Am o pasiune pentru autobiografii din studenție. Deci nu e de mirare că am vrut să citesc „A trăi pentru a-ți povesti viața”, volumul de memorii în care Marquez vorbește despre copilăria lui, despre locurile în care a crescut, familie, prieteni, anii de școală și de jurnalism.

Citisem deja câteva dintre romanele lui Marquez, și, pentru că mă fascinaseră, voiam să aflu mai multe despre acest scriitor columbian. Îmi amintesc că, pe măsură ce-i descopeream povestea, îmi plăcea din ce în ce mai mult. „A trăi pentru a-ți povesti viața” a intrat de atunci în topul cărților mele preferate – și a și rămas.

Am recitit-o la începutul anului, la mai mult de 20 de ani distanță, din dorința de a regăsi senzația de atunci. În același timp, însă, eram curioasă dacă o să-mi placă la fel de mult. Dacă nu cumva vârsta și anii de experiență mă vor face să văd cartea cu alți ochi. Mi-a fost chiar teamă că n-o să am parte de aceeași magie.

Din fericire, am redescoperit-o cu aceeași bucurie. Am savurat-o. Le-am povestit prietenilor despre ea, le-am relatat întâmplări și pasaje.

„A trăi pentru a-ți povesti viața” m-a ajutat să descopăr pentru prima dată viața oamenilor obișnuiți din Columbia – ceva foarte exotic și diferit de tot ce am trăit noi. Mi-am imaginat satul columbian în care a trăit micul Gabo, casa plină de femei (bunici, mătuși, verișoare, surori) în care trăia doar un singur bărbat – un bunic cu o poveste de viață bogată, care a luptat în război și a scăpat viu dintr-un duel.

Ei bine, în casa asta plină de femei se întâmplă tot felul de lucruri: superstiții, leacuri, povești de dragoste, inclusiv evenimente inexplicabile.

Unul dintre pasajele care mi-a rămas în minte e cel cu papagalul vorbitor care începe, din senin, să stige că vine taurul. Nu l-a băgat nimeni în seamă, au crezut că o luase razna. Dar, nu peste mult timp, un taur furios a deschis ușa casei cu coarnele și a năvălit în casă, în timp ce toți s-au adăpostit cum au putut.
Nu e chiar un scenariu care seamănă cu copilăria noastră, nu? Seamănă mai degrabă cu realismul magic din romanele lui Marquez.

Un alt lucru care m-a impresionat extrem de mult a fost sărăcia lucie în care a trăit. Întâi în copilărie, când mama lui Marquez fierbea zile-n șir același os de vită pentru supă, când, din disperare, l-a trimis să ceară bani unui vecin bogat (n-a primit, a fost alungat).
Apoi, în anii tinereții, când lucra ca ziarist și abia avea ce să mănânce și unde să doarmă.

M-a uimit în special faptul că Marquez povestește lucrurile astea atât de firesc, fără să se plângă.

Practic, au fost perioade lungi în care, dacă nu avea 1 peso pentru o cameră ieftină, stătea toată noaptea într-o cafenea sau dormea în redacție. A dormit pe o bancă, în parc, a ajuns chiar și în arestul poliției din cauza asta.
Dacă nu știa unde va dormi, înseamnă că n-avea nici haine de schimb, „bagaj” de mutat într-un loc în altul. Uneori avea bani de masă, alteori nu.

Și, mai mult decât toate cele de mai sus, m-a marcat pasiunea lui pentru povești, pentru scris și citit. Devora cărțile, deși erau foarte scumpe și-i era greu să le obțină. Însă, cu toate astea, era mereu înconjurat de jurnaliști, poeți și scriitori care îi împrumutau cărți, care îi recomandau diverse lecturi ca să-l ajute să scrie.

Tot în cartea asta am descoperit și cât de mult a muncit. Multe eșecuri, multe renunțări, romane sau povestiri începute și abandonate, scrieri pe care ziarele sau editurile i le-au refuzat. Practic, a învățat și a luptat pentru tot, n-a primit nimic ușor, nu s-a născut cu un talent senzațional – ci a muncit.

Ce-am mai găsit în carte și mi-a plăcut: câte o întâmplare pe care o descoperisem deja în romanele sale. Țin minte că, atunci când am citit „Un veac de singurătate”, m-am întrebat cum a inventat Marquez fetița aceea ciudată care mânca pământ, de unde i-o fi venit o asemenea idee.

Ei bine, strict în cazul ăsta, n-a inventat-o: una dintre surorile lui mai mici avea acest obicei.

Voi ați citit „A trăi pentru a-ți povesti viața”? Și, dacă da, cum vi s-a părut?

Foto principală: Joel Muniz / Unsplash

The post Cartea pe care am recitit-o după 20 de ani appeared first on Mara Coman.

Am descoperit blogul Carti cu suflet la putin timp dupa ce l-a lansat Camelia Cavadia. M-am gandit atunci ca am vorbit cu ea de atatea ori, am stabilit sedinte foto pentru vedete si ne-am scris atatea mailuri, dar habar nu aveam ca ii place sa citeasca. Apoi mi-a scris, intr-o zi, ca ma asteapta si pe mine cu cateva vorbe pe blogul ei. Materialul l-a postat aici.

Am stiut de atunci despre ce vreau sa scriu si, intr-o seara, mi-am luat laptopul in brate si am povestit despre carti, despre cum am invatat sa citesc, despre autorii pe care n-am putut sa-i uit. Dar, mai mult decat despre cele de mai sus, am scris despre mine. Va las si eu mai jos povestea asta lunga si sper sa nu va plictiseasca prea tare.

–––––––––––––––––

Mici coincidente

Soarele lumina puternic patura verde, cu patrate si cercuri mari, de pe patul din camera bunicilor. Stateam in picioare, sprijinita de pat, si ma tot uitam la o carte cu povesti. Imi amintesc ca era mare, cam cat un A4, si uzata – probabil ca o tot rasfoisem si o tot plimbasem dintr-o camera in alta. Imi tineam degetul aratator pe titlul cartii, cu litere mari, si spuneam cu voce tare: „P-O-V-E-S-T-I. Povesti! N-E-M-U-R-I-T-O-A-R-E. Nemuritoare. Povesti nemuritoare. Mama! Mamaaaaa! Am invatat sa citesc!”

Cred ca aveam vreo patru ani, dar momentul asta mi-a ramas foarte clar in minte. Eram atat de mica, eram atat de mandra. Au urmat zile in care am incercat sa citesc povestile din carte, dar oboseam dupa cateva paragrafe. Cand voiam sa reiau „lectura”, uitam unde am ramas. Si atunci, mama m-a invatat sa pun un semn de carte si sa fac un semn minuscul cu creionul, ca sa nu murdaresc cartea (creionul il stergeam apoi, cu radiera).

Mama m-a invatat sa iubesc cartile. Nu stiu exact cum, cred ca le-am iubit pentru ca le iubea mama. Ea invatase sa le iubeasca de la bunicul – un mosulet simpatic si uneori sever, care a trait 100 de ani si a citit pana la vreo 95. Am invatat ca n-am voie sa rup pagini din carti, ca nu se cade sa scriu pe ele, sa subliniez. Ba chiar, multi ani mai tarziu, am suferit cand colegii rupeau pagini din reviste ca sa pastreze o fotografie, o idee, o informatie. Eu n-am rupt niciodata pagini de revista, de ziar sau de carte. Simteam ca nu mai sunt valoroase daca nu sunt complete, ca lipseste ceva. Ca nu mai sunt un „tot”. Prin facultate, am adunat de la ghena carti pe care le lasase cineva care „facuse curat”. Erau si manuale de economie, care nu ma interesau, dar n-am putut sa le las acolo. Cum sa arunci carti?! Pentru mine era – si este – echivalentul unui pacat. Am avut sentimentul ca am salvat o bucatica de lume cand am facut cateva drumuri ca sa car cartile alea de economie de la ghena in garsoniera mea.

Am crescut singura la parinti, cu vacante lungi si plictisitoare. Si am citit. Nu prea imi amintesc ce. Nu m-a cucerit Jules Vernes si m-am incapatanat sa nu pun mana pe Robinson Crusoe doar pentru ca ma batea tata la cap ca trebuie. Insa am citit „Omul de aur” al lui Jokai Mor – imi amintesc perfect numele autorului, pentru ca mama m-a invatat ca e rusinos sa nu stii cine e autorul unei carti. Am citit”Torente”-le lui Marie Anne Desmarest si m-am indragostit nu doar de carte, ci si de numele Ingrid. Am citit de vreo trei ori „Pe aripile vantului” de Margaret Mitchell si am visat cai verzi pe pereti. Am ajuns intr-a opta si aveam de invatat pentru examenul de admitere la liceu. Trebuia sa ma culc devreme pentru ca a doua zi sa ma trezesc dimineata, sa fiu odihnita si sa pot invata. Dar am citit nopti intregi sub plapuma, cu lanterna. Nu mai stiu ce.

Cred ca prin clasa a XI-a am avut, pentru prima data, acel moment de sufocare: citeam si nu-mi venea sa cred. Era coplesitor, era ireal, era prea mult. Stateam ore intregi cu mama, in camera mea, si vorbeam despre „Cel mai iubit dintre pamanteni”. Stiam ca nu e un jurnalui Marin Preda, ca e fictiune – dar banuiam cumva ca e si putin adevar in carte – , si atunci i-am ridicat lui Preda un piedestal. Aveam, pentru prima oara, senzatia aceea de sublim. Era o capodopera. Voiam sa o absorb si n-o puteam cuprinde. 

Mama mi-a recomandat intr-o zi „Maitreyi” a lui Eliade. Mi-a placut, dar nu m-a lasat chiar fara cuvinte. Insa m-a facut sa caut alte carti de-ale lui: „Romanul adolescentului miop”, „Noaptea de Sanziene” (eram in facultate si mi-am dat seama ca citeam cartea asta chiar in noaptea de Sanziene), „Nunta in cer”. Ultima m-a miscat foarte tare. Imi amintesc ca erau descrise doua povesti de dragoste; prima m-a emotionat, insa a doua m-a dat total peste cap: mi se parea ca e reala, dar nu-mi puteam explica senzatia asta in nici un fel. Am gasit raspunsul intr-o noapte – eram in sesiune, nu-mi placea Dreptul, n-aveam chef sa invat. Nu mai stateam cu ai mei; plecasem in Bucuresti si citeam la lumina unei veioze, intr-o camaruta de zece metri patrati din Drumul Taberei. Aveam in maini „Memoriile” lui Eliade cand am simit ca mi se opreste respiratia: ceea ce intuisem era adevarat. Eliade traise povestea aceea din „Nunta in cer”. Nu scrisese doar fictiune, ci si despre lucruri prin care trecuse. M-am plimbat toata noaptea, dintr-o parte in alta a camerei mele mici, avand sentimentul ca am facut o mare descoperire. Cand am ajuns acasa, i-am povestit mamei. Era incredibil. Omul ala chiar traise povestea respectiva. De-asta, atunci, cand am citit-o, mi se paruse atat de reala. Dar cel mai imporant lucru pe care-l descoperisem era, de fapt, ca marile opere nu sunt 100% inventate. Ca toate pornesc de la ceva real, de la ceva trait, de la ceva simtit, de la ceva autentic. Atunci, in secret, mi-as fi dorit sa pot – si sa am curaj – sa scriu.

In anii in care au urmat, am citit carti recomandate de mama, de prieteni, sau cumparate din librarii in urma impulsului de moment. Atunci am inceput sa caut acea picatura de real in scrierile oricarui autor bun. Am cumparat jurnale, am cautat articole si interviuri cu autorii favoriti si am vanat coincidente. Nu le-am gasit des, dar am dat peste cateva care m-au marcat. Imi amintesc de „Magicianul” lui John Fowles, pe care l-am descoperit la 20 de ani. Am devorat romanul si vrut sa stiu mai multe despre scriitor – cine e, ce-a facut, prin ce-a trecut. Am gasit mici detalii care se potriveau: Fowles fusese profesor in Grecia pentru o perioada si locuise in Corfu (unde se petrece o parte din actiunea din carte). Am ajuns in Corfu abia la 14 ani dupa ce citisem cartea, dar tot am privit fiecare loc de pe plaja de parca ar ascunde un mare secret.

Apoi am citit si eu, ca toata lumea, „Un veac de singuratate” a lui Marquez. Si nu numai – i-am cumparat si i-am citit cartile ani la rand. Mult timp mi-a fost aproape rusine sa recunosc: la un moment dat, am auzit spunandu-se ca femeile citesc literatura sud-americana pentru ca e la moda. Asa cum au zis unii si despre Rushdie: „Pfff! Carti pentru femei!” La moda sau doar pentru femei, catalogati-le cum vreti, dar mie mi-au placut. Au fost carti si autori care m-au dus intr-o alta lume, nebanuita si indepartata. Mi-era greu sa desprind realul de fantastic si stiam ca asta e, de fapt, magia. Sau realismul magic. Descopeream un nou univers, despre care nu auzisem acasa. Ii duceam mamei carti si ii povesteam ore in sir despre noile mele lecturi. Despre Macondo, despre lumea inventata, dar totusi cu fundamente reale. Despre romanele cu fraze interminabile pe care nu le puteam lasa din mana. Ma asculta fascinata si mi le cerea imprumut. Am iubit-o intotdeauna pentru asta, pentru ca voia sa tina pasul cu mine. Pentru ca stiu ca le citea pentru mine, pentru dupa-amiaza aceea in care ne beam cafeaua impreuna si, in timp ce ea croseta o dantela sofisticata, vorbeam despre Marquez, despre Rushdie sau despre Llosa. Despre ce-au scris si despre ce-au trait.

Am devorat „A trai pentru a-ti povesti viata”. Ma opream, cand si cand, si aveam senzatia ca ma opresc ca sa nu ma inec – in timp ce citeam uitam si sa respir. Voiam sa citesc mai repede, voiam sa aflu ce e mai departe. Si, in acelasi timp, voiam sa nu se mai termine cartea. Bineinteles, am descoperit si coincidentele: stiti macelul de la compania bananiera din „Un veac de singuratate” (o carte pe care o urasc un pic pentru ca e cumva prea celebra – toata lumea spune ca a citit-o si asta ii stirbeste cumva din magie)? A fost inspirat din realitate. O mai tineti minte pe Rebeca, fetita ciudata care manca pamant, din acelasi roman? Una dintre surorile lui Marquez facea asta. Iar Macondo, locul acela magic, e un nume pentru Aracataca, unde a trait scriitorul pentru o vreme. Si m-a impresionat si faptul ca un autor atat de mare nu s-a nascut invatat: a avut si esecuri, a scris si articole care n-au fost apreciate si i s-au recomandat sute de carti ca sa invete sa scrie.

„Pestele in apa” a lui Vargas Llosa a fost o alta surpriza placuta, desi recunosc ca, de la un punct, m-am incurcat in partidele si personajele politice. Dar am descoperit ceea ce voiam: autorul. Omul. Pe langa povestea adevarata cu matusa Julia (despre care stiam deja din „Matusa Julia si condeierul”) am descoperit copilul pedepsit de tata, dar si dragostea suprema, uneori de neinteles, a mamei pentru sotul ei. Si am sunat-o pe mama cand am aflat ca un text de opinie (bine) scris de Llosa l-a propulsat candidat la presedintie. N-a castigat, dar asta aproape ca nu mai e important: am citit cu sufletul la gura despre ce inseamna un articol cu adevarat bun, ce implicatii poate avea si cum iti poate schimba viata.

Am continuat sa cumpar carti si jurnale si sa caut in marile romane bucati de adevar, de realitate, lucruri care i-au marcat atat de tare pe autori incat n-au putut sa nu le scrie. Ultimul jurnal citit a fost al indianului Rushdie – dar aici trebuie sa recunosc ca alte carti de-ale lui mi-au placut mai mult decat „Joseph Anton”. Poate ca gresesc, dar am simtit componenta de marketing pe parcursul lecturii (defect profesional, poate) – doar era cartea care trebuia sa aiba succes garantat pentru ca vorbea despre condamnarea lui Rushdie la moarte si despre anii in exil. Si recunosc ca e un marketing excelent. Insa pe mine ma interesa cum a trait omul asta in India de a ajuns sa scrie niste carti senzationale – si am gasit, pe alocuri, in memoriile lui, ceea ce cautam.

A fost un roman pe care l-am citit greu, seara, la culcare, in avion sau in cate un weekend lenes. Si de nenumarate ori am vrut sa vorbesc despre el cu mama. Am pus mana pe telefon si mi-am dat seama ca sunt singura. Nu mai am unde sa sun.

The post Ce caut eu pe blogul Carti cu suflet appeared first on Mara Coman.