Nu știu dacă Ana și-a dat seama sau nu că, în timp ce vorbea cu mine la telefon, m-a pierdut pentru o secundă. Mi-am pipăit palma stângă – e un loc, în dreptul inelarului, unde încă mai simt o bătătură. Mi-am amintit de spaliere și de mirosul pudrei de talc. M-a trecut un fior.

Ana vorbește cu mine în continuare și mă invită la Kinetic Kids, unde pot să le iau și pe fetițele mele. Timp în care eu mă gândesc, de fapt, cum să fac să nu le iau. Îi zic Anei că n-aș vrea să-mi stresez copiii. Că, oricât le-aș explica eu că vizita mea acolo n-are legătură cu ele și că nu le face nimeni nimic, tot nu vor fi în largul lor: până la urmă, e vorba de o clinică de kinetoterapie. Chiar dacă e creată special pentru copii, în final tot clinică e. Și am fost cu ele la diverse controale și consultații în ultima vreme, le ajunge.

Dar Ana e și ea mamă. Îmi simte îngrijorarea și mă liniștește: îmi povestește, cu răbdare, că sunt șanse mici ca Ioana și Maria să aibă senzația că sunt într-o clinică de recuperare. Că locul arată mai degrabă ca o sală de sport, decorată în culori vesele, cu pernuțe colorate și vestiare în forme de căsuțe. Îmi zice că sunt copii care vin acolo de plăcere, doar ca să facă mișcare. Aproape mă convinge, deși mai am încă o urmă de îndoială – serios, cât de frumoasă poate să fie o clinică de kinetoterapie și recuperare medicală? Că doar nu-i un loc de joacă.

–

Eu am fost unul dintre copiii ăia care n-au stat niciodată cu spatele drept în bancă. La școală, eram aplecată toată peste caiete. Acasă, la birou, la fel; ba-mi mai puneam și-un picior sub mine – era poziția cea mai bună pentru a-mi face temele și, desigur, tot cea mai bună și pentru o scolioză. Terminasem clasa a X-a când o doamnă doctor mi-a spus cum voi ajunge să port un corset special (un corset de la gât și până-n talie, făcut dintr-un plastic gros și dur) care-mi va atrofia mușchii și-mi va afecta creșterea. Mi-a mai zis și că, la 30 de ani, n-o să mă pot da jos din pat din cauza durerilor de spate. Asta, dacă nu fac gimnastică medicală.

Și iată cum am ajuns – timp de-o vară – să merg zi de zi la recuperare într-un spital din Pitești. Și-acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc cum arăta locul; cum se purtau asistentele; cum mi se spunea să fac nu mai știu câte abdomene, sub amenințarea că altfel, la 30 de ani… Uram să merg acolo și eram convinsă că făceam efortul ăla degeaba: că n-o să fie nici o îmbunătățire, că în final o să fiu obligată să port corsetul ăla oribil și la școală (și ziua, și noaptea, așa mi se spusese), și că, dacă cineva mă va atinge vreodată, va avea senzația că ia în brațe un mulaj din sala de biologie.

Mă simțeam urâtă, bolnavă, defectă. Eram convinsă că n-o să mă iubească nimeni, niciodată.

–

Când ajung la Kinetic Kids, îmi îndrept umerii instinctiv. Stau drept. Calculez rapid: sunt 22 de ani de când am intrat ultima dată într-o sală de recuperare medicală. Mă încearcă un ușor disconfort din cauza experienței din adolescență. Însă mă relaxez când ajung într-o încăpere colorată și însorită, cu căsuțe și litere colorate pe pereți, cu biciclete și benzi de alergat micuțe, cu mingi colorate și jocuri de copii ordonate frumos. Nu seamănă cu nimic din ce-mi imaginam eu.

În trei secunde, Ioana și Maria, deși amândouă-n fuste, sunt deja sus, pe spaliere. Heeei, îmi vine să le zic, spalierele alea au fost coșmarul adolescenței mele! Dar tac și le las să se distreze: Maria pedalează de zor pe bicicletă, iar Ioana urcă și coboară un fel de scări din burete, chestie care o distrează teribil. Nu înțeleg neapărat de ce, dar mă bucur să văd că se simt bine și că habar n-au că suntem, până la urmă, într-o clinică.

Cât se joacă ele, eu stau de vorbă cu Simona Ciumacenco, fizioterapeut specializat în recuperarea copiilor. Simona mi-a spus că…

… Kinetic Kids se adresează copiilor între 0 și 14 ani. Cel mai mic pacient al lor avea doar o săptămână;

… cei mai mulți copii vin aici să trateze ceva punctual. Deseori, aleg să rămână și după terminarea tratamentului pentru că fac mișcare și masaj, lucruri esențiale pentru o dezvoltare armonioasă. Deci nu, nu este un loc în care vin doar cei cu probleme;

… de obicei, bebelușii fac la kinetoterapie la recomandarea pediatrului sau a ortopedului; sunt și părinți care își aduc copiii la un control de rutină sau care vin cu ei pentru că nu se ridică corect, nu se coordonează bine sau merg pe vârfuri;

… printre micii pacienți sunt și cei care n-au avut o poziție corectă în burtica mamei – cazurile de displazie de șold sau de torticolis (când bebelușul stă cu capul într-o parte în uter, capul e turtit și mușchii gâtului sunt înțepeniți) se vindecă mult mai ușor la copiii mici;

… evaluarea copilului se face la naștere, de către neonatolog, apoi trebuie repetată când începe să meargă singur, nesusținut. După cinci, șase ani, părinții trebuie să fie atenți la postură. De cele mai multe ori, la această vârstă copiii nu au probleme la coloană, ci au musculatura abdomenului slăbită – și se poate corecta ușor prin exerciții;

… orice problemă ar avea un copil, aceasta se corectează mai ușor la o vârstă mai mică. De aceea, cu cât kinetoterapia e începută mai devreme, cu atât sunt șanse ca tratamentul să dureze mai puțin și rezultatele să fie cele așteptate;

… exercițiile se fac numai sub supravegherea terapeutului. Bebelușii chiar adorm. Copiii mai mari știu că au o misiune – un fel de sport în joacă;

… kinetoterapia le solicită atenția celor mici. Dacă la început se pot concentra doar câteva minute, după câteva ședințe reușesc să fie atenți mai mult timp;

… o discuție cu terapeutul e întotdeauna benefică și pentru părinți: le alungă o parte din temeri și îi învață trucuri pe care le pot aplica acasă.

La Kinetic Kids, părinții vor găsi echipe integrate și de medici specialiști în recuperare medicală, ortopezi și kinetoterapeuți care evaluează fiecare copil și alcătuiesc împreună programe customizate ținând cont de vârstă, problemă și necesar de recuperare.

–

Dacă inițial mă temeam că-mi stresez fetițele, în realitate a fost greu să le iau acasă. Erau ca niște gâze agățate de peretele de escaladă și au folosit replicile cu „Te rooog, doar cinci minute” și „Ești cea mai bună mamă din lume”, dublate de privirea aceea. Însă era deja ora 5, un mic pacient avea programare și nu voiam să-l deranjăm – cu argumentul ăsta le-am convins să meargă acasă.
Însă o să revin cu ele la Kinetic Kids, de data asta pentru o evaluare: când își fac temele, parcă mă văd pe mine, aplecată peste birou. Poate e doar în mintea mea, dar aș vrea să îmi spună un specialist cum e postura lor, să le învețe care e poziția corectă și să evite, astfel, eventuale probleme (și, implicit, frustrări) care pot apărea mai târziu.

–

Înapoi la povestea mea de atunci, de la 17 ani: am renunțat la gimnastica de recuperare după trei luni. Mi se părea că e un chin prea mare. Am adormit deseori cu teama că, la un moment dat, voi avea dureri groaznice de spate și că „nu mă voi putea da jos din pat”, cum mi-a spus doctorița. Din fericire, nu mi s-a întâmplat asta până acum, la 39 de ani.

Din când în când, câte un prieten sau un coleg îmi mai spune să-mi țin umerii drepți. Stau și acum aplecată peste laptop și n-am o postură corectă, elegantă. Încă mă complexează chestia asta.
Bătătura din palmă, de lângă inelar, abia se mai simte; de dispărut, însă, n-o să dispară niciodată.

Kinetic Kids,
Str. Nicolae Caramfil, nr. 85A, Etaj 5, sector 1, București
telefon: 0721 241 314 și 0721 241 315