timp relativ scurt, în Franța, de exemplu poți aștepta și un an. Iar un an e foarte mult când trebuie să trăiești cu anxietate, depresie, singurătate, frici sau dor de casă.

La toate astea se adaugă nevoia de a discuta cu un om care înțelege cultura și tradițiile cu care ai crescut. Și nu e puțin lucru.

Pentru că am făcut terapie câțiva ani, țin să adaug că această experiență mi-a schimbat viața. În bine. Sigur, e extrem de important să alegi un bun profesionist, în care ai încredere, dar și un om cu care ai chimie.
De-a lungul timpului, am făcut ședințe de terapie și la cabinet, și online – și am descoperit că varianta asta nu știrbește din proces. Cel puțin așa a fost în cazul meu.

Personal, consider că decizia de a începe terapia nu e ușoară, că parcursul nu e mereu lin, că rezultatele nu se văd peste noapte. E nevoie de răbdare și de puterea de a accepta inclusiv niște adevăruri dureroase care ajută la transformare.

Mie, cel puțin, mi se pare că sunt alt om. De aceea mă bucur că se vorbește din ce în ce mai des despre acest subiect, că nu ne mai e rușine, că nu mai asociem psihoterapia cu bolile psihice grave sau cu „ești tu prea sensibilă, nu mai pune atâta la suflet”.

Mai mult, mă bucur să observ că accesul la terapie este mai ușor și mai accesibil decât acum câțiva ani – inclusiv online și prin abonamentele dedicate de la clinici precum Regina Maria care a lansat un serviciu de psihoterapie online dedicat celor plecați din țară – asta înseamnă, printre altele, programări adaptate fusului orar și acces de oriunde, în limba română.

Pentru a accesa acest nou program trebuie să urmezi câțiva pași simpli:

1. Te programezi online, aici, sau pe Whatsapp, la numărul 0739 712 423.
2. Alegi tipul de terapie potrivit pentru tine – psihoterapie individuală, de cuplu sau de familie, în funcție de nevoile tale.
3. Completezi formularul de înscriere cu datele tale de contact, fusul orar, preferințe pentru programare. Un reprezentant Regina Maria te va contacta pentru confirmare.
4. Te conectezi online, de oriunde. Ședințele se desfășoară prin videoconferință, în limba română, cu psihoterapeuți care înțeleg realitățile traiului în diaspora. Ai orar flexibil și intimitate garantată.

Acest articol este scris în colaborare cu Regina Maria.

Foto: Unsplash+.

The post Cât de important e să vorbești pe limba ta appeared first on Mara Coman.

De câte ori ați mers la doctor în copilărie? Cât de des făceau asta părinții voștri?
Sunt curioasă dacă cei născuți după 1990 – sau poate după 2000 – au răspunsuri diferite față de cei din generația mea. Pentru că, atunci când eram eu mică, dacă mă duceau ai mei la vreun consult, situația era gravă. Ideea de prevenție sau de analize anuale era aproape exotică.

Mi-a trebuit mult timp să schimb acest obicei din copilărie și să merg la doctor preventiv.
Am scris aici despre cum mi-am depășit frica și cât de mult înseamnă asta pentru mine: practic, nu mai am motive de îngrijorare și pot să-mi îndrept energia spre celelalte lucruri pe care să îmi doresc să le fac.

Recunosc că am ajuns „la zi” cu analizele, ecografiile și consultațiile medicale abia când mi-am făcut un abonament.
Înainte, tot amânam – nu neapărat din cauza costului, dar cântărea și el uneori. Știu că în România accesul la sănătate este gratuit pentru angajații care plătesc taxe, însă am preferat să-mi fac majoritatea investigațiilor în privat. Îmi e mai confortabil din mai multe motive, de la faptul că mă pot programa la o anumită oră până la tot ce ține de atitudine, atenție, timp, curățenie, îndrumare etc.

Am abonament la Regina Maria de aproape trei ani și tot de atunci am mai multă grijă de sănătatea mea. Inițial n-am fost convinsă că prețul abonamentului pe care l-am ales e justificat pentru nevoile mele.

Însă s-au întâmplat două lucruri:

• O ecografie care nu arăta suficiente informații și existau niște suspiciuni, așa că am avut nevoie de investigații suplimentare. Însă eu am simțit nevoia și de o a doua opinie, așa că am mai făcut o ecografie, am mai mers la o consultație. În final totul a fost bine, dar, când am avut timp să calculez, am aflat că toate astea ar fi costat aproape cât jumătate din abonamentul meu anual.
• Am mers la investigații pe care le-am amânat mult timp. Mici neplăceri, de la controlul oftalmologic până la jena pe care o simt uneori în talpa piciorului stâng și care se transforma într-o durere puternică atunci când alergam.

În aplicația mea de sănătate Regina Maria îmi fac programările singură, iar acesta e un punct forte pentru că mă scutește de așteptarea de la telefon. Îmi aleg medicul, văd ce feedback a primit de la alți pacienți, aleg clinica, văd exact cât costă consultația, dacă am reducere sau dacă e inclusă în abonament.

Mai nou, cu ultimul update, văd și ce sumă am economisit. În cazul meu e vorba despre 3353 de lei doar în acest an – și mai am deja 3 programări pentru luna aceasta: la dermatolog (pentru petele pigmentare care s-au estompat cu creme speciale, dar vreau să văd evoluția și ce trebuie să fac în continuare), la medicul generalist (am câteva analize care n-au ieșit chiar bine) și la ortoped (am spus deja, aș vrea să alerg din nou, fără durere).

Nu mi-e confortabil să vorbesc despre bani în relație cu sănătatea – doar e cea mai bună investiție. Însă știm cu toții că serviciile medicale nu sunt ieftine, iar varianta abonamentului chiar se concretizează și în economisirea unei anumite sume. Desigur, e valabil pentru cineva care își face, în fiecare an, cel puțin investigațiile recomandate.

Dar, pentru mine, suma pe care am economisit-o cu abonamentul de sănătate nu reprezintă doar niște bani cu care pot cumpăra orice altceva. Este mai mult decât atât: o dovadă că am grijă de mine și că, sănătoasă fiind, pot să am grijă de fetițele mele, de pisici și de bunici 😊.

Foto: Alex Gâlmeanu.

The post Nu mă doare nimic appeared first on Mara Coman.

Îmi aud numele. Arunc căștile undeva în geantă, mă ridic și intru în cabinet.
Nu, nu mă deranjează nimic, îi spun medicului. Da, e un consult preventiv.
Mă uit în altă parte când mă întreabă când am făcut ultima ecografie. Ăsta e motivul meu de îngrijorare: a trecut prea mult timp.

Am plecat de la clinică toată numai zâmbet. I-am sunat pe cei apropiați și le-am spus că sunt bine – ei îmi spuneau, la rândul lor, că erau siguri că așa va fi. Dar numai eu știu câte lucruri mi-au trecut prin minte în minutele petrecute în sala de așteptare. Și asta doar pentru că n-am fost la controale anuale.
Dacă le-aș fi făcut, n-aș mai fi fost atât de speriată: până la urmă, indiferent ce problemă de sănătate am avea, ea poate fi rezolvată dacă aflăm cât mai curând.
Chiar dacă știam asta, mi se părea mereu că mai pot amâna puțin, că am prea mult de lucru, că o să merg luna viitoare, ba nu, cealaltă.

Întâmplarea de mai sus avea loc acum un an, când am decis că nu mai vreau să amân. Cu toate temerile – am scris aici despre ele și despre ce m-a ajutat să le depășesc –, într-o zi mi-am spus că trebuie să am grijă de mine ACUM.

Nu știam de unde să încep pentru că erau prea multe de făcut. Analize de sânge, ecografii, consultații de toate felurile: trebuia să văd un medic generalist, un gastroenteorolog, un ginecolog, un oftalmolog.
Lista era descurajantă. În plus, la un calcul rapid, toate astea costau destul de mult, mai ales dacă nu aveam de gând să merg la un spital de stat. Și nu, nu voiam să fac asta din mai multe motive (le înșir la cerere, dacă e cineva curios 😊).
Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că analizele și consultațiile de care aveam nevoie depășeau costul total al unui abonament anual la o clinică privată. Așa că mi-am făcut un abonament: mi se părea mult mai rentabil să plătesc o sumă mică o dată la câteva luni versus o sumă mult mai mare într-o perioadă scurtă. Am ales Rețeaua de sănătate Regina Maria, unde mai mersesem și înainte, și care a lansat abonamentele medicale acum 25 de ani. Recunosc că nu doar experiențele personale mi-au dat încredere, ci și faptul că aici sunt abonați peste 1,6 milioane de oameni.

Mi-am făcut o primă programare, apoi încă una și încă una. Mi-am instalat aplicația pe telefon și – deși inițial am crezut că e un moft – mi-am dat seama cât de mult mă ajută. Aveam nevoie doar de două minute ca să-mi fac o programare din aplicație și îmi alegeam singură medicul la care voiam să merg. Tot în aplicație este menționat dacă analizele și consultația sunt incluse în abonament și, dacă nu, ce preț au sau ce discount mi se aplică.

Surpriza foarte plăcută a fost să constat că, dacă voiam să mă programez mâine la un consult, acest lucru era posibil și nu trebuia să aștept decât dacă alegeam un anumit doctor, mai ocupat. Apoi, toate analizele și dosarul medical rămân salvate în aplicație și pot fi consultate de alt medic fără să fie nevoie să merg eu cu ele printate.
Aplicația m-a ajutat să-mi schimb ora sau ziua programării fără să fie nevoie să sun în call center. Mi-am făcut chiar și o programare în Clinica Virtuală: așteptam interpretarea unor analize și am preferat o discuție online, de acasă, în loc să mai fac un drum până la clinică. Aș fi putut fi în orice colț al lumii.

Nu e nici despre bani (am făcut un calcul și mi-am dat seama că am economisit o sumă considerabilă), nici despre ușurința de a folosi aplicația. Pentru mine, cel mai important beneficiu este că am făcut investigații preventiv – și aici nu mă refer doar la cele obligatorii.

După ce-am fost o dată în parc, să alerg, mă durea piciorul când călcam. Știu că e greșit, dar recunosc că e genul de disconfort pentru care eu nu aș pune mâna pe telefon să-mi fac o programare la medic. Așa, însă, știind că am abonament, m-am dus. La fel am făcut și când am simțit nevoia să aflu o a doua opinie.
Astfel, într-un an, am fost la zece consultații, șase ecografii, un RMN și un set complet de analize de sânge (și nu numai de sânge, dar să nu intrăm chiar în toate detaliile). De altfel, un studiu EY arată că persoanele care au un abonament la servicii medicale merg la doctor de 2.5 ori mai des decât cei care nu sunt abonați.

Habar n-aveam că și în cazul meu va fi așa, dar mi-am dat seama că este o senzație asemănătoare celei pe care o ai când îți faci abonament la sală: dacă tot îl ai, te duci. Pe când, dacă plătești doar câte o ședință, e mai ușor să amâni sau să-ți propui să începi “de luni”.

Da, sunt multe lucruri care pot fi amânate fără cine știe repercusiuni. Însă sănătatea chiar nu e unul dintre ele.

The post How to stop worrying and start living appeared first on Mara Coman.

Și, după ce că n-a mâncat, ci mai degrabă s-a jucat un pic cu lingurița în iaurt și și-a întins niște miere pe rochie, îmi mai răspundea și cam în doi peri. Am vrut să aflu care-i motivul și mi-a zis că e supărată, că mai stăm prea puțin la mare și că o să ne întoarcem la București. Că ar vrea să ne mutăm acolo și să mă angajez eu la un ziar din 2 Mai. O propunere tentantă, de altfel, și pentru mine – doar partea cu job-ul era mai puțin fezabilă.

Spre prânz, ca de obicei, ne-am adăpostit la umbră, pe terasă și ne-am luat ceva de mâncare. Moment în care Maria mea intră din nou în starea de dimineață. Nu-i e foame. Nu vrea să mănânce nimic din ce e în meniu. S-a săturat de toate felurile astea de mâncare. Ia o roșie, un castravete, mestecă alene o bucățică de grătar, se extrage de la masă imediat ce găsește un moment prielnic. Cinci minute mai târziu îmi zice lucrul pe care nu vrei să-l auzi de la copilul tău nici când ești acasă, dar cu atât mai puțin când ești în concediu: „Mami, mi-e rău”.

Mie îmi fuge pământul de sub picioare când copilele nu se simt bine. Cele mai crunte frici le-am trăit când erau ele bolnăvioare. Mi-e greu să duc perioada de timp dintre momentul în care una dintre fete se simte rău și cel în care aflu exact despre ce e vorba. Nu mă mai sperie virozele clasice (înainte de pandemie; nu știu însă cum voi reacționa toamna asta la primul strănut), cam știu cum se manifestă și cât durează, urmăm tratamentul prescris de pediatru și trece. Mă sperie însă simptomele noi, care nu știu de ce sunt provocate.

Vai, cât am studiat o bubă de pe genunchiul Mariei, care apăruse din senin (mai ales că data trecută când a avut o „banală” vânătaie a fost ceva destul de grav). O tratam cu unguentul prescris, dar era din ce în ce mai rău. M-am trezit de nu știu câte ori într-o noapte, sperând că o să văd o ameliorare, dar nimic. Până la ora 14:00, când am avut programare la dermatolog, cred că am albit. Din fericire, era doar o mușcătură de păianjen la care fiică-mea avea o reacție ușor alergică. Și-am plecat amândouă de la doctor zburdând.

Acum, orice părinte știe că e greu când cei mici sunt bolnăviori. Dar când asta se întâmplă în concediu e și mai stresant.

Acasă, știi exact la ce medic mergi, când și unde îl găsești. Când ești plecat, nu mai ai nici confortul ăsta. Eu, de exemplu, atunci, la mare, m-am speriat un pic. Din fericire, totul a fost bine: Maria a ațipit după-amiază și a doua zi era bine, avea din chef de joacă și poftă de mâncare.

Întâmplarea asta m-a determinat să fac mai mult research înainte să plec în concediu. Pentru clasicele vacanțe la munte sau la mare, există două variante cu program de pediatrie non-stop: la Spitalul REGINA MARIA din Brașov și la Policlinica Delfinariu, tot REGINA MARIA, din Constanța.

Acest program non-stop e foarte important pentru mine. Am mers cu fetele la camera de gardă – ce-i drept, în București – într-o vineri seara. A fost una dintre experiențele care m-a impresionat în mod plăcut: văzându-mă îngrijorată, medicul pediatru mi-a lăsat numărul lui de mobil. FĂRĂ SĂ I-L CER EU.

Dar nici nu vreau să mă gândesc cât m-aș fi îngrijorat dacă aș fi fost în vacanță și dacă n-aș fi avut varianta asta, de a merge cu fetițele la pediatru la orice oră. Ar fi fost o noapte tare grea.

Și mai există Clinica Virtuală, cu consultații online: practic, poți discuta cu un medic chiar dacă ești în vârf de munte sau în altă țară – important e să ai acces la internet.
Pandemia ne-a creat multe probleme, dar uite că ne-a adus și niște soluții și idei bune, precum această opțiune de a-ți face programare la medic online și de a discuta în timp real despre problemele tale sau ale copiilor.

Intri pe site-ul REGINA MARIA, selectezi Clinica Virtuală și de aici doar urmezi cei câțiva pași, care sunt clari și simpli: îți faci cont, alegi specialitatea, medicul și ora la care te programezi și descarci o aplicație gratuită (Microsoft Teams, disponibilă pe telefon, tabletă și computer) prin care vei intra în legătură cu medicul.

Dacă e mai ușor pentru tine, îți poți face programare pentru online și sunând în call center, la 021 9268.

O să vezi că găsești toate detaliile pe site și că totul e intuitiv – nu trebuie să fii vreun geniu al tehnicii. Însă e important de știut că tu ești cea care alege medicul la care îți faci programarea (nu ți se atribuie aleator un doctor sau altul).

După consultația online, vizita e salvată în dosarul tău medical electronic.

Afli tot de pe site. Las aici doar câteva exemple: alergii, dificultăți de respirație, crampe abdominale, iritații oculare, răni ușoare, interpretări ale analizelor etc.
Desigur că, dacă e o problemă mai serioasă, medicul îți va recomanda să mergi la clinică sau la spital.

Însă mie mi se pare extrem de important că ai posibilitatea de a discuta cu un doctor despre niște simptome care te îngrijorează. Poate ești în concediu în altă țară sau poate ești undeva la munte sau în Deltă; nu e chiar la îndemână să mergi la spital pentru o durere moderată de spate sau o ușoară inflamație.

Pe de altă parte, simptomele astea nu te vor lăsa să te bucuri de concediu. E posibil să fie ceva serios și chiar să fie nevoie de o consultație în cabinetul unui medic sau – varianta cea mai bună – doar ceva ce se poate trata ușor, cu medicamentele recomandate. Fără să fie nevoie să pleci în altă localitate. Și nici nu mai stai cu grijă, întrebându-te dacă e sau nu ceva grav.

Ca să îți faci o programare online, nu contează dacă ești abonat sau nu. Prețul e același cu cel al unei consultații obișnuite și îl vei afla când îți faci programarea. Iar dacă ești abonat, ai scăpat de o grijă – nu trebuie să plătești în plus, pentru că și consultațiile online sunt incluse în abonament.

Nu știu cum vă sună vouă, dar pe mine Clinica Virtuală m-ar fi salvat de multe nopți nedormite în acești ani. M-ar fi ajutat și când eram îngrijorată referitor la fete, dar și la mine însămi. Și m-ar fi scutit de niște griji anul trecut, când i-a fost Mariei rău la mare.

The post Ce faci când se îmbolnăvesc copiii în concediu appeared first on Mara Coman.

Cele mai mari frici ale mele sunt cele de spital și de boală. Se contopesc una cu alta – și n-ar trebui – dar mintea mea le percepe ca pe una singură. Chiar și acum, când am început să scriu, am folosit inițial singularul („cea mai mare frică…”) și-am modificat apoi, ca un grammar nazi ce sunt uneori.
Spital – aici intră clinică, policlinică, laborator de analize etc. – și boală sunt lucruri diferite, desigur, nici n-ar trebui să irosesc prea multe cuvinte scriind despre asta. Însă le scriu pentru mine, nu pentru voi: aș vrea să înțeleg, o dată pentru totdeauna, că spital înseamnă și vești bune. Doar e locul ăla în care te duci și când nu te doare nimic, să-ți faci un control de rutină și să afli că ești bine. E locul în care, atunci când nu ești bine, primești tratament și te însănătoșești. De foarte multe ori, este locul unde se salvează vieți.

Dar eu n-am crescut într-o epocă în care oamenii trăiau după principiile de mai sus, cel puțin nu cei din jurul meu. Nu. În copilăria mea, vorbele „trebuie să mergem la spital”, ba chiar și „trebuie să mergem la un consult”, băgau pe toată lumea-n sperieți. Și pe-ai mei, și pe mine. Mersul la doctor era ceva ce se întâmpla rar și, când se întâmpla, rămâneau traume. Empatia medicilor și a asistentelor era ceva sub nivelul mării. Nu știau să se poarte cu copiii și, oricum, ăsta era ultimul lucru care-i interesa. Îmi amintesc cum, la șapte ani, am vrut să pedepsesc o vrăjitoare care-mi lua sânge și-am tras mâna brusc în timpul operațiunii. Maică-mea era să leșine; taică-meu s-a oțărât teribil; vrăjitoarea nu mai știu ce-a făcut, dar a răsuflat ușurată că acul seringii doar s-a îndoit și nu s-a rupt în mâna mea. M-a certat. Și tot vrăjitoarea a câștigat bătălia: a venit cu vreo patru indivizi care să mă țină. Doi în stânga, doi în dreapta – cadrul perfect ca să mă-nțepe, nestingherită, și-n cealaltă mână.

Asta-i doar una dintre pățaniile mele cu spitale, policlinici, medici și asistente. Nu e vreo poveste senzațională, însă descrie destul de bine impresia despre spital și personal medical cu care am pornit în viață. Am mai întâlnit apoi și alte vrăjitoare și zmei înarmați cu seringi ascuțite și stetoscoape reci, care mi-au bântuit visele în copilărie și-n adolescență. Am fost convinsă că asta-i regula, că-n spital lucrează toate personajele alea înfricoșătoare din basme. Dar când am devenit mamă, mi-am propus să găsesc pentru fetițele mele un loc care să le amintească de povești frumoase și-n care oamenii să fie buni și calzi. Așa cum sunt și zânele.

Încă sunt în alertă când calc într-o insituție medicală, în ciuda faptului că, de foarte multe ori, nevoile mele sau ale copiilor mei se pot rezolva într-o clinică privată (aka fără vrăjitoare). Așa eram și când m-am dus la deschiderea The Light,cea mai mare policlinică privată de pediatrie din București, parte din Rețeaua de sănătate REGINA MARIA. Mă așteptam ca totul să arate senzațional, mai ales că în seara respectivă era inaugurarea. Dar tot aveam un ușor disconfort, că știam eu că e deschiderea unei policlinici. Private, da, cu servicii premium, da, însă tocmai v-am spus cu ce pățanii am pornit eu la drum. Genul de întâmplări care lasă urme grave – serios acum, eu mă duceam la o petrecere, nici măcar la vreun consult, deci aveam zero motive de stres. Desigur, neliniștea mea s-a evaporat când am ajuns și m-am convins cu ochii mei că vrăjitoarea cea rea n-a reușit să-și găsească job într-o clinică privată.

Și m-am gândit, atunci, cum ar fi fost dacă, copil fiind, aș fi primit tratament într-n loc ca ăsta. M-am uitat și eu în jur – și vedeți și voi în poze – la toată grija cu care a fost amenajată policlinica. Mi-am zis că, mai mult ca sigur, cine a creat locul ăsta iubește foarte mult copii. Pentru că aici sunt norișori și baloane, scaune colorate și căsuțe la vestiar, sunt cabinete de consultații cu pereți roz și jocuri interactive. Și-un pian proiectat pe podea la care „cânți” dacă pășești pe clape. Aici lucrează zâne care-i consultă pe cei mici cu stetoscopul curios, cu spatula vorbăreață și le aplică, dacă e nevoie, o compresă bândă.
Mai sunt și flori naturale în ghivece. Contează? Poate o să vă întrebați asta, dar chiar contează. Înseamnă că unor oameni chiar le pasă de cum arată policlinica în care îi vor primi pe micuții pacienți, că nu fac lucruri la întâmplare și că-și iau timpul necesar ca să aibă grijă de o floare. Știți doar că numai oamenii buni iubesc florile, nu-i așa?

Desigur, nu e doar frumos și-atât. E vorba despre un centru medical complex, cu servicii integrate pentru copii și adulți: aproximativ 2000 metri pătrați, 19 cabinete pentru consultații (15 pentru copii și patru pentru adulți), șase cabinete destinate tratamentelor, vaccinărilor, alăptatului și investigațiilor, două spații de joacă și un spațiu pentru parcare cărucioare, o zonă de lounge pentru adulți, o sală de conferințe destinată ședințelor medicale și workshop-urilor cu părinții. Policlinica The Light oferă servicii complexe și integrate de pediatrie și vine cu un concept nou, baby care, devenind astfel centru de referință la recoltarea pentru copii.

Vreau să mai spun că tot în clădirea The Light s-a deschis a patra clinică Kinetic Sports & Medicine,parte a Rețelei de sănătate Regina Maria. Eu am mai scris despre Kinetic Sports & Medicine când am fost acolo cu fetițele mele – deși am fost în alt sediu. Cel de aici, de la The Light, are două cabinete pentru consultații, 11 cabinete de fizioterapie și terapie manuală, servicii de biomecanică și două săli de kinetoterapie pentru adulți și copii. Clinica e recunoscută inclusiv de sportivi de performanță (Simona Halep și Horia Tecău s-au tratat aici).
O să le fac și eu o vizită curând, să văd ce-i cu durerea de la tendonul ăla, care nu-mi mai dă voie să alerg.

The post Locul în care fricile dispar appeared first on Mara Coman.

Nu știu dacă Ana și-a dat seama sau nu că, în timp ce vorbea cu mine la telefon, m-a pierdut pentru o secundă. Mi-am pipăit palma stângă – e un loc, în dreptul inelarului, unde încă mai simt o bătătură. Mi-am amintit de spaliere și de mirosul pudrei de talc. M-a trecut un fior.

Ana vorbește cu mine în continuare și mă invită la Kinetic Kids, unde pot să le iau și pe fetițele mele. Timp în care eu mă gândesc, de fapt, cum să fac să nu le iau. Îi zic Anei că n-aș vrea să-mi stresez copiii. Că, oricât le-aș explica eu că vizita mea acolo n-are legătură cu ele și că nu le face nimeni nimic, tot nu vor fi în largul lor: până la urmă, e vorba de o clinică de kinetoterapie. Chiar dacă e creată special pentru copii, în final tot clinică e. Și am fost cu ele la diverse controale și consultații în ultima vreme, le ajunge.

Dar Ana e și ea mamă. Îmi simte îngrijorarea și mă liniștește: îmi povestește, cu răbdare, că sunt șanse mici ca Ioana și Maria să aibă senzația că sunt într-o clinică de recuperare. Că locul arată mai degrabă ca o sală de sport, decorată în culori vesele, cu pernuțe colorate și vestiare în forme de căsuțe. Îmi zice că sunt copii care vin acolo de plăcere, doar ca să facă mișcare. Aproape mă convinge, deși mai am încă o urmă de îndoială – serios, cât de frumoasă poate să fie o clinică de kinetoterapie și recuperare medicală? Că doar nu-i un loc de joacă.

–

Eu am fost unul dintre copiii ăia care n-au stat niciodată cu spatele drept în bancă. La școală, eram aplecată toată peste caiete. Acasă, la birou, la fel; ba-mi mai puneam și-un picior sub mine – era poziția cea mai bună pentru a-mi face temele și, desigur, tot cea mai bună și pentru o scolioză. Terminasem clasa a X-a când o doamnă doctor mi-a spus cum voi ajunge să port un corset special (un corset de la gât și până-n talie, făcut dintr-un plastic gros și dur) care-mi va atrofia mușchii și-mi va afecta creșterea. Mi-a mai zis și că, la 30 de ani, n-o să mă pot da jos din pat din cauza durerilor de spate. Asta, dacă nu fac gimnastică medicală.

Și iată cum am ajuns – timp de-o vară – să merg zi de zi la recuperare într-un spital din Pitești. Și-acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc cum arăta locul; cum se purtau asistentele; cum mi se spunea să fac nu mai știu câte abdomene, sub amenințarea că altfel, la 30 de ani… Uram să merg acolo și eram convinsă că făceam efortul ăla degeaba: că n-o să fie nici o îmbunătățire, că în final o să fiu obligată să port corsetul ăla oribil și la școală (și ziua, și noaptea, așa mi se spusese), și că, dacă cineva mă va atinge vreodată, va avea senzația că ia în brațe un mulaj din sala de biologie.

Mă simțeam urâtă, bolnavă, defectă. Eram convinsă că n-o să mă iubească nimeni, niciodată.

–

Când ajung la Kinetic Kids, îmi îndrept umerii instinctiv. Stau drept. Calculez rapid: sunt 22 de ani de când am intrat ultima dată într-o sală de recuperare medicală. Mă încearcă un ușor disconfort din cauza experienței din adolescență. Însă mă relaxez când ajung într-o încăpere colorată și însorită, cu căsuțe și litere colorate pe pereți, cu biciclete și benzi de alergat micuțe, cu mingi colorate și jocuri de copii ordonate frumos. Nu seamănă cu nimic din ce-mi imaginam eu.

În trei secunde, Ioana și Maria, deși amândouă-n fuste, sunt deja sus, pe spaliere. Heeei, îmi vine să le zic, spalierele alea au fost coșmarul adolescenței mele! Dar tac și le las să se distreze: Maria pedalează de zor pe bicicletă, iar Ioana urcă și coboară un fel de scări din burete, chestie care o distrează teribil. Nu înțeleg neapărat de ce, dar mă bucur să văd că se simt bine și că habar n-au că suntem, până la urmă, într-o clinică.

Cât se joacă ele, eu stau de vorbă cu Simona Ciumacenco, fizioterapeut specializat în recuperarea copiilor. Simona mi-a spus că…

… Kinetic Kids se adresează copiilor între 0 și 14 ani. Cel mai mic pacient al lor avea doar o săptămână;

… cei mai mulți copii vin aici să trateze ceva punctual. Deseori, aleg să rămână și după terminarea tratamentului pentru că fac mișcare și masaj, lucruri esențiale pentru o dezvoltare armonioasă. Deci nu, nu este un loc în care vin doar cei cu probleme;

… de obicei, bebelușii fac la kinetoterapie la recomandarea pediatrului sau a ortopedului; sunt și părinți care își aduc copiii la un control de rutină sau care vin cu ei pentru că nu se ridică corect, nu se coordonează bine sau merg pe vârfuri;

… printre micii pacienți sunt și cei care n-au avut o poziție corectă în burtica mamei – cazurile de displazie de șold sau de torticolis (când bebelușul stă cu capul într-o parte în uter, capul e turtit și mușchii gâtului sunt înțepeniți) se vindecă mult mai ușor la copiii mici;

… evaluarea copilului se face la naștere, de către neonatolog, apoi trebuie repetată când începe să meargă singur, nesusținut. După cinci, șase ani, părinții trebuie să fie atenți la postură. De cele mai multe ori, la această vârstă copiii nu au probleme la coloană, ci au musculatura abdomenului slăbită – și se poate corecta ușor prin exerciții;

… orice problemă ar avea un copil, aceasta se corectează mai ușor la o vârstă mai mică. De aceea, cu cât kinetoterapia e începută mai devreme, cu atât sunt șanse ca tratamentul să dureze mai puțin și rezultatele să fie cele așteptate;

… exercițiile se fac numai sub supravegherea terapeutului. Bebelușii chiar adorm. Copiii mai mari știu că au o misiune – un fel de sport în joacă;

… kinetoterapia le solicită atenția celor mici. Dacă la început se pot concentra doar câteva minute, după câteva ședințe reușesc să fie atenți mai mult timp;

… o discuție cu terapeutul e întotdeauna benefică și pentru părinți: le alungă o parte din temeri și îi învață trucuri pe care le pot aplica acasă.

La Kinetic Kids, părinții vor găsi echipe integrate și de medici specialiști în recuperare medicală, ortopezi și kinetoterapeuți care evaluează fiecare copil și alcătuiesc împreună programe customizate ținând cont de vârstă, problemă și necesar de recuperare.

–

Dacă inițial mă temeam că-mi stresez fetițele, în realitate a fost greu să le iau acasă. Erau ca niște gâze agățate de peretele de escaladă și au folosit replicile cu „Te rooog, doar cinci minute” și „Ești cea mai bună mamă din lume”, dublate de privirea aceea. Însă era deja ora 5, un mic pacient avea programare și nu voiam să-l deranjăm – cu argumentul ăsta le-am convins să meargă acasă.
Însă o să revin cu ele la Kinetic Kids, de data asta pentru o evaluare: când își fac temele, parcă mă văd pe mine, aplecată peste birou. Poate e doar în mintea mea, dar aș vrea să îmi spună un specialist cum e postura lor, să le învețe care e poziția corectă și să evite, astfel, eventuale probleme (și, implicit, frustrări) care pot apărea mai târziu.

–

Înapoi la povestea mea de atunci, de la 17 ani: am renunțat la gimnastica de recuperare după trei luni. Mi se părea că e un chin prea mare. Am adormit deseori cu teama că, la un moment dat, voi avea dureri groaznice de spate și că „nu mă voi putea da jos din pat”, cum mi-a spus doctorița. Din fericire, nu mi s-a întâmplat asta până acum, la 39 de ani.

Din când în când, câte un prieten sau un coleg îmi mai spune să-mi țin umerii drepți. Stau și acum aplecată peste laptop și n-am o postură corectă, elegantă. Încă mă complexează chestia asta.
Bătătura din palmă, de lângă inelar, abia se mai simte; de dispărut, însă, n-o să dispară niciodată.

Kinetic Kids,
Str. Nicolae Caramfil, nr. 85A, Etaj 5, sector 1, București
telefon: 0721 241 314 și 0721 241 315

The post Stai drept! appeared first on Mara Coman.