Am citit „Viața mincinoasă a adulților” (sau „La Vita Bugiarda degli Adulti”, că tare frumos mai sună în italiană) într-o vară, nu mai știu în care, dar îmi amintesc că eram pe plajă și că nu mă puteam dezlipi de atmosfera din carte. Nu știam că urmează o mini-serie după această carte, dar am aflat acum trei zile și mi-am început anul cu Netflix.

Nu dau spoilere, o să vă povestesc mai degrabă despre atmosferă. Care nu e neapărat veselă, e și apăsătoare uneori, dar are puterea să te aducă în viața unei adolescente din Napoli, Giovanna.

Povestea se învârte în jurul Giovannei și vorbește despre problemele unei fete de 15 ani, despre legătura ei cu părinții și căutarea unui alt model. Model pe care-l găsește în mătușa care a rupt legătura cu familia ei.

Și aici, ca și în alte romane scrise de Ferrante, relațiile sunt disfuncționale – dar mie-mi plac cărțile și filmele astea, mi se pare că sunt mai aproape de realitate.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care-l iubesc (și în care vreau să mă reîntorc cât mai repede).

Giovanna locuiește în Vomero, cartierul aflat sus, pe o colină, de unde se văd panorama orașului și golful Napoli. E o zonă plină de viață și, în general, cu oameni cu venituri bune. Însă cei mai apropiați prieteni de familie au o casă superbă în Posillipo, aproape de mare – cartierul de lux din oraș.

Viața Giovanni se desfășoară între aceste două zone ale orașului. Dar Napoli are și cartierele sărace, cele de jos, în care ea nu ajunsese niciodată. Face primul drum acolo când merge să-și cunoască mătușa. Mi-a plăcut mult cum a descris locul:

Vreți să știți cum e locul ăla sau nu?
Se numește Il Pianto. Dar oamenii de acolo râd.
E aici, în Napolu, dar pare o altă planetă. Pare un loc murdar, dar e doar sărac. Cei de acolo fac curat întruna. Sunt obsedați de curățenie. Dacă s-ar sparge o țeavă de scurgere, ar mirosi tot a rufe splălate.

Trebuie să știți că eu am o relație specială cu Napoli, am scris și despre ultima mea escapadă aici. Îl iubesc așa cum e, cu piețele colorate, cu Vomero și cu zonele sărace și înghesuite, (unde m-am și pierdut într-o seară), cu casele luxoase din Posillipo, cu bucățelele lui de plajă și cu mâncarea de pe străzi. Care e delicioasă.

Vă las cu „Viața mincinoasă a adulților”, merită să-l vedeți chiar dacă nu împărtășiți aceeași dragoste pentru Italia.
E un mini-serial bun – mi-ar plăcea să-mi spuneți cum vi s-a părut. Serialul sau, de ce nu, cartea.

Când ești mic, totul pare important.
Când ești mare, totul pare mărunt.
Fiecare cu ale lui.

→ Fiica ascunsă – despre un alt film făcut după un roman de-ale Elenei Ferrante:

→ Napoli prin ochii mei – vă rog să treceți de titlu 🙂 

Foto: Eduardo Castaldo/Netflix.

The post Viața mincinoasă a adulților appeared first on Mara Coman.

Dacă rufele lăsate la uscat în plină stradă sau un coș de gunoi plin vă strică plăcerea unei călătorii la Napoli, nu-l vizitați și nu citiți acest articol. Pentru că, pentru mine, Napoli e poezie.

Stăteam pe canapea într-o seară, în decembrie, căutam bilete de avion fără să am în minte o destinație clară. I-am scris unei prietene, i-am cerut buletinul și am luat bilete la Napoli fără s-o întreb. Nu știam dacă vom putea pleca sau nu (din cauza pandemiei), dar biletele erau foarte ieftine și n-ar fi fost vreo tragedie să anulăm. Eu mai fusesem în Napoli, știam orașul, îmi plăcuse foarte mult, așa că mi s-a părut o idee bună pentru o escapadă de weekend.
Și iată-ne, la mijlocul lui ianuarie: două mame (și două Mare, că prietena mea e tot Mara) fugite de-acasă.

A fost pe Via Pignasecca, în cartierul spaniol, pentru că iubesc piețele dar și pentru că, în capătul străzii, e funicularul care duce sus, în Vomero. Piața de aici e cea mai veche din Napoli, cu un ușor (chiar ușor) iz turistic, dar e superbă. Du-mă în piețele italiene și-o să zâmbesc întruna! Fac poze non-stop, mă opresc la fiecare tarabă, mi-e poftă de de toate, mă minunez de aromele lămâilor, mă gândesc ce pește și ce fructe de mare aș găti la prânz dacă aș locui aici.

Când nu e pandemie, mănânc în piețele italiene – am avut niște experiențe gastronomice memorabile la niște mini-terase cu mese de plastic. De data asta m-am mulțumit doar cu niște fructe de mare deep fried, primite într-un cornet, și m-am dus să le ronțăi pe o străduță adiacentă.

De pe Via Pignasecca vezi scările. Par a fi doar câteva trepte, pe care le urci, ajungi la o stradă îngustă, vezi alte scări și tot așa. Nu se termină, ba chiar, dacă știi drumul, poți ajunge pe scări până sus, în Vomero. Însă sunt muuulte, foarte multe, iar efortul ar răpi plăcerea. De asta am urcat cu funicularul, am coborât pe scări.

Ținta mea din Vomero era Castelul Sant’Elmo, aflat în vârful colinei. Mai fusesem aici și acum doi ani, în ultima zi în Napoli, și mi-aș fi dorit să fi venit în prima, pentru că oferă o vedere de ansamblu asupra orașului. E ca un fel de hartă: înțelegi unde ești, cum e desenat orașul, cât e de mare, unde sunt Palatul Regal și Santa Chiara. Dar, pe lângă aspectele astea pragmatice, panorama orașului este o minunăție. O poți vedea din toate părțile, așa, la 360 de grade. Mai mult, la Sant’Elmo nu e aglomerat și e o liniște bună, caldă, un loc în care îți auzi gândurile. Dacă aș locui în Napoli, aș urca până sus doar ca să mă bucur de atâta frumusețe.

Lângă Castelul Sant’Elmo e Certosa din San Marino – în trecut mănăstire, acum muzeu – în care n-am intrat și-mi pare rău. Dar o s-o fac data viitoare.

Am coborât pe scări, cu google maps, și aș face asta din nou și din nou. Nu doar pentru priveliște ci și pentru că am avut șansa să descopăr și prin zone mai puțin turistice, să văd orașul așa cum e el. Sunt locuințe elegante, aflate sus, cu vedere la mare, și garsoniere sărăcăcioase în clădiri scorojite, dar înveselite de multe plante și de soare.
Cele mai multe case sunt vopsite în culori calde, galben-miere, portocaliu, cărămiziu, au obloane verzi, cerul e foarte albastru. Peste tot sunt yucca mai mici sau mai mari, ficuși cât copacii noștri, portocali, gardenii. Soarele e diferit, are o lumină mai caldă (nu glumesc, este o altfel de lumină), marea se vede la orizont.

Tot coborând și ajungând pe diverse străduțe, am găsit geamuri deschise și ocazia (de neratat!) de a arunca o privire în casele localnicilor. Cred că în anumite zone oamenii locuiesc într-o singură cameră (în aceeași încăpere erau și aragazul, și patul). Din loc în loc, în aer se simțea miros de usturoi încins în ulei de măsline. Hmm, parcă și busuioc. Și sos de roșii. Mi s-a făcut foame.

La salumeria Da Maria am mâncat gnocchi cu sos de roșii și pasta con patate e provola – adică paste cu cartofi, da, și cu brânză. E un fel de mâncare napoletan, n-arată bine, dar a fost o încântare. Am mai comandat pastele astea și în alte locuri din Napoli, dar aici au fost cele mai bune. Când ne-a servit, cel care deținea salumeria ne-a spus că le-a gătit mama lui.

Am coborât spre mare, pentru că promenada e foarte frumoasă, mai ales într-o zi cu soare. Sunt vreo două locuri în care e chiar și o bucățică de plajă. Da, plaja e foarte mică, dar e în oraș, nu în afara lui. Nu cred că vara ai loc să arunci un ac pe-acolo, dar pentru noi două a fost minunat să stăm pe nisip într-o sâmbătă însorită din ianuarie. A fost unul dintre acele momente superbe în care n-aveam nevoie de nimic altceva. Mi-era de ajuns să stau și să privesc.

Am mers în continuare pe lângă mare pentru că voiam să văd Palazzo Donn’Anna, un castel construit chiar pe malul mării. Am mai văzut în Italia astfel de clădiri vechi care sunt parțial în mare, sunt printre cele mai frumoase imagini pe care le-am păstrat în minte.
Am ajuns la Donn’Anna la apus, când cerul roz și marea albastră mi-au mai oferit un moment de poezie. N-am știut cum să ajung jos, la plaja de lângă el (sunt mai multe posibile locuri prin care să cobori, dar sunt proprietăți si plaje private).
Castelul e și el proprietate privată, sunt un fel de apartamente deținute de mai multe familii. N-am putut să nu mă întreb cum o fi să te trezești acolo.

Ei bine, însă, în zona asta nu e doar un palazzo; e inima cartierului Posillipo, elegant și bogat, cu vile cu vedere la mare și hoteluri cu multe stele. E un altfel de Napoli, unde probabil că nici cei care mi s-au plâns de mizerie nu prea mai au ce să zică. Dar, repet, depinde ce vrei să vezi.

E înțesat de străduțe înguste și pietruite, de rufe puse la uscat, de Vespa și de ghivece cu yucca, dar și de biserici și palazzo – cred că n-am mai văzut nicăieri atât de multe într-un perimetru relativ mic, ce poate fi parcurs pe jos.
Într-una dintre biserici, m-am așezat pe băncuță, alături de cei care se roagă, și m-am bucurat de frumusețea care are legătură și cu locul, și cu oamenii. Bisericile catolice sunt, de cele mai multe ori, luminoase, iar asta mi se pare frumos și liniștitor. Sunt aproape albe, au ferestre prin care intră lumina, și deseori picturile poartă semnăturile unor artiști celebri.

Oamenii care erau aici se rugau în tăcere. La un moment dat, o femeie a intrat cu câinele în biserică, s-a așezat și ea pe bancă, iar cățelul jos, lângă ea. Părea normal. N-am auzit nici bârfe, nici șușoteli, nici jale, văicăreli, telefoane care sună. Era doar o liniște deplină și vindecătoare, un moment numai bun de a-mi aminti că sunt norocoasă să pot fi acolo.

Dar, pe lângă biserici și castele, centrul vechi e un furnicar. Turiști și localnici vin aici să mânânce, stau la coadă la pizzeriile Sorbillo și la Di Matteo sau la osteria Ippolito. Alții vin doar să bea ceva sau să facă cumpărături pentru acasă – pentru că locul e înțesat de magazine cu suvenire și, un pic mai sus, cu creații ale artizanilor locali. Sunt o mulțime de graffitti pe pereți, de la mesaje la desene, unele chiar foarte frumoase. Motocicletele trec în viteză, trebuie să fii mereu pe fază. Dar e un vibe bun, într-un oraș viu și vesel, în care am lălăit pe stradă lasciantemi cantare și una notte a Napoli și-n care părea atât de firesc să faci asta.

Fotografiile din galeria asta sunt din diverse locuri, palate versus cartiere sărace, și le-am pus special împreună pentru că așa e orașul, plin de contraste. E farmecul lui

Prima dată am stat în zona Toledo, iar de data asta, la Universitate, unde a fost și mai bine, chiar am mers pe jos cam peste tot. N-aș recomanda cazări în zona gării (cam în orice oraș pare not so safe), iar localnicii mi-au spus că nu e o idee bună să cobor din Vomero noaptea, pe scări. Și în piața Pignasseca e mai bine să mergi ziua.

A fost ieftin pentru că Napoli e un oraș unde ai variante decente de cazare și mâncare la prețuri mici. Sigur, poate să fie și scump dacă alegi un hotel de lux, vedere la mare etc. Prețul minunatei pizza napoletane începe de la 5 euro, pastele pe care le-am comandat au costat mai puțin de 10 euro.

Prima fotografie din galeria de mai sus e din Napoli, de la metrou – stația Toledo. De altfel, prin oraș sunt diverse panouri care te îndeamnă să mergi cu metroul pentru că este the most beautiful metro in the world. Te izbește puțin când te gândești cât de des ți s-a povestit despre munții de gunoaie. Poate că există, dar eu nu m-am dus să-i caut. Așadar, pe scurt despre mizerie: depinde de zonă. Au și ei oamenii străzii, deși mai puțini decât la Paris, de exemplu. Sunt și locuri cu gunoaie pe lângă tomberoane, altele în care trebuie să fii atent pe unde calci, să nu dai de noroc (localnicii nu prea strâng după câinii lor), dar nu am găsit această „mizerie” teribilă despre care mi s-a tot povestit. Poate au fost exagerări – eu zic că e cam ca în București.

Cum spune prietena mea, Napoli este un oraș atât de uman: vezi în casele oamenilor, au rufele la uscat la balcoane și, uneori, chiar în plină stradă. Și nu le fură nimeni hainele alea de pe uscătoare. Nici ghivecele cu flori din fața intrărilor. Chiar m-am întrebat cum ar fi să-mi scot și eu o yucca în fața porții; credeți c-aș mai găsi-o a doua zi?

Într-o zi am dat cu nasul de un loc în care scria că „Napoli non è una città, è un mondo” – foarte frumos și foarte adevărat. E unul dintre orașele care le are pe toate (pe toate care-mi plac mie) și care mi s-a lipit de suflet. Mă voi întoarce acolo, măcar câte un weekend, pentru această grande belezza.

The post Să nu vă duceți la Napoli, că e mizerie appeared first on Mara Coman.

Când mă gândesc care a fost cea mai frumoasă vacanță în Italia, îmi vine în minte cea de la Napoli. Mi-e foarte drag Napoli, deși știu că nu-i un oraș iubit chiar de oricine: în unele locuri e sărăcie și mizerie, însă, în altele, e atât de multă frumusețe. Eu am căutat frumusețea în Napoli și-am găsit-o deseori, de la mulțimea de flori din balcoane, la dialectiul napoletan irezistibil, de la mirosurile care umplu orașul la ora cinei până la culorile din piețe.

Am vizitat Napoli la mijlocul lui august, iar asta n-a fost cea mai bună idee: era extrem de cald. Așa că mă plimbam dimineața și după-amiaza, iar la prânz mă retrăgeam în cameră, să mă răcoresc și să mă odihnesc. Cu toate astea, mergeam multe ore prin soare, așa că trebuia să mă opresc din când în când să beau apă și cafea, când simțeam că rămân fără energie.

Într-o zi m-am oprit la o cafenea micuță, destul de aglomerată, unde era o singură masă liberă, la umbră, sub o umbrelă. Abia după ce m-am așezat am constatat că toți cei din jurul meu vorbeau napoletana – nu mai era nici un turist. M-am bucurat, îmi place să merg în cafenelele și în restaurantele unde mănâncă localnicii. N-am găsit nici un meniu pe mese, dar știam ce vreau:

– Acqua fredda e caffe caldo, l-am rugat pe chelner, care a dat din cap în semn că da și a dispărut într-o secundă.

Mă așteptam să avem o discuție despre ce fel de cafea vreau să beau, despre cappuccino sau espresso, dar n-am avut cu cine. Era un chelner old school, într-o cafenea tipic napoletană, doar nu era să-i spun eu ce fel de cafea să-mi facă :). S-a întors în câteva minute cu apa pe care o cerusem și cu o ceșcuță cât un degetar, în care era un strop de cafea. A pus-o pe masă și-a dispărut.

Eu visam la o ceașcă mare de cafea, eventual și cu un pic de spumă de lapte, pe care să o beau încet, în timp ce mă uit la oamenii care trec pe stradă. Dar am decis să gust ce am primit. Am așteptat un minut, să nu fie prea fierbinte, și am sorbit din cafeaua mea, din ceșcuța-degetar: tare, intensă, cu personalitate și niște ușoare arome condimentate pe care mi-a fost greu să le recunosc. L-am întrebat pe chelner ce sortiment beau. Mi-a răspuns din nou pe fugă:

– E pura tradizione, signora!

Am băut cafea bună în multe locuri, nu doar în Italia. Când mi-a plăcut, am cerut mereu detalii. Uneori am aflat ce voiam, alteori, ca în cazul de mai sus, am primit răspunsuri destul de vagi. Sigur că știam că italienii au o tradiție îndelungată legată de cafea, doar eram în locul în care s-a inventat espresso. Și când spun tradiție nu mă refer doar la felul în care prepară cafeaua, ci și la arta prăjirii boabelor, care a evoluat de-a lungul timpului. De altfel, în vacanțele mele italiene am descoperit două tipuri de cafenele: tradiționale, precum cea din întâmplarea de mai sus, și moderne, cu cafea de specialitate. Au farmec și unele, și altele, pentru că spun povești diferite.

Mi-am amintit de întâmplarea cu ceșcuța-degetar și aromele puternice ale cafelei băute în Napoli când am aflat despre noile sortimente în ediție limitată lansate de Nespresso din gama Ispirazione Italiana: Ispirazione Novecento și Ispirazione Millennio. Cele două evidențiază tocmai felul în care au evoluat stilurile de prăjire și de preparare a cafelei, de la cel tradițional (ușor de recunoscut în sortimentul Ispirazione Novecento) la cel modern (care se regăsește în Ispirazione Millennio). O să vă placă amândouă.

Inspirazione Novecento te duce într-o călătorie în secolul trecut, când cafeaua era prăjită lent și intens, iar gustul era pe măsură: puternic și amărui. E o reinterpretare a cafelei îndrăgite în Italia anilor ’40. Eram curioasă, așa că mi-am făcut un espresso scurt și am avut o surpriză plăcută când l-am gustat: am descoperit ceva din gustul întâlnit atunci, la Napoli. Probabil notele condimentate și aroma discretă de nuci coapte.

Nespresso a creat acest sortiment cu boabe de cafea Arabica și Robusta, însă prăjite separat: boabele de cafea Arabica au fost prăjite intens pentru scurt timp, iar boabele de cafea Robusta au fost prăjite mediu, dar pentru o perioadă mai lungă.
E un amestec intens, dens, cu note aspre, care-ți dă chef de viață chiar și în diminețile de luni.

Ispirazione Millennio te duce cu gândul la Italia zilelor noastre, la țara modei, a inovațiilor, la scena cafenelelor de specialitate care răstoarnă tradițiile consacrate. E creată dintr-un mix de boabe de cafea Arabica din Brazilia şi Colombia care au fost ușor prăjite pentru puţin timp. Alături de ele au fost adăugate boabe de cafea Arabica din India, care dau amestecului note aromatice contemporane. Am încercat și acest sortiment, desigur, și am descoperit un gust echilibrat, cu o intensitate plăcută. E ușor condimentat și parcă se simt chiar și niște note fructate.

O singură rugăminte am: promite-mi că vei încerca să guști sortimentele noi și fără lapte. Și eu obișnuiesc să beau cafea cu lapte, e preferata mea, dar întotdeauna când vreau să încerc o cafea nouă nu-i pun nici lapte, nici zahăr, ca să mă bucur mai mult de arome.

Noile sortimente de cafea sunt create din 80% aluminiu reciclat și sunt, la rândul lor, reciclabile. Dacă te-am convins să le încerci, mergi în boutique-urile Nespresso sau comandă-le online. Nu amâna prea mult: e o ediție limitată.

Indiferent de modalitatea prin care le cumperi, nu uita să duci la reciclat capsulele folosite. Am mai povestit despre asta: aluminiul din capsulele de cafea Nespresso este reciclat și, din el, iau naștere alte produse.
Mai mult, efortul pe care îl depui este foarte mic: trebuie doar să iei cu tine capsulele folosite dacă mergi în punctele de vânzare Nespresso din București și Cluj sau, dacă comanzi prin curier, să-i predai capsulele folosite.

Eu comand online destul de des și de aceea aleg un curier DPD sau Urgent Cargus, pentru că ei colectează și capsulele folosite și știu că ajung unde trebuie. Mă simt bine când știu că un gest atât de mic înseamnă, de fapt, să arăt că-mi pasă de planetă.

Iar dacă suntem mai mulți, chiar putem face lucrurile să se miște.

Foto: Liviu Bădăliță / Alex Gâlmeanu Studio

Am scris acest articol la invitația Nespresso, cafeaua pe care o beau de mulți ani.

The post E pura tradizione, signora! appeared first on Mara Coman.