În ciuda faptului că aveam încredere în omul care-mi recomandase acest loc, nu știam dacă într-adevăr se va plia pe toate nevoile noastre. Însă, când am ajuns, aveam un zâmbet până la urechi: era mai frumos decât mi-am imaginat.

O casă frumoasă, cu curte și vreo 15 apartamente, toate cu vedere la mare. E minunat să deschizi ochii și, în fiecare dimineață, să vezi pe geam marea turcoaz.

La Despina sunt studiouri cu un dormitor și un living și apartamente cu două dormitoare și living. Pentru că suntem patru, noi am luat un astfel de apartament care ne permite să stăm relaxați și neînghesuiți.

Camerele sunt mobilate minimalist, cu gust, și dotate cu de toate. În apartamentul nostru am găsit mașină de spălat, aragaz, cuptor, sendviș maker, kettle, farfurii, tacâmuri, un frigider de dimensiuni normale, chiar și foehn. Avem TV în living, aer condiționat, uscător pe balcon și putem cere prosoape pentru plajă.

Nu ne lipsește nimic.

Villa Despina e la câțiva metri de plajă în Halkidiki, Kassandra. Traversezi o străduță îngustă și puțin circulată și ajungi în grădina de pe plajă.

Da, e ați citit bine: o grădină. O grădină frumoasă, amenajată cu ajutorul unui peisagist, în care e amplasat un beach bar, câteva mese și scaune umbrite de copaci, niște șezlonguri.

Imediat lângă e plaja, cu mai multe șezlonguri și umbrele. Nu le-am numărat; poate sunt 15, poate 20. Însă e genul de plajă liniștită și aerisită, lucru care ne-a făcut fericiți pe toți.

Locul în care venim noi e situat între două sate – Kriopigi și Polychronos. Când ajungi în sate, situația se schimbă: e trafic, e dificil spre imposibil de parcat, terasele sunt pline și gălăgioase, plajele sunt înțesate de turiști, iar în apă înoată om lângă om.

Mi-a fost de ajuns o singură după-amiază într-un astfel de loc ca să-mi dau seama, încă o dată, ce norocoasă sunt că am descoperit Villa Despina. Acolo simt că am marea numai pentru mine. Muzica plăcută e în surdină și nici în stânga, nici în dreapta nu sunt alte terase sau plaje aglomerate.

E un fel de rai semiprivat.

Curată, clară, calmă, în nuanțe superbe de albastru și turcoaz. În cele mai multe zile, aproape că nu sunt valuri – desigur, depinde de vreme și de vânt. Nici alge nu sunt.

Apa e caldă și atât de liniștită, încât fetele mele au învățat singure să înoate aici. Uneori am impresia că nu sunt la mare, ci într-o ceașcă cu ceai călduț.

M-am bucurat tare mult că există și că cineva îmi poate aduce un cappuccino în fiecare dimineață. Însă beach bar-ul oferă mai mult de atât: de la diverse smoothie-uri și milk shakes până la cocktailuri cu nu știu câte sortimente de gin.

Nu există mâncare sofisticată, însă ai pizza și sendvișuri dacă ți-e foame și nu ai chef să pleci de la plajă – lucru pe care noi l-am experimentat destul de des. Au fost zile în care am stat pe plajă de dimineață până seara; la umbră, pentru că asta e avantajul grădinii de pe plajă.

Toate cele de mai sus sunt importante, dar și-ar fi pierdut din valoare dacă oamenii n-ar fi fost prietenoși, cu zâmbetul pe buze, gata să te ajute. De la proprietarul vilei până la cei doi tineri care servesc la bar, toți au un cuvânt bun de spus, te întreabă dacă ai nevoie de ceva și vezi sincer că vor să te ajute și să te facă să te simți bine.

Însă își manifestă acest bun-simț și această dorință de a-ți face vacanța confortabilă într-un mod neintruziv – un echilibru de altfel, destul de greu de găsit.

Îmi amintesc cum în prima zi ne-au sfătuit unde să ne facem câteva cumpărături, ne-au recomandat niște restaurante minunate, ba chiar ne-au făcut și rezervare.

Ne-au ajutat să comandăm mâncare în cameră când n-am vrut să mai mergem până în sat – sunt vreo doi, trei kilometri până în Polychrono, deci era musai să luăm mașina (mai ales în serile în care era foarte cald).

Vă spun sincer că mă bucur că acești oameni ne-au devenit prieteni.

Surpriza plăcută a fost să aflu că turiștii care vin aici, ca noi, sunt cupluri cu sau fără copii, dar sunt oameni liniștiți și discreți.
Fără boxe pe plajă, fără urlete și țipete, fără să deranjeze.

Din vorbă-n vorbă, am aflat că unii vin de ani buni – și nu m-am mirat deloc. Înțeleg exact de ce.

Pentru toate cele de mai sus. Dar, pe lângă aceste date, am revenit mai ales pentru că m-am simțit cu adevărat bine.
Pe lângă vacanțele în care explorez locuri noi, și eu, și fetele mele avem nevoie de stat la mare și la soare, de niște zile de relaxare care să ne încarce bateriile.

Nu simt că e vară fără să merg la mare, iar datorită Ioanei și Mariei am aflat și eu cât de bine e să stai pe plajă și să nu faci nimic altceva.

Prima dată am venit anul trecut, la final de august. Am stat 10 zile care au trecut fără să știm când. Am zis de atunci că o să revin, iar în aprilie am făcut rezervare tot pentru ultima săptămână de vară.

Deși nu sunt atât de organizată, știam că la Despina va fi fully booked și am vrut să-mi asigur săptămâna de relaxare.

Însă, la sfârșit de iunie, mă simțeam extrem de obosită. Avusesem o perioadă intensă, lucrasem mult și aveam impresia că, dacă nu mă opresc câteva zile, n-o să mai dau randament. Am sunat la oamenii de la Villa Despina și am fost norocoasă să aflu că cineva anulase o rezervare și aveau o cameră liberă în iulie – exact în perioada în care aveam și eu o pauză. A fost minunat.

Am revenit, conform planului inițial, la finalul verii. Și deja știu că la anul o să vin tot aici, măcar pentru o săptămână.

Toate detaliile sunt pe villadespina.gr, dar cel mai bine e să trimiteți un email sau un mesaj pe WhatsApp cu perioada în care v-ar plăcea să veniți, cu numărul de persoane și cu toate întrebările pe care le aveți.

O să primiți răspuns rapid și detaliat, o să vi se recomande, în funcție de preferințe, un studio sau un apartament în vila în care am stat noi sau în cealaltă, care e în sat, în Polychrono.

Cine știe, poate o să ne întâlnim pe aceeași plajă.

The post Locul în care am mers în vacanță de trei ori într-un an appeared first on Mara Coman.

N-aș fi descoperit Moustakas, restaurantul Mariei, dacă nu ne-ar fi trimis acolo prietenii noștri care locuiesc aici, în Kassadra. Cel mai probabil ne-am fi oprit la o tavernă din Polychrono sau Kriopigi, cele două sate care sunt aproape de Villa Despina (locul în care ne-am cazat și unde mergem la plajă).

Zic că nu l-am fi găsit pentru că Moustakas nu e pe faleză, lângă mare, unde sunt înșiruite diverse terase.
E un pic mai retras, la câteva minute distanță, un loc liniștit și unde nu e agitație. De fapt, aici vin mai ales localnici și, uneori, turiști ca noi, care au aflat că e tare bună mâncarea de la Maria: niște preparate pe care îmi imaginez că le prepară acasă mamele grecoaice. Nu sofisticate, nu gourmet, ci tradiționale, dar cu gust.

Anul trecut, ai mei au făcut o pasiune pentru roșiile umplute de la Maria – deși nu au carne, ci doar orez și legume, sunt într-adevăr foarte gustoase. Fetelor mele le-au plăcut atât de mult, încât m-au rugat să le fac și acasă. N-au ieșit la fel, deși am încercat. Al doilea fel pe care mi l-au cerut când ne-am întors la București este o vită foarte fragedă cu paste mici, aproape cât bobul de orez.

Maria s-a bucurat când a văzut că Ioanei și Mariei le place atât de mult cum gătește, așa că mi-a zis, în câteva vorbe, cum să le fac acasă acele paste cu vită. Și, pentru că ea folosește un anumit tip de paste, mi-a cumpărat două pungi și mi le-a făcut cadou, în ultima seară în Grecia.

În seara aceea am stat până târziu la masă, iar când am plecat am uitat pastele. Nici măcar nu mi-am dat seama, eram obosită și aveam de făcut bagaje. Doar că, la un moment dat, mi-a sunat telefonul. Era Maria, care se urcase deja în mașină și venea spre cazarea noastră – doar nu era să ne lase să plecăm în România fără pastele fetelor.

Recunosc că m-a mișcat mult acest gest, mi s-a părut foarte frumos mai ales că venea din partea unui om pe care abia îl cunoscusem și pe care urma să-l mai întâlnim doar dacă ne întorceam în Halkidiki.

În bucătărie la Moustakas. De la stânga la dreapta: Maria, Ioana, Tula (mama Mariei) și Maria mea 🙂

O lecție privată de gătit

Ne-am întors. Stăm tot la Villa Despina, pentru că ne-am simțit foarte bine aici – o să scriu și despre asta, într-un alt articol.

Am venit întâi in iulie, apoi acum, la final de vacanță. Încă de pe drum, Ioana și Maria, aceste fetițe pofticioase, au vorbit nonstop despre restul bunătăților de la Moustakas.

Iar așteptările nu le-au fost înșelate.
Maria ne-a recunoscut și ne-a răsfățat din nou papilele gustative. Și din nou a făcut ceva ce m-a impresionat: ne-a invitat, pe mine și pe fete, la ea în bucătărie, să vedem cum se fac roșiile umplute. E un fel pe care încă îl gătește mama ei, o doamnă de peste 80 de ani, și care ne-a dezvăluit rețeta de familie.

Și, pentru că am ajuns aici, e momentul să vă spun că Moustakas e unul dintre acele locuri cu tradiție. Părinții Mariei au deschis întâi o cafenea, în 1966, iar în 1974 au început să construiască restaurantul în care mâncăm noi azi.

Pe lângă roșiile umplute, mai e peștele. Aici am învățat să mănânc koutsomoura, un pește mic și roșiatic, frate cu barbunul.
Koutsomoura se prăjește. Apoi îi scoți doar șira spinării și capul și în mănânci – restul oaselor, dacă mai există, sunt foarte mici și crocante. Deși nu pare apetisant, când îl guști afli că e un pește dulce. OK, dintre noi patru eu pot fi subiectivă, pentru că mie îmi place cel mai mult peștele, în general. Dar fetele mele ar fi în stare să ceară koutsomoura la fiecare masă.

Bun, dar eu iubesc mai ales peștele la grătar. Tot aici am învățat să nu comand clasica dorada, pe care o găsesc și-acasă, ci diverse tipuri de grouper – pești răpitori de apă sărată, cu carnea albă și foarte gustoși.

Prietenii noștri știu să aleagă un pește mare, din care mâncăm toți șase. Am mâncat sargos, stira sau sfirida – din păcate nu le știu denumirile în românește. Uneori nici nu știu ce să comand, așa că o rog pe Maria să-mi pună pe grătar „un pește bun”.

Au fost niște mese memorabile, despre care povestim când ne întoarcem acasă.

Restaurantul Flegra

Deși ospitalitate ca la Maria n-am mai găsit în zonă, sunt câteva restaurante în care mâncarea e delicioasă. Cele câteva pe care le menționez aici sunt niște locuri speciale, despre care mi-au povestit prietenii din Grecia. Deci nu le găsiți în zonele aglomerate, în care n-ai loc să arunci un ac. Însă la toate e nevoie de rezervare.

Nefeli, în Polychrono

Nu vă opriți în față, pe faleză, ci cereți o masă la terasa superbă din spate. Aici am mâncat cea mai bună salată de icre (se numește tarama), un tartar de pește minunat, pește la grătar și specialități de brânză al căror nume nu l-am reținut.

Trizoni, în Kriopigi

E un loc cu preparate grecești, dar care au influențe gourmet. Am luat acolo o cină superbă, mi-a plăcut tot. Dacă aș merge acolo din nou, l-aș lăsa pe ospătar să facă o selecție de aperitive specifice și aș cere un pește bun la grătar pentru felul principal.

Metoxi, în Kassandreia

E la vreo 20 de minute de mers cu mașina de Kriopigi. Ultima parte a drumului e pustie, ai impresia că nu mai urmează nimic și că ai greșit adresa. Însă, când ajungi acolo, ești impresionat de locul minunat construit în vârful dealului.

Metoxi e specializat în preparate din carne. Am mâncat o vită superbă la grătar și un preparat tradițional care se numește kokoretsi, un fel de cârnat umplut cu organe.

Dacă ajungeți în Grecia în zona asta, puneți locurile asta pe listă. Sunt sigură că n-o să vă pară rău.

The post Restaurantul Mariei din Polychrono, Halkidiki appeared first on Mara Coman.

Sfârșitul verii m-a găsit pe o plajă din Grecia. O vacanță care nu părea genul meu – eu îmi doream concedii active, cu mult mers pe jos în fiecare zi, în orașe mici și mari, în piețe. Dar Ioana și Maria voiau să se bucure de mare. Am scris aici, de altfel, că datorită lor am redescoperit cât de bine îmi fac zilele relaxante la plajă, cât de mult mă încarcă cu energie și cât de mult iubesc marea, de fapt.

Plajă și mare găsim în multe locuri, dar, având în vedere câte zboruri au fost anulate și ce nebunie era în aeroporturile lumii, am mers în Grecia cu mașina. Un prieten ne-a recomandat Villa Despina: m-a convins imediat ce am văzut fotografiile de pe site și am plătit și avansul în aceeași zi.

A meritat: plănuisem să stăm șapte zile, dar am stat 10. Detalii multe sunt aici, a filmat colegul de apartament la fața locului. N-o să repet informațiile; mi-au plăcut vila, zona, apa lină și curată.

Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii.

Proprietarul vilei își bea cafeaua la beach bar în fiecare dimineață. Uneori ajungeam la plajă chiar înaintea lui și schimbam câteva vorbe odată ce-mi savuram primul cappuccino. Nu făceam asta din politețe – omul chiar știe să-ți dea spațiu și nu stă pe capul turiștilor -, ci pentru că discuția era întotdeauna plăcută. Aflam despre restaurantele din zonă, despre plante care se murează sau se pun în salată, despre meduze și despre cel mai bun ulei de măsline. Apoi, despre cum a modernizat vila, care a aparținut părinților lui, dar și e căsătorit cu o româncă.

Într-o zi, citeam la umbră, pe plajă. Pentru că nu e agitație și nebunie, reușeam să mă relaxez și chiar să adorm uneori. Fetele mișunau în jur, iar eu stăteam fără grija pe care aș fi avut-o dacă am fi fost pe o plajă aglomerată.

La un moment dat, le aud minunându-se. Întorc capul și văd că stau de vorbă cu o femeie de vârsta mea, îmbrăcată într-o superbă rochie albă, care le arăta delfinii. I-am urmărit toate cu privirea până au dispărut și așa am intrat în vorbă cu R., soția proprietarului.

Aveam impresia că o cunoșteam de-o viață. Fetele o așteptau în fiecare după-amiază să înoate împreună. Am schimbat numere de telefon și am vorbit acum vreo două zile, când am gătit pentru ai mei roșii umplute, cum am mâncat în Grecia.

Lângă noi, la plajă, stătea o familie de români care aveau un băiețel de vârsta fetelor mele. Am scris aici cum s-au împrietenit. Au stat împreună în fiecare zi, s-au jucat, au înotat, au desenat și au mâncat împreună.
Inevitabil, am intrat în vorbă cu părinții lui și am ieșit de câteva ori la cină. Ne-am simțit bine și ne-am bucurat că ei cunoșteau bine zona, tavernele, felurile de mâncare.
Pentru că ei nu locuiesc în România, copiii noștri vorbesc în continuare pe zoom. Noi, pe WhatsApp și Messenger. Chiar ne gândeam că ar fi frumos să ne întâlnim din nou, la anul, în același loc.

Cu ei am fost prima dată la Moustakas, taverna unde Maria gătește încă alături de mama ei, care are o vârstă venerabilă. Sunt multe alte restaurante în zonă, unele mai fancy (minunată mâncarea de la Trizoni), dar la Moustakas mergeam pentru senzația aia de mâncare ca acasă.

Fetele mele comandau roșiile umplute cu orez, pastele mici (un fel de orzo) cu sos de roșii și vită fragedă, chiftelele marinate și cartofii cu sos (delicios, deși nu știu ce fel de sos era). Eu am mâncat pește în fiecare seară și, deși fug de peștii mici (îmi imaginez că au oase multe), am gustat ceva ce semăna a barbun. Nu știu dacă era chiar barbun, dar e cel mai dulce pește pe care l-am mâncat. Iar de sargos nici măcar nu auzisem până atunci – neapărat la grătar.

Însă, pe lângă mâncarea foarte gustoasă, la Maria ne simțeam foarte bine. Dacă nu avea paste într-o zi, le prepara special pentru fete. Dacă voiam jumătate de porție, ca să gustăm mai multe feluri, nu era nici o problemă. Mi-a spus cum să fac acasă roșiile umplute care ne-au plăcut atât de mult.
Mi-a dat numărul ei de telefon și mi-a zis să-i scriu pe WhatsApp dacă vreau vreo rețetă.

În ultima seară, copilele mele au vrut din nou acele paste – și o tot rugau pe Maria să-mi dea rețeta. Ceea ce Maria a și făcut, dar, pe lângă rețetă mi-a dat și o pungă cu acele paste grecești, ca să le fac fetelor acasă. Ei bine, la finalul serii am plecat fără punga cu paste: erau multe farfurii și pahare pe masă și pur și simplu am uitat. Ce credeți c-a făcut ea? M-a sunat pe la zece seara, s-a urcat în mașină, a venit la noi la vilă și mi-a adus pastele pentru copii.

OK, sunt doi kilometri și jumătate, dar sincer e un gest care m-a impresionat foarte mult. Știa că plecăm a doua zi și s-a gândit că o să fie fetele dezamăgite dacă plecăm acasă fără paste.

I-am trimis poze Mariei cu (deja) celebrele roșii umplute. Mi-a răspuns și mi-a zis că arată exact așa cum trebuie.

Grecia mea a fost frumoasă, mi-am încărcat bateriile și, în sfârșit, am simțit și eu că mi-am luat porția de stat de ajuns la mare. Am văzut răsăritul pe plajă, cu soarele ieșind din mare, am ațipit la umbră, am țopăit în nisipul prea fierbinte și m-am bucurat de marea limpede și clară, plină de peștișori. Fetele mele au învățat să înoate. Am plecat de acolo dorindu-mi să mă întorc, pentru că, una peste alta, experiența mi-a făcut bine la cap.

Dar cel mai mult m-au bucurat întâlnirile cu acești oameni – practic, cel mai prețios lucru din această vară.

UPDATE: La cererea publicului, revin și cu rețetele: roșii umplute (gemista) și paste micuțe cu vită fragedă (gouvetsi).

The post Oamenii pe care îi cunoaștem în vacanțe appeared first on Mara Coman.