Pe scurt, sunt bine :).

Îmi iau fetițele de la școală, dar nu ne e ușor să ne ținem de mână, că am și acest plic mare cu mine. Micuțele mă întreabă ce-i în plic.

– Poze cu creierul meu, zic, neștiind ce altceva să le răspund.
– Și e roz? mă întreabă ele – pentru că, în cărțile cu desene, creierul e roz :).
– Pozele sunt poze alb-negru (sunt dezamăgite!). Dar nu vedeți ce mare e???

Nu s-au prins de glumă, evident, dar m-au aprobat: da, e mare. Se refereau la plicul pe care-l țineam în mână, și nu la creierul meu, desigur :).

Am început cu finalul și cu poveștile, așa că… dăm filmul înapoi. Mai ales că ăsta trebuia să fie un text pur informativ, doar așa mi-am propus când m-am apucat de scris.

Când medicul meu neurolog, Oana Neagu, mi-a spus pentru prima oară că trebuie să fac un RMN, am fost cam pleoștită. Nu că ar fi fost vreo tragedie, dar aș fi preferat să nu fie nevoie.
Am căutat câteva articole pe internet și am găsit diverse: cum o pacientă n-a putut să stea nemișcată și a trebuit să reia procedura de trei ori; cum alta suferea de claustrofobie; plus alte detalii foarte tehnice, care nu mă interesau. Iar eu – să nu uităm acest aspect – eu eram pacientul speriat. Și probabil că nu sunt singura, așa că m-am gândit că poate povestea asta cu RMN-ul mai ajută vreo fricoasă :).
Iată că ajung și la partea practică – cred că lucrurile astea sunt bine de știut:

• am fost la MedLife Berceni, mi-am ridicat analizele de sânge, apoi m-am dus la cabinetul în care se face RMN. E în aceeași clădire, lucru care mi s-a părut foarte comod;
• cum problema mea e cu capul :), am făcut un RMN cerebral. Nu știu dacă lucrurile decurg la fel dacă ai nevoie de alt fel de RMN;
• am semnat că sunt de acord cu folosirea substanței de contrast dacă e nevoie. N-am apucat să întreb, dar mi s-a explicat că nu trebuie să mă gândesc că aș avea ceva grav. Substanța de contrast e folosită și pentru a evidenția anumite zone, deci nu, nu se folosește doar în cazuri grave;
• m-am schimbat și mi-am pus halatul subțire care mi s-a oferit. L-am vrut și pe cel gros, pe deasupra, că m-am gândit că e posibil să-mi fie frig. Și cred că, fără el, mi-ar fi fost. Mi-am pus și șosetele pufoase pe care le luasem special de acasă :);
• tehnicianul mi-a explicat cât durează procedura (20-30 de minute). M-a întrebat dacă sunt claustofobă și i-am spus că nu știu. Mi-a spus unde trebuie să mă așez și mi-a propus să facem o probă, să vedem dacă mă simt OK. Asta m-a ajutat mult, a fost confortabil să știu că e doar o probă și că pot să spun dacă mă deranjează ceva;
• pentru că știam că voi fi singură în caremă, l-am întrebat dacă va vorbi cu mine pe parcurs. Mi-a spus că mă va anunța când au trecut 10 minute, când suntem la mijlocul procedurii, când mai sunt câteva minute până la final etc. Chestia asta ajută mult, știi cumva cum să te pregătești pentru următoarele 10 minute și te bucuri când afli că mai ai doar puțin;
• da, există buton de panică. Din fericire, n-am avut nevoie de el;
• deși am făcut un RMN cerebral, am stat cumva într-un tub. Zic cumva pentru că, din câte-mi amintesc, e deschis la capete. Cred că aveam degetele de la picioare pe-afară;
• eu n-am avut senzație de claustrofobie, nu mi s-a părut că sunt închisă într-o cutie de chibrituri. E destul de mult spațiu și există ventilație;
• am stat cu ochii închiși și, pentru că aveam un fel de pernuțe în stânga și-n dreapta capului, mi s-a părut ușor să stau nemișcată, nu am făcut nici un efort;
• în timpul procedurii, nu te doare nimic și nu simți nimic. Auzi niște zgomote ciudate, diferite, care nu-s plăcute (doar nu ești la un concert!), dar sincer sună mai bine decât bormașina vecinilor. Sunt suportabile;
• sunetele pe care le auzi diferă de la moment la moment, adică nu e același fel de zgomot;
• suportul pe care stai (nu i-aș zice chiar pat) se mișcă uneori, încet, înainte sau înapoi. E OK, n-ai greșit cu nimic, așa-i procedura;
• așa cum mi-a promis, tehnicianul mi-a spus când au trecut 10 minute, 20 de minute etc. M-a ajutat chestia asta, dar și faptul că știam că aude și el ce spun;
• nu-mi amintesc deloc, dar deloc la ce m-am gândit în jumătatea aia de oră :).

Tehnicianul care face examinarea nu e și cel care interpretează RMN-ul, ci neurologul. Totuși n-am putut să mă abțin să-l întreb ce-a văzut în capul meu. Mi-a zis, frumos, că nu e de competența lui. OK, OK, dar pare ceva grav? A zis că nu și mi-a zâmbit. Am vrut să-l iau în brațe!

A urmat și vizita la neurolog, pentru interpretarea rezultatelor. Se pare că totul e în limite normale, capul meu n-are nimic prea special. Migrena îmi va mai face figuri din când în când – sper eu că tot de vreo două ori pe an, și nu mai des. Nu există tratament care s-o facă să dispară. Am primit medicamente pentru durere de cap și mi s-a recomandat să țin un jurnal în care să-mi notez simptomele. Partea bună e că acum știu că nu sufăr de ceva grav, că senzația de amorțeală și sensibilitatea la lumină sunt firești în cazul afurisitei ăstia de migrene. Deh, stau cuminte și-aștept să-mi treacă.

Primele articole cu dureri de cap :), aici și aici.

The post Ce-o fi în capul meu?! appeared first on Mara Coman.

Am ajuns mai devreme și aștept, cu răbdare, în fața cabinetului de neurologie. Cu răbdare și nu prea. Nu-mi place să merg la doctor – cui îi place, de fapt?!

Doar că la mine e mai mult de atât. Îmi trec prin minte toate momentele în care am fost la spital cu ai mei. Zilele în care mă trezeam la patru dimineața ca să ajung la șase la spital, cu mama, și să aștept vreo alte trei ore pe holuri, întrebându-mă dacă doctorul chiar mai ajunge și dacă o să aibă timp să consulte toți pacienții. Îmi amintesc de consultațiile în sine, după care nu aflam prea multe și eram trimisă cu o hârtie către cabinetul X – pe care nu-l găseam. Și când îl găseam, mi se spunea că îmi mai trebuie o hârtie. Sau că doamna cutare nu e azi, să mai încerc și mâine. Îmi amintesc de ușile închise la care băteam, timid, și de vocile enervate care țipau dinăuntru: „Așteptați!” De ziua în care s-au pierdut toate analizele mamei în spital și n-au mai fost găsite niciodată, de reproșurile care mi s-au făcut tot mie: „Păi cum?! Ne-ați adus originalele?! Și n-aveți copii? Și acum noi ce facem?” De ziua în care, după operație, chirurgul mi-a pus în mână un borcan învelit în tifon: o parte din tumora pe care eu a trebuit să o duc la biopsie. Nici nu vedeam pe unde merg.

Știu că nu în toate spitalele de stat se întâmplă asta. Știu că sunt și medici buni, sunt și unii răbdatori. Știu că sunt condiții grele, că n-au tot ce le trebuie ca să-și facă meseria. Dar, uite, de asta am preferat acum să merg la MedLife și nu la un spital de stat. Aici, doctorii au tot ce le trebuie, aparatul RMN folosește cea mai nouă tehnologie, nu strigă nimeni la mine când bat la ușă. Bine, nici n-a fost nevoie să bat la ușă. Am fost invitată înăuntru după câteva minute.

Nu știam în ce constă un consult neurologic. După ce am povestit tot ce mă deranjează, doamna Oana Neagu, medicul meu, mi-a făcut acest consult – sunt testate reflexele, funcțiile senzoriale. Îți atingi nasul cu mâna stângă, mergi, strângi pumnul. Trec testul cu brio și întreb dacă toate simptomele mele sunt normale în cazul unei migrene. Aflu că da, se numește migrenă cu aură – denumirea vine de la momentele în care apar probleme cu vederea și în care lumina e deranjantă. Însă nu pot avea un diagnostic decât după RMN. Iar înainte de RMN trebuie să fac niște analize. Și așa… fac câțiva pași și ajung în cabinetul medicului generalist.

Pentru RMN nu-mi trebuie o mulțime de analize, însă, dacă tot am ajuns aici, recunosc că a trecut ceva timp de la ultimele, așa că aș prefera să le fac pe toate odată. Medicul mă întreabă de istoricul din familie. Apoi, dacă am vreo problemă. Mă simt perfect (cu excepția migrenelor), ba chiar îmi vine să zburd, deși n-am nici un motiv. Mă consultă, îmi ia tensiunea, și, bucuria mea, îmi spune să beau cafea: am tensiunea mică și ajută și la durerile de cap.
Analizele mi-au fost recoltate într-o dimineață de o doamnă asistentă foarte răbdătoare. Mi-a spus să stau întinsă pe pat cât am nevoie, să nu mă ridic brusc, să nu cumva să mi se facă rău. Eu mă tot gândeam că poate sunt alți pacienți care așteaptă, dar m-a liniștit. Am plecat fără grabă și mi-am cumpărat niște ciocolată, ca premiu :).

Am primit repede rezultatele: în mare, sunt bine. Am lipsă de vitamina D, așa că iau suplimente. Zâmbesc și mă gândesc că-mi place rețeta asta: cumva, presupune să stau la soare, pe un șezlong, și să beau cafea. 🙂

Bine, asta după ce trec și de ultimul pas, cel cu RMN-ul.

Primul articol cu dureri de cap :), aici.
Continuarea, aici.

The post Rețetă: soare și cafea appeared first on Mara Coman.

Nu te văd.
Și nici nu pot să vorbesc.

Tac. Comunic prin semne. Sunt în pat și-mi acopăr capul cu pilota, pentru că mă deranjează lumina care intră pe fereastră.
În altă zi, la birou, stau pe un scaun și aștept să-mi treacă. Bănuiesc că sunt palidă – mă rog, sigur nu arăt bine, altfel nu mi-aș putea explica panica uneia dintre colege, care se agită întruna și mă sperie și pe mine. „Chemați salvarea! Chemați salvarea! Trebuie să-i facă cineva urgent o injecție cu calciu!” Dau din cap în semn că nu, dar ea e panicată încă și, din fericire, îmi revin la timp ca s-o liniștesc cât de cât. S-o liniștesc pe ea – nu și pe mine.
Sunt la cumpărături, mă uit la produsele de pe rafturi și brusc îmi dau seama că nu văd prețurile. Mă grăbesc să plătesc și plec acasă cu taxiul.

Sunt ani de zile de când am momente din astea: mă deranjează lumina, văd pete, îmi amorțește maxilarul, mâna și, peste toate astea, mă doare și capul. Nu e musai să am toată gama de simptome: pot să apară când unele, când altele. De ajuns cât să mă scoată din uz. Ei, dar când se combină toate, e ceva special, un all inclusive enervant, dureros, care nu cedează la nici un medicament și care mă bagă-n sperieți. Singura parte bună e ca mi se întâmplă rar: de obicei, scap cu unul sau două episoade din astea pe an.
Încă din facultate, toți medicii la care am fost, m-au tratat cu calciu. Lipsă de calciu-n sus, lipsă de calciu-n jos, deși calciul iese bine în analize, dar, ce să facem, mai luați niște calciu. Și-am luat, și-am luat până când n-am mai luat deloc, că nu era nici o diferență.

Și uite că, într-o zi, am aflat ce am: e o migrenă. O afurisită de migrenă. Care se instalează rar, dar cu care nu mă înțeleg deloc. E o migrenă mai specială, care nu vine doar cu dureri de cap, ci și cu un pachet de simptome deranjante, și care mă obligă să pun pe hold orice altceva. Și nu urăsc nimic mai tare decât să-mi fie rău. Să nu funcționez, să nu pot să fac ce vreau să fac. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am hotărât să merg la medic – la unul care, de data asta, să nu-mi mai recomade doar suplimente cu calciu. Am vrut să evit să mă plimb dintr-un spital în altul, dintr-un cabinet în altul și să am parte de medici care nu sunt grăbiți, care au răbdare să îmi explice ce mi se întâmplă și ce pot să fac. Am întrebat niște cunoscuți, am căutat pe net și, în final, am ajuns la MedLife. Știam că acolo le găsesc pe toate: și generaliști, și neurologi, și RMN. Că, dacă tot am simptome all-inclusive, să fie și tratamentul pe măsură :). Iar de când am aflat că e musai să fac un RMN (așa se diagnostichează migrenele și, pe de altă parte, se scot din calcul alte afecțiuni mai grave, care ar putea să aibă simptome asemănătoare), mi-am spus că e cel mai bine să merg la MedLife pentru că acolo există tehnologie de ultimă generație. Auzisem și de campania lor, „Tehnologia de mâine”(marketingul funcționează!) – era momentul să testez tehnologia asta pe pielea mea. Așa că… mi-am făcut o programare.

Continuarea, aici și aici.

The post Nu te văd appeared first on Mara Coman.