În seara premierei eram ruptă de oboseală: avusesem o zi plină, cu foarte mult de lucru, și eram convinsă că o să adorm în sala de cinema. Am fost chiar tentată să amân vizionarea, dar o promisiune e o promisiune – așa că am mers cu fetele la film.

Nu doar că n-am adormit, dar m-a prins povestea. Și mi-am dat seama că, după o zi atât de încărcată, „Mica sirenă” a fost exact ce-mi trebuia: o poveste cu prinți și prințese, cu magie, cu o lume acvatică fabuloasă și cu final fericit.

Știți povestea lui Ariel, sirena care vrea să afle mai multe despre oameni și care se îndrăgostește de prințul Eric. În această ecranizare, rolul lui Ariel este interpretat de Halle Bailey, care are doar 23 de ani și este jumătate din dou-ul R&B Chloe x Halle.

Recunosc că inițial m-a surprins alegerea unei sirene de culoare și m-am gândit imediat că trăim într-o eră în care totul trebuie să fie politically correct. Mai ales după ce am văzut că mama prințului este de culoare: Noma Dumezweni joacă rolul reginei Selina.

Însă regizorul Rob Marshall spune altceva:

Căutam doar cel mai bun actor pentru rol, punct. Am văzut mulți actori, de toate etniile. Ca regizor, speranța ta este ca un actor să vină și să-și revendice rolul și să spună: ‘acesta este al meu’, și asta s-a întâmplat exact cu Halle. Am vrut să găsim pe cineva extrem de pasionat, inteligent, vulnerabil, isteț, cu multă putere și bucurie. Când am văzut-o pe Halle pentru prima dată, era atât de tânără și parcă din altă lume, iar vocea era pur și simplu angelică. În plus, avea o legătură atât de profundă cu ceea ce cânta.

Nu mă așteptam să-l văd pe Javier Bardem în „Mica sirenă”, dar rolul regelui Triton l-a prins de minune.

Singurul lucru care m-a amuzat a fost să-l văd pe acest bărbat, sex simbol pentru multe femei (dar nu neapărat genul meu), cu coadă de sirenă.

Mi-am spus, în gând, că asta e, de-acum chiar nu mai pot avea vreo fantezie cu Bardem, că o să-mi amintesc mereu cum îți unduia coada cu solzi prin adâncuri :).

Despre look-ul din film, Javier Bardem spune că:

Sunt foarte fericit că Rob (n.red.: Rob Marshall, regizorul) mi-a pus o armură, că n-am jucat complet dezbrăcat. A fost singurul lucru care mă îngrijora.

Bardem a fost tare simpatic la conferința de presă online la care am participat și eu. Și-a cerut scuze pentru vocea groasă, de altfel „singurul motiv pentru care nu cânt în acest musical” și a spus că abia așteaptă să meargă la „Mica sirenă” cu copiii lui.

Moment în care Jonah Hauer-King (actorul care îl interpretează pe prințul Eric) i-a replicat că, probabil, de asta a și acceptat rolul: în sfârșit joacă și Bardem într-un film pe care-l pot vedea și copiii lui. Că sigur n-a putut să-i ducă la „No Country for Old Men” :).

Javier a continuat să se amuze și el, spunând că acum o să înțeleagă și copiii lui că tata chiar are un job și că, în sfârșit, o să-l creeadă că e actor.

Preferații mei din film au fost Mellisa McCarthy – Ursula, vrăjitoarea mării, o caracatiță puternică și rea – și, la polul opus, Jonah Hauer-King, acest prinț Eric frumușel foc la care mi-am clătit ochii toată seara.

Nu sunt eu o mare fană a animațiilor, dar „Mica sirenă” e de pus pe listă pentru o seară frumoasă la cinema. Copiii vor fi prinși de acțiune, adulții se vor bucura să uite de griji și să intre într-o lume de poveste.

Foto: Disney, Walt Disney Studios

The post Mica sirenă appeared first on Mara Coman.

Dacă ați citit cartea – care se numește „Un bărbat pe nume Ove” – știți deja care e subiectul filmului. Dacă nu, stați liniștiți, nu dau spoilere, că ar fi păcat să vă stric bucuria de a descoperi cum decurge intriga.

The post Un bărbat pe nume Otto appeared first on Mara Coman.

Am citit „Viața mincinoasă a adulților” (sau „La Vita Bugiarda degli Adulti”, că tare frumos mai sună în italiană) într-o vară, nu mai știu în care, dar îmi amintesc că eram pe plajă și că nu mă puteam dezlipi de atmosfera din carte. Nu știam că urmează o mini-serie după această carte, dar am aflat acum trei zile și mi-am început anul cu Netflix.

Nu dau spoilere, o să vă povestesc mai degrabă despre atmosferă. Care nu e neapărat veselă, e și apăsătoare uneori, dar are puterea să te aducă în viața unei adolescente din Napoli, Giovanna.

Povestea se învârte în jurul Giovannei și vorbește despre problemele unei fete de 15 ani, despre legătura ei cu părinții și căutarea unui alt model. Model pe care-l găsește în mătușa care a rupt legătura cu familia ei.

Și aici, ca și în alte romane scrise de Ferrante, relațiile sunt disfuncționale – dar mie-mi plac cărțile și filmele astea, mi se pare că sunt mai aproape de realitate.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care-l iubesc (și în care vreau să mă reîntorc cât mai repede).

Giovanna locuiește în Vomero, cartierul aflat sus, pe o colină, de unde se văd panorama orașului și golful Napoli. E o zonă plină de viață și, în general, cu oameni cu venituri bune. Însă cei mai apropiați prieteni de familie au o casă superbă în Posillipo, aproape de mare – cartierul de lux din oraș.

Viața Giovanni se desfășoară între aceste două zone ale orașului. Dar Napoli are și cartierele sărace, cele de jos, în care ea nu ajunsese niciodată. Face primul drum acolo când merge să-și cunoască mătușa. Mi-a plăcut mult cum a descris locul:

Vreți să știți cum e locul ăla sau nu?
Se numește Il Pianto. Dar oamenii de acolo râd.
E aici, în Napolu, dar pare o altă planetă. Pare un loc murdar, dar e doar sărac. Cei de acolo fac curat întruna. Sunt obsedați de curățenie. Dacă s-ar sparge o țeavă de scurgere, ar mirosi tot a rufe splălate.

Trebuie să știți că eu am o relație specială cu Napoli, am scris și despre ultima mea escapadă aici. Îl iubesc așa cum e, cu piețele colorate, cu Vomero și cu zonele sărace și înghesuite, (unde m-am și pierdut într-o seară), cu casele luxoase din Posillipo, cu bucățelele lui de plajă și cu mâncarea de pe străzi. Care e delicioasă.

Vă las cu „Viața mincinoasă a adulților”, merită să-l vedeți chiar dacă nu împărtășiți aceeași dragoste pentru Italia.
E un mini-serial bun – mi-ar plăcea să-mi spuneți cum vi s-a părut. Serialul sau, de ce nu, cartea.

Când ești mic, totul pare important.
Când ești mare, totul pare mărunt.
Fiecare cu ale lui.

→ Fiica ascunsă – despre un alt film făcut după un roman de-ale Elenei Ferrante:

→ Napoli prin ochii mei – vă rog să treceți de titlu 🙂 

Foto: Eduardo Castaldo/Netflix.

The post Viața mincinoasă a adulților appeared first on Mara Coman.

Cate Hall nu este nouă în echipa „The Crown”. Din contră: lucrează ca Hair & Makeup Designer pentru acest serial încă din 2018, adică din sezonul 3. Înainte de asta a lucrat pentru diverse filme britanice cu focus pe machiajul și coafura din anumite perioade istorice, deci înțelegem de ce a fost alegerea cea mai bună și pentru acest serial.

Cate vorbește în special despre transformările din sezonul 5, iar elementul central îl reprezintă perucile. Dacă aveați impresia că e simplu – îți pui peruca pe cap și mergi pe set – ei bine, o să aflați că e mai complicat și mai costisitor decât v-ați putea imagina.

Ce ați învățat, tu și echipa ta, din cele două sezoane anterioare la care ai lucrat?

Cate Hall: O mulțime de lucruri. Cred că e un fel de rețetă: trebuie să transformi actorii în oameni reali, cunoscuți, iconici. Am trecut prin acest proces de atât de multe ori de-a lungul sezoanelor 3 și 4 încât am început să stăpânim tehnica asta și mai bine.

Ce am învățat? Să punem perucile mai bine! Suntem și mai curajoși, facem alegeri mai îndrăznețe – de exemplu, când tundem perucile, când le dăm anumite forme. Pentru că eu cred că tunsoarea e cea care face diferența.

Ce reacție au actorii când se văd pentru prima dată cu perucă și machiaj?

De fapt e un întreg proces, nu se întâmplă nimic brusc.

Mai întâi avem nevoie de forma capului fiecăruia, iar pentru asta, capul e învelit în folie de plastic (ca un fel de folie alimentară). Știu că pare teribil de arhaic, dar e cea mai bună metodă.

După ce avem forma capului, alegem din diverse mostre de păr, decidem ce culori vor avea perucile, ce fel de coafură. Și durează destul de mult până când perucile sunt create. Iar când sunt gata, sunt lungi, au vreo 60 de centimetri. Nu primești o perucă care seamănă cu coafura Reginei.

Deci le primim, le probăm, să fim siguri că se potrivesc sau să facem ajustări. Abia apoi le tundem. Suntem atenți și le tundem încet, pentru că părul nu mai crește înapoi, iar prețul unei peruci este de 5500 de lire sterline.

E și destul de stresant pentru că, în primă fază, nu seamănă prea bine cu personajul, dar trebuie să continui și să nu uiți că, după o vreme, vei ajunge la rezultatul dorit.

Câte peruci aveți în total și unde le păstrați?

Nu știu să-ți spun exact câte avem. Sigur că există deja un stoc, după cinci serii. Actorii principali, cum e Regina, au cam cinci, șase peruci pentru fiecare serie. Prințul Philip a avut patru. John Major două, Prințesa Margaret, tot două. Depinde de câte look-uri diferite au în serial, de câte zile de filmare.

Cât despre unde le păstrăm, ei bine, sunt depozitate într-un mod deloc glamorous: în pungi pentru sandvișuri, în niște cutii de plastic.

Când sunt folosite le păstrăm pe suporturi speciale pentru peruci, care au forma capului. Între două purtări sunt fixate cu grijă, apoi spălate și uscate într-un uscător special. Durează destul timp, de aceea actorii au nevoie de mai multe.

Să vorbim puțin și despre personajele principale. Și vom începe, desigur, cu Regina Elisabeta.

Maiestatea sa!

Look-ul ei s-a schimbat mult de la ultimul sezon?

Da, mai ales că e vorba de o actriță diferită. E întotdeauna nevoie de alte elemente pentru o astfel de transformare.

Imelda (n. red.: Imelda Staunton, actrița care a interpretat-o pe Regina Elisabeta) a fost minunată de la început și-și poartă superb peruca. Și e foarte atentă la detalii. N-am simțit că trebuie să mă grăbesc când lucram cu ea, așa că am petrecut mult timp încercând diverse, de la forma sprâncenelor până la nuanța tenului. E foarte răbdătoare și e foarte implicată.

Dar Jonathan Pryce, care interpretează rolul Prințului Philip?

A fost strălucit. Și a trebuit să aibă multă răbdare. E nevoie de mult timp pentru a tunde perucile bărbaților și, cum el a avut și mult de filmat, a avut ceva de stat pe scaun. Dar și-a purtat peruca foarte bine.

Câteva cuvinte despre Dominic West, cel care-l joacă pe Prințul Charles?

Dominic m-a îngrijorat cel mai tare pentru că arată foarte bine și mă gândeam: “Oare cum voi face?” Aveam deja o perucă făcută pentru el pentru că avusese un rol care se petrecea în anii 20.

La primul test, mi-am zis: “Sunt supărată că-i fac această perucă doar pentru că părul lui arată atât de bine?” Am făcut teste și cu perucă, și cu părul lui natural. Peruca îl făcea să arate ca un contabil dintr-o bancă mediocră. Nu se vedea că poartă perucă, dar pur și simplu nu semăna cu prințul Charles.

În final am folosit părul lui natural și am adăugat doar câteva șuvițe, cât să aducă cu forma ușor pătrățoasă a coafurii lui Charles. Am încercat și diverse machiaje pentru că tenul lui arată de parcă s-ar fi întors din Zanzibar. Dar, odată ce a început să joace, toate grijile mele au dispărut.

Dar despre Elizabeth Debicki, care o interpretează pe Prințesa Diana?

E perfectă. Când am început să discutăm despre look-ul ui, era în Australia, într-o perioadă foarte complicată din cauza pandemiei. Așa că am încercat să găsesc pe cineva în Australia care să-i ia forma capului, dar n-am reușit. Aveam nevoie de cineva foarte bun, pentru că urma să cheltuiesc mulți bani pe peruci, iar dacă nu ar fi fost forma corectă, ar fi fost un dezastru. Și toată lumea spunea: “Îmi pare rău, dar nu pot să plec din țară.” Erau toți îngrijorați din cauza virusului.

Apoi, peruchierul nostru, Alex, m-a sunat și mi-a zis: “Am găsit forma capului lui Elizabeth Debicki de la un rol mai vechi” și tare ne-am mai bucurat.

Prima perucă pe care am făcut-o pentru ea a fost acea coafură iconică de la începutul anilor 90 care nu prea avantajează pe nimeni: doar Elizabeth Debicki sau Prințesa Diana au reușit s-o poarte așa cum trebuie. Mai mult, era nevoie de permanent, era important pentru textura părului. Însă, când e vorba despre peruci, nu facem permanent chimic, ci trebuie fierte. Abia apoi am început să o tundem și, sincer, nici nu știi cât de oribil arăta.

În tot acest timp, Elizabeth a fost minunată. A avut răbdare, deși sunt convinsă că era și ea cuprinsă de teamă. Și am tot tuns și eu îi spuneam: “Ne apropiem de ce trebuie” deși gândeam: “Nu se poate, chiar nu-mi iese?”

Am mai verificat o dată fotografiile pe care le aveam drept referință și în care Diana avea o tunsoare foarte masculină. Deci am tuns în continuare și când terminasem cam 80%, mi-am zis: “Ar trebui să fiu dată afară. E un dezastru și o să arate oribil”.

Și, ce să vezi, în final a fost ok. Dar Elizabeth chiar a fost foarte drăguță în tot contextul ăsta.

Ai simțit vreo presiune având în vedere că Diana a fost una dintre cele mai fotografiate femei din lume și că toți știam cum arăta?

Desigur, deși faptul că a fost cea mai fotografiată femeie din lume ne-a pus la dispoziție foarte mult material. Am fost foarte norocoși că am avut atâtea imagini pe care să le studiem.

Eu mă documentez luni întregi și aici trebuie să le mulțumesc celor care produc „The Crown” că avem acest timp necesar pentru documentare.

Îmi sortez fotografiile cronologic, pentru fiecare personaj și pentru fiecare episod, dar totul se definitivează când actorul se așază pe scaunul tău. Abia atunci înțelegi ce se potrivește cu tenul fiecăruia, faci diverse încercări. Mă repet, dar Elizabeth chiar a fost foarte implicată în acest proces.

Ce ne poți spune despre Lesley Manville în rolul Prințesei Margaret?

Am cunoscut-o pe Lesley în prima zi de lucru, după un an de stat acasă, în izolare, fără să mă întâlnesc cu nimeni. Am intrat în cameră și ea mi-a spus: “Pot să-ți spun cât de mult îmi place ce faci?”, iar eu fost tare surprinsă.

E o femeie minunată. Și îi și plac perucile. Chiar ajută atunci când actorilor le place procesul de transformare. Dacă îți place, vii cu o anumită energie. De altfel, amândouă ne-am bucurat și că Margaret nu se dădea înapoi când era vorba despre machiaj și coafură. E chiar un pic teatrală.

Am pus nuanțe de roșu în peruca ei pentru că ne-am dorit un contrast cu Regina. Margaret e atât de coafată! Și n-are nici măcar un fir de păr alb.

În final, Jonny Lee Miller, cel care are rolul lui Major?

Cred că el poartă peruca mea favorită din tot show-ul. Jonny a fost o surpriză pentru mine. De fapt, cred că a fost o surpriză pentru mulți. Când l-am întâlnit, mi-am zis: “Wow! N-aș fi crezut, dar acum chiar cred că e foarte potrivit pentru rol!” Și chiar a fost.

Este și DJ, deci a pus muzică pe parcursul tuturor probelor noastre pentru peruci și ne-am simțit tare bine. Cât despre tunsoarea lui John Major, e destul de specială.

Jonny făcea tot felul de lucruri între zilele de filmare, de exemplu a venit cu niște tatuaje pe degete. Și uneori, pentru că practică arte marțiale, venea cu câte un ochi vânăt! E un pic rebel. Dar, în afară de asta, a fost extraordinar.

E vreun mic detaliu pe care speri ca publicul să nu-l remarce?

Sunt multe detalii pe care sper să nu le observe nimeni. Deși uneori parcă aș vrea să le remarce pentru că lucrăm atât de mult tocmai detalii. Dar știu că, dacă sunt observate, atunci înseamnă că am făcut ceva greșit.

Uite, Regina începe acest sezon cu o perucă în nuanțe diferite de gri. Și apoi, în timp ce am filmat povestea din anii 1991 până în 1997, părul ei a devenit din ce în ce mai alb, mai deschis la culoare. Însă noi nu filmăm întotdeauna cronologic. Imelda poartă aceeași perucă în primele șase episoade, apoi, în următoarele trei episoade are niște șuvițe albe la tâmple. Iar pentru episodul zece are o perucă nouă, și mai deschisă.

Sper că oamenii nu vor observa că lucrurile astea se întâmplă gradual ci doar că, la un moment dat, vor spune: “Oh, chiar pare mai în vârstă.”

Foto: Keith Bernstein, Alex Bailey, Netflix.

The post Câte peruci credeți că a avut Regina în „The Crown”? appeared first on Mara Coman.

Joia trecută erau toți ai mei adunați la televizor, că e nu știu ce serial la 10 seara. Cum eu sunt o amatoare moderată de televizor și cum adorm, uneori, înainte de jumătatea episodului, n-am fost prea interesată.
Doar că n-am înțeles ce e cu ora fixă, că nu mi s-a mai întâmplat ceva asemănător de ceva timp. Mă uit la vreun film când am o oră liberă, îl pun pe pauză dacă intervine ceva, reiau a doua zi – știți exact despre ce vorbesc.

Ei bine, consumatorul profesionist de TV de la noi de-acasă m-a lămurit care e treaba cu ora: Dr. Death (sau Doctorul Moarte, în românește) se difuzează doar pe AXN, joia, la zece seara.

Pentru că tot eram prin living și m-a făcut curioasă, am zis să mă uit și eu cinci minute, să văd despre ce e vorba. Doar că m-am mai ridicat de acolo două ore mai târziu (sunt câte două episoade, unul după celălalt), ceea ce, pentru mine, vă rog să mă credeți, este un adevărat tur de forță.
Aproape binging, nu alta.

Neurochirurgul Christopher Duntsch este celebru în comunitatea medicală Dallas. Are succes, e carismatic, foarte sigur pe el însuși – genul de medic pe mâna căruia vrei să mergi atunci când ai o problemă gravă.

Numai că, de la o vreme, se întâmplă tot felul de lucruri ciudate în sala lui de operație. Ca urmare, pacienții lui mor sau rămân mutilați pe viață. Pentru că numărul victimelor crește, doi colegi medici și un procuror încep să adune informațiile necesare pentru a-l putea opri.

Serialul e foarte bine făcut, te ține în fața ecranului și explorează mintea întortocheată a lui Duntsch. Ne plimbă din prezent în anii studenției lui, când erau deja vizibile simptomele psihozei.

Pe mine m-a uimit acea extremă siguranță de sine combinată cu carisma, dar și momentele în care se arată, totuși, vulnerabil – o relație pierdută pe care nu o poate accepta.

Nu în ultimul rând, distribuția e foarte bună. Christopher Duntsch e interpretat de Joshua Jackson, pe care eu îl știu din The Affair, unde avea un rol de băiat bun și liniștit. Alte personaje principale sunt puse în scenă de Alec Baldwin și Christian Slater.

Nu mă dau în vânt după serialele cu medici; motivul pentru care le-am evitat în ultima vreme este că mă emoționează foarte tare. Mi-e greu să văd oameni care-i pierd pe cei dragi, chiar și în filme. Mă afectează destul de mult.

Însă în Dr. Death nu se pune un accent atât de mare pe dramele personale ca să te întristeze, să te marcheze; mai degrabă are influențe dintr-un thriller sau dintr-un serial polițist deștept.

Și-ți dă de gândit. Te face să te întrebi ce decizie ai fi luat tu dacă te-ai fi întâlnit cu un astfel de om – atât de credibil e.

Gata, vă las să-l vedeți. Să-mi spuneți și mie cum vi se pare.

Foto: AXN

The post De ce să vă uitați la “Dr. Death” appeared first on Mara Coman.

Chiar dacă știu că producția unui serial înseamnă o adevărată desfășurare de forțe, tot sunt surprinsă când aflu niște detalii precum cele de mai jos. Vorbim despre sezonul 5 din „The Crown” care s-a lansat de curând pe Netflix. Și sunt aproape convinsă că nici voi nu știați amănuntele de mai jos.

♣ A fost nevoie de 2000 de artiști care au decorat peste 300 de platouri în 130 de locații care includ peste 30 de case istorice și peste 3000 de scaune.

♥ Au fost create peste 70 de peruci doar pentru acest sezon. Dintre ele, cinci au fost pentru Regină, patru pentru Prințul Philip, trei pentru Prințul Charles și patru pentru Lady Diana.

♣ Elemente de recuzită care au fost dificil de obținut:

          ♦ un aparat pentru inimă și plămâni
Secvența de intervenție chirurgicală pe cord deschis avea nevoie de o inimă protetică din latex, artere minuscule și o secțiune internă care să pară că bate. Echipa a lucrat cu un păpușar care a simulat acele bătăi, dar și cu consilieri și asistente medicale.
A fost nevoie de aproximativ trei luni pentru producția și implementarea elementelor.

          ♦ tehnologie din anii 90, dar care să arate ca nouă
Mai exact, laptopuri, computere, imprimante, fotocopiatoare, casetofone, telefoane fixe, televizoare. Un specialist s-a asigurat că toate acestea funcționează (sau că par să funcționeze).
Cea mai mare parte a tehnologiei din această epocă nu mai există, așa că multe dintre obiecte au fost obținute de la un muzeu de calculatoare din Cambridge.

         ♦ un tonomat de dulciuri din anii 90 și alimente în ambalaje nedesfăcute din anii 90
Toate ambalajele au arătat ca în perioada respectivă, au fost obținute drepturile de autor necesare. Au fost printate și apoi umplute cu chipsuri, astfel încât actorii să le poată deschide și să le mănânce atunci când scenariul cerea asta.

♣ Cel mai prestigios obiect de recuzită din sezonul 5: cutia roșie a Ducelui de Windsor a fost închiriată de la Bentley și Skinner, cei care produc aceste casete pentru Regină și Guvern.

♠ Pe parcursul celor cinci sezoane din The Crown, Palatul Buckingham a fost construit din patru platouri mari și unsprezece locații diferite.

Foto: Alex Bailey / Netflix

The post 7 lucruri pe care (probabil) că nu le știați despre sezonul 5 din „The Crown” appeared first on Mara Coman.

Știu că sunt printre puținii care n-au fost foarte impresionați după ce au citit cartea asta. M-a cucerit la început, cu atmosfera foarte bine descrisă, dar m-a pierdut pe parcurs, când mi s-a părut că întâmplările de acolo devin din ce în ce mai neverosimile. Dar știam că e ficțiune și că autoarea ne poate duce în zone care devin posibile doar în povești.

Aseară am fost am fost invitată la filmul realizat după carte, o proiecție pentru presă de la Cinema City. Nu am mai fost singură, ci cu o o prietenă căreia îi plăcuse romanul. A fost o idee bună: avusesem o zi plină și abia așteptam să mă relaxez un pic.

„Acolo unde cântă racii” începe cu un proces: Kya e acuzată de uciderea lui Chase, un tânăr cu care a avut o relație și al cărui cadavru a fost găsit în mlaștină. Nu știm dacă a fost ucis sau dacă a fost doar un accident, însă comunitatea n-o place pe Kya. Oamenii n-o strigă pe nume, îi spun Fata Mlaștinii, o discriminează și o ocolesc.

În anii ’50-’60, toate astea erau de ajuns pentru o condamnare, mai ales că aproape toți cei din orășel își doresc să existe un vinovat.

Kya e o fetiță care a crescut într-o casă aflată undeva în mlaștină, într-un loc idilic, dar în sălbăticie. Numai că familia ei are probleme: tatăl e alcoolic, iar mama e victima violenței domestice.

Într-o zi, după o ceartă de proporții, mama își face bagajele și își părăsește familia. Viața cu un tată alcoolic devine greu de suportat, așa că și frații și surorile lui Kya pleacă, unul câte unul.

Ea e cea mai mică, nu are unde să se ducă. Rămâne să locuiască cu tatăl ei până în ziua în care și el o părăsește. Apoi crește singură. Adună scoici pe care le vinde la magazinul local și duce o viață liberă, descoperă mlaștia mergând cu barca ei cu motor, e fascinată de flora și fauna din jur, desenează tot felul de specii de animale, păsări și insecte.

Kya crește, ajunge la adolescență și se îndrăgostește. Are o relație cu Tate, care, însă, va pleca la facultate, apoi cu Chase, cel despre care aflăm la începutul filmului că e găsit mort, în mlaștină.

Mie îmi place mult Daisy Edgar-Jones (actrița care o interpretează pe Kya) și acesta e unul dintre motivele pentru care voiam să văd filmul. O știam din serialul „Normal People”, și acolo îmi plăcuse: are o gingășie, o fragilitate, o delicatețe pe care puține femei le au.

E drept că, în anumite momente, m-am întrebat cum de fata asta din mlaștină are rochii atât de curate și perfect călcate, dar asta n-are legătură cu prestația ei actoricească.

Am citit și niște critici pe aceeași temă: personajul din care pare mai sălbatic și mai murdar decât Kya în film. Cred că producătorii pur și simplu nu s-au îndurat să nu pună în valoare frumusețea actriței. Nu știu dacă e bine, dar îi înțeleg :).

Că tot am ajuns la critici, unii au mai fost nemulțumiți că nu e cu suspans, nu te ține acolo, în acțiune, nu e cu adrenalină. Și că e cheesy. Ei bine, chiar e, dar nu e neapărat un lucru rău. E un film dulce, destul de romantic, o poveste care se derulează într-un loc exotic pentru noi.
Are imagini frumoase și eu zic că merită văzut la cinema, că bucură ochiul.

„Acolo unde cântă racii” e o metaforă folosită atât în carte, cât și în film, pentru a descrie un loc îndepărtat, pustiu, unde nu ajung alți oameni.
E o expresie care are legătură cu sălbăticia, dar mai ales cu siguranța: oamenii reprezintă un potențial pericol pentru Kya, de aceea, când vrea să se simtă protejată, merge în locurile în care ceilalți nu știu sau nu pot să ajungă.

Sunt curioasă dacă o să vă placă filmul, poate-mi povestiți.

Foto: cinemagia.ro

The post Film: „Acolo unde cântă racii” appeared first on Mara Coman.

Nu plănuisem să mă duc singură la film, nici să mă extrag din sânul cald al familiei, însă voiam să văd Alcarràs. Am tot fost plecați de-acasă, ne-am întors abia weekend-ul trecut și uite-așa mi-am dat seama că a început o nouă săptămână și eu tot n-am ajuns la cinema. Și că, dacă mai aștept mult, iar n-o să mai ruleze filmul și-o să-mi pară rău.

Așa că m-am hotărât să nu mai amân. Am profitat de faptul că mi-am terminat treaba puțin mai repede și l-am întrebat pe cel cu care-mi împart existența în ultima perioadă dacă merge cu mine la film. Omul era prăbușit într-un fotoliu, după patru ore de mers pe jos (fiecare cu pasiunile lui), mi-a zis că nu e în stare să facă nici un pas. Am mai sunat o prietenă, dar nu era în București, și gata, m-am dus să mă îmbrac. Că, dacă mai dădeam vreo două, trei telefoane, ratam filmul.

Dacă era weekend, mi-aș fi cumpărat bilet online, dar bănuiam că nu poate fi atât de aglomerat în timpul săptămânii la un film spaniol care e de ceva timp pe ecrane, așa că m-am dus frumos la AFI, am urcat la ultimul etaj, la Cinema City, și m-am așezat la coada rezonabilă de la casa de bilete. Mi-am luat și niște nachos și m-am dus în sală. Acela a fost momentul în care am răsuflat ușurată. Și-am zâmbit 😊.

… N-am intenționat să fug de-acasă. De altfel, nici nu am de ce. Fetele mele au crescut, nu mai e nevoie să fiu cu ochii pe ele non-stop, ba își mai iau și singure de mâncare câteodată. Dar îmi face bine ca, uneori, să fac lucruri singură, pentru plăcerea mea.

Aseară, la cinema, în sala aproape goală (aveam impresia că e închiriată pentru mine 😊), mi-am permis să mă relaxez total. Cu telefonul pe silent și un film bun. M-am cuibărit în scaun și mi-am dat seama că urmează două ore doar pentru mine, în care tot ce am de făcut e să mă bucur de ce văd pe ecran. Mi-a fost bine.

Poate vă întrebați de ce nu fac asta acasă: sigur că și-acasă mă uit la filme, dar nu am aceeași stare, aceeași liniște. Ori vine cineva să-mi spună câte ceva, ori e ora mesei, ori sună telefonul cu disperare, ori uscătorul și-a terminat ciclul de spălare în mijlocul acțiunii din serial. Plus că e cu totul altceva să am parte de experiența ecranului mare și a sunetului impecabil.

O familie numeroasă de fermieri e pe cale să-și piardă pământul și sursa de trai – acolo urmează să fie instalate panouri solare. Povestea se derulează în jurul recoltării piersicilor și e senzațional felul în care fiecare membru al familiei, indiferent de vârstă, participă la acest eveniment. Copiii din film sunt adorabili și amuzanți, joacă foarte bine și au exact “problemele” vârstei lor. Foarte credibile sunt și dramele adulților, neînțelegerile dintre membrii familiei, totul învăluit într-o catalană melodioasă.

„Alcarràs” e o dramă spaniolă inspirată de familia regizoarei filmată doar cu actori neprofesioniști care a câștigat un Urs de Aur anul acesta, la Berlin.

Pe lista mea mai sunt câteva filme pe care speeer să reușesc să le văd înainte să plec în concediu. Și pe cel puțin unul dintre ele vreau să-l văd la sala VIP, mai ales dacă mai am șansa să merg tot singură. Măcar să am parte de tot răsfățul: nu doar un film bun într-o sală cu fotolii de piele, computerizate, care te dau pe spate la propriu, ci și o cină pregătită de un chef, băuturi la discreție, popcorn și nachos nelimitat.

Deci, pe lista mea mai sunt:

• “Acolo unde cântă racii” are premiera pe 17 august și sunt foooarte curioasă, pentru că am citit cartea cu același nume scrisă de Delia Owens. Iar ce mi-a plăcut mie cel mai mult în carte a fost descrierea locului în care se petrece acțiunea, exotismul și culorile pe care mi le-am imaginat. Abia aștept să văd cum sunt transpuse toate astea pe peliculă.
  Cartea mi-a plăcut în prima parte și m-a dezamăgit ușor spre final pentru că mi s-a părut un pic neverosimilă. Așa, cam trasă de păr 😊. Cu toate astea, eu chiar cred că filmul o să-mi placă. Mai ales că joacă Daisy Edgar-Jones, care m-a cucerit în “Normal People”. Mi s-a părut foarte delicată, foarte grațioasă, calități pe care nu le au prea mulți oameni.

• “Trenul asasinilor”, care a avut premiera la începutul lui august. Mă tentează pentru că are o distribuție foarte bună, ca să nu mai spun că am o slăbiciune pentru Brad Pitt încă de când aveam 16 ani și-am găsit un poster cu el într-o revistă. Pe lângă asta, Trenul asasinilor e o combinație între acțiune și comedie – mi-au povestit niște prieteni care l-au văzut deja și care s-au super distrat. Dar chiar merită văzut pe ecran cât mai mare, de preferință IMAX, ca să te bucuri cu adevărar.

• “După ce am găsit fericirea” e ultimul film din cunoscuta serie “After”. Povestea continuă exact de acolo unde a rămas în filmul anterior (nunta de la Londra a mamei lui Hardin). Tessa se va întoarce în Seattle și va avea avea de făcut niște alegeri dificile, care îi vor schimba viața. E genul de producție pe care vreau să o văd cu prietena mea, într-un weekend.

• “Cruciada copiilor”, o comedie care are premiera pe 12 august și despre care am auzit numai lucruri bune. Și subiectul este actual (încercarea unui băiețel de a salva planeta), însă chiar aș vrea să o revăd pe Laetitia Casta. Nu știu dacă aș fi avut această dorință dacă n-o vedeam la Sibiu, la FITS, în rolul pianistei Clara Haskil, dar mi-a lăsat o impresie foarte bună. În plus, e unul dintre filmele potrivite și pentru adulți, și pentru copii. Fetele mele o să se bucure să mergem împreună.

• “Elvis”, pentru că nu l-am văzut încă. Nu cred că trebuie să mai zic de ce vreau să-l văd și nici detalii despre film. Un plus, pentru mine, e că-mi plac biografiile. Aproape că mă gândeam să merg și cu fetele (împlinesc 12 ani curând), însă e destul de lung. O să le întreb dacă au chef și dacă rezistă la un film lung.

Aseară, când mi-am luat biletul, am primit un voucher. Am răzuit un pătrățel și am văzut că am câștigat încă un bilet la film. Cum nu eram la curent cu promoția, am întrebat-o pe doamna de la casă când pot să-l folosesc și mi-a zis că, data viitoare (oricând în luna august), dacă mă duc cu acel voucher și cu biletul cumpărat acum voi primi două bilete la preț de unul.

Mi-a plăcut ideea nu atât pentru suma salvată ci pentru e un mod care încurajează oamenii să se întoarcă la cinema. Acum, dacă tot am în geantă un voucher, parcă-mi vine să-mi sun o prietenă și să-i s-o invit la “Acolo unde cântă racii”.

Toți cei care cumpără un bilet la film de la Cinema City în luna august primesc un voucher. Ei, frumusețea e că toate voucherele aduc premii, fie că e vorba de bilete la film, de popcorn sau nachos gratis sau la preț redus.

Merită să menționez și că în zilele de marți biletele la film costă doar 14,9 lei (la proiecțiile 2D) și 16,9 lei (la cele 3D), dar și că există o ofertă pentru familii. Mai exact, niște pachete de familie cu care adulții care merg cu copiii mai mici de 10 ani la animații primesc bilete la costul celor pentru copii. Care e mai mic, desigur 😊.

P.S. La Cinema City au și cafeaua mea preferată.

The post Am fost singură la cinema appeared first on Mara Coman.

Eram la mare în ziua în care a avut loc dialogul dintre presă și actorii din “Casa Dragonului”. A fost o întâlnire virtuală în care cei doi actori au răspuns întrebărilor puse de jurnaliști din diverse țări. Am făcut parte dintre ei, motiv pentru care vreau să mă și laud un pic, mai ales că am fost singura din România care a participat la această discuție. 

Eve și Steve au fost relaxați și simpatici, au râs și-au glumit și au făcut eforturi să răspundă întrebărilor fără să dezvăluie prea mult despre serial. Nici eu nu știu multe despre poveste – am văzut doar primul episod, pe care mi l-au pus la dispoziție cei de la HBO Max.

„Casa Dragonului” are zece episoade și e un serial care are la bază volumul „Foc şi sânge” („Fire & Blood”), semnat de George R.R. Martin. Acțiunea se petrece cu 200 de ani înainte de întâmplările din „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”) și spune povestea Casei Targaryen.

Personajele pe care le interpretează Eve Best și Steve Toussaint sunt un cuplu în serial.

Eve este prinţesa Rhaenys Targaryen, călăreaţă de dragoni, soţia lordului Corlys Velaryon, supranumită şi „Regina care n-a Fost” – pentru că, deşi ar fi trebuit să moştenească tronul, acesta a fost încredinţat de către Marele Consiliu vărului ei, Viserys, pentru simplul motiv că era bărbat.

Steve este Lordul Corlys Velaryon, „Şarpele Mării”. Are o descendenţă Valyrian la fel de veche ca a casei Targaryen și a devenit cunoscut  drept „Şarpele Mării”, cel mai important aventurier nautic din istoria Westeros. Lord Corlys şi-a consolidat o poziţie politică de invidiat, cu mai multe bogăţii decât Casa Lannister şi cu cea mai mare flotă din lume.

Sper să vă placă interviul și stați aproape: mai am o surpriză editorială pe acest subiect. Dar o mai păstrez un pic, să fie mai aproape de premieră.

Ne puteți spune câte ceva despre interacțiunea personajelor voastre cu celelalte? Nu știu prea multe, am văzut doar primul episod.

Eve: Eu nu am un rol formal la curte. E unul dintre lucrurile frustrante pentru că personajul meu – n. red: prinţesa Rhaenys Targaryen, călăreaţă de dragoni, soţia lordului Corlys Velaryon – este supranumit „Regina care n-a Fost” (The Queen Who Never Was). Toată povestea are loc într-o societate patriarhală. Personajul meu e un fel de Hillary Clinton, de fapt: e cea mai potrivită pentru job (n.red.: pentru a fi numită moștenitoarea tronului). Dar, din păcate, nu a fost luată în calcul din cauză că este femeie. Rhaenys se aseamănă cu Hillary Clinton, fiind în această poziție ciudată: știe multe despre politică, e foarte experimentată, extrem de inteligentă și incredibil de calificată, dar nu are, de fapt, nici un rol și nimic concret de făcut. Soțul ei este la curte, face parte din consiliu, ia decizii, ia parte la întâlnirile din acel grup minunat care este format doar din bărbați. Iar femeile servesc bărbații cu vin și au grijă de copii, ceea ce e o poveste standard și foarte familiară, am auzit-o de multe ori.

De aceea cred că e frustrant pentru Rhaenys. Ea are o relație interesantă cu Rhaenyra pentru că probabil că se recunoaște pe ea însăși în tânăra Rhaenyra: o fată deșteaptă, strălucitoare, precoce, poate și un pic rebelă. E vorba și despre un soi de mentorat, probabil singura acțiune pe care o poate lua. Totuși, cred că vom descoperi și o altă parte a ei, ceva mai întunecată. Pentru Rhaenys e dificil să vadă cum Rhaenyra e numită moștenitoare. Ei bine, e complicat de explicat, iar totul se încâlcește pe măsură ce înaintăm în poveste. Sunt multe de descoperit.

Steve: Corlys, personajul meu, ține foarte mult la familia lui și e implicat în politică. El chiar este convins că actualul rege este un om bun, dar că nu este un rege bun pentru momentul respectiv – acesta e contextul pe care îl descoperim la începutul serialului. Corlys crede că soția lui, Regina care n-a Fost, ar fi trebuit să fie moștenitoarea tronului. Și o parte dintre eforturile lui, cel puțin pentru prima parte a sezonului, au această motivație: vrea să facă în așa fel încât să o aducă pe soția sa sau măcar pe cineva din familia lui aproape de tron.

Nu am televizor de foarte mulți ani, deci nu știam prea multe despre amploarea și enormitatea acelei lumi. Deci eram aproape virgină în ceea ce privește „Urzeala tronurilor”. Și într-un fel încă mai sunt.

(Eve Best)

Care a fost primul lucru la care v-ați gândit când ați aflat că veți juca în „Casa Dragonului”?

Steve: Ei bine, sincer să fiu, primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: “Uraaa, pot să-mi plătesc creditul ipotecar”!

Eve: Da. (râde). Sau o mică parte din creditul ipotecar!

Steve: Știi, la început nu mi-am dat seama care sunt implicațiile. Sigur, am avut niște discuții, dar nu aveam idee cât de mare, cât de cunoscut va fi acest serial. Știu că sună straniu și un pic stupid, însă, ca actor, îți faci treaba, dar uiți că oamenii chiar se vor uita la serial. E ciudat, dar când muncești ești doar concentrat să-ți faci treaba cât mai bine, să-ți înveți replicile și tot ce e nevoie, lucrezi cu ceilalți actori… Dar apoi a fost un moment în care serialul a fost anunțat în presă, iar prietenii mei mi-au spus: “Oh, wow, dar asta nu e doar încă un rol. Chiar o să fie un serial urmărit de mulți.” Recunosc, e un sentiment incitant și foarte înfricoșător în același timp.

Eve: Da, nu e ca atunci când joci teatru, live, nu ai audiența acolo, pe set. Deci am făcut toată munca înainte; un job și nimic mai mult. Sigur că a fost minunat și incitant să aflu că voi juca în serial, dar eu nu știam prea multe despre „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”), pentru că nu l-am văzut. Nu am televizor de foarte mulți ani, deci nu știam prea multe despre amploarea și enormitatea acelei lumi. Deci eram aproape virgină în ceea ce privește „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”). Și într-un fel încă mai sunt. Dar abia acum, în perioada asta, când am început să purtăm aceste conversații, să dăm interviuri, mi-am dat seama de amploarea întregii povești.

Care sunt diferențele dintre „Urzeala tronurilor” și acest serial nou? Sigur, cu excepția perioadei în care are loc povestea și a actorilor, care sunt diferiți.

Steve: Ei bine, e important ca acțiunea să se desfășoare într-o lume asemănătoare, pentru ca cineva care a văzut „Urzeala tronurilor” să o recunoască. Deși miza e la fel de mare, cred că acest serial are o abordare mai intimă. Cu siguranță se pune un accent mai mare pe relațiile interpersonale și pe dinamica dintre personaje. Sigur, show-ul este epic, dar undeva, în mijlocul lui, avem și dramele oamenilor.

Eve: E și drama unei familii, iar serialul se concentrează pe ideea de a zdrobi răul, pe prăbușirea patriarhatului. Vedem ce se întâmplă când la conducere este o femeie, când o femeie devine regină și ce implicații are asta pentru acea perioadă. Vorbim despre familia Targaryen care, în acel moment, deține puterea. Aș asemăna perioada cu cea a Imperiului Roman, fix înainte să se prăbușească. Iar acest colaps este împletit în jurul poveștii acestor femei care descoperă cum să conducă și ce ar putea funcționa. Și sunt și mult mai mulți membri ai familiei Targaryen, chiar sute.

Steve: Și dragoni.

Eve: Mii de dragoni! Deci e diferit, sunt cu totul alte personaje și altă perioadă în timp.

Eve, ce ți-a plăcut cel mai mult la personajul tău?

Îmi place la nebunie că știe să călărească un dragon. Și că arată foarte cool. E un politician minunat, imperturbabilă, cu un calm aparent, e capabilă să joace acest joc politic fără să facă vreun efort. Și, în același timp, e o călăreață dură de dragoni, iar asta implică o ferocitate sălbatică.

Cred că orice dramă bine făcută, indiferent în ce perioadă din istorie e plasată, reflectă foarte bine vremurile în care a fost creată. Deci și această dramă va fi o reflexie foarte bună a timpului în care trăim acum.

(Steve Toussaint)

Sunt destui critici care au spus că în „Urzeala tronurilor” e prea multă violență împotriva femeilor și prea mulți albi. Cât de corect vi se pare? Și cum îndreaptă lucrurile acest serial?

Eve: Cred că serialul „Casa Dragonului” rebalansează lucrurile. Asta e părerea mea. De altfel, și Ryan J. Condal, și Miguel Sapochnik, producătorii serialului, au fost atenți la aceste aspecte. Unul din scopurile lor a fost să redreseze aceste două zone. Lumea s-a schimbat mult de la primul sezon din „Urzeala tronurilor”. Au fost o mulțime de schimbări, s-au întâmplat atâtea lucruri și multe nu mai sunt tolerate. Cred că aceste schimbări se reflectă în castingul serialului și în scenariu.

Steve: Cred că orice dramă bine făcută, indiferent în ce perioadă din istorie e plasată, reflectă foarte bine vremurile în care a fost creată. Deci și această dramă va fi o reflexie foarte bună a timpului în care trăim acum, chiar dacă subiectul ei e plasat într-o lume fantastică. Noi trăim într-o perioadă în care auzim diverse voci, o perioadă în care femeile reprezintă catalizatorul, așa cum sunt și în serial. Acum avem femei-regizor, femei implicate în tot felul de poziții, inclusiv pentru acest serial. Și ăsta e chiar un lucru bun și important. Contează mult să existe reprezentanți ai tuturor, să fie diverse voci. Și chiar cred că facem ceva în sensul ăsta, chiar dacă e un pas mic.

George R. R. Martin spunea că nu există că nu există nici un personaj în această serie pe care îl va iubi toată lumea. Că toate au defecte. Sunt toți oameni, fac și lucruri bune, și rele, mai ales când sunt conduși de dorința de putere, de gelozie, de răni vechi. Ce defecte au personajele pe care le interpretați?

Eve: Au multe, desigur! (râde)

Steve: Știi, de fapt ar trebui să vorbească fiecare despre defectele altui personaj. Ar fi distractiv!

Eve: Fiecare crede că e erou în propria lui viață.

Steve: Exact așa.

Eve: Dar, știi, Hitler credea despre el însuși că e cel mai bun om din lume, cel mai îngăduitor chiar. Știi doar că nici unul dintre noi nu ne considerăm vreun ticălos :).

Steve: De exemplu, personajul meu poate fi acuzat de faptul că își dorește cu disperare succesul, puterea. Pe de altă parte, el ar putea spune despre el însuși că nu face decât ce e nevoie pentru a-și proteja familia și moștenirea.

Eve: Fiecare acționează cu un motiv. Și cel mai bun motiv dintre toate este dragostea absolută. Există mereu o parte pozitivă. Știi ce? O să-ți spun ce mi-a plăcut cu adevărat. Am iubit scriitura. Mi-a plăcut la nebunie „Urzeala tronurilor” îmi amintesc că am adorat să citesc originalul. Și-mi amintesc și filmările noastre din „Casa dragonului”: nu știam niciodată dacă azi voi avea un rol pozitiv sau negativ. Uneori părea că lucrurile se schimbă de la o scenă la alta, chiar și de la o replică la alta. Am în minte o scenă cu Rhaenyra: jucând-o, mă gândeam că sunt, pur și simplu, o ticăloasă. Și-apoi am fost atât de bună și de dreaptă. Și-apoi am fost din nou ticăloasă și rea, iar asta se schimbă tot timpul. Cred că aici e bucuria, de fapt. E minunat să joci un astfel de personaj pentru că înseamnă că suntem ființe rotunde, complete, ca toți ceilalți.

Vă amintiți cum v-ați simțit când v-ați întâlnit prima dată pe set, purtând machiajul și costumele din film?

Eve: Ah, a fost suuuperb! Mai ales că noi am fost primii.

Steve: Așa e. Prima scenă care s-a filmat din serial a fost una cu noi doi.

Eve: Și a fost o scenă foarte dificilă din punct de vedere emoțional, cu o încărcătură foarte mare.

Steve: Am avut vreo două săptămâni de repetiții și de discuții. Și ne vedeam fiecare ca acum, eram la fel, mai puțin în perioada în care eu am avut barbă. După care ne-am trezit pe set, cu costume și machiaje, a fost superb. Foarte cool. Și-apoi a fost un moment în care am tot început să ne întâlnim, fiecare avea câte ceva de lucrat. Și ne uitam unii la alții și ne minunam.

Eve: E uimitor cum, atunci când ne îmbrăcam în costumele din film, deveneam dintr-o dată personaje. Deci, într-un fel, când nu purtam costumele ne era foarte ușor să ne susținem unii pe alții, să fim prietenoși. Și-apoi, dintr-o dată, când aveam și costumele, nu ne mai era așa de ușor! (râde). E un pic înfricoșător.

Ce înseamnă pentru un actor să fie parte dintr-o producție atât de mare, în care s-a investit atât de mult?

Eve: Scuze dacă răspunsul meu sună plictisitor, dar… e ca orice alt job, ca orice alt rol. Sigur, totul se întâmplă la o scară mult mai mare decât orice altceva am experimentat – și aici mă refer la numărul de oameni implicați, la numărul decorurilor construite, al costumelor, al pregătirilor. Apoi e și presiunea: presiunea timpului, presiunea de a da ce e mai bun și, pe deasupra, presiunea din cauza covid. Au fost în serial un număr incredibil de efecte speciale. Eu chiar n-am mai avut vreo experiență similară. Dar, în final, e ca orice alt job. Te trezești dimineața, mergi la machiaj și coafură. Pregătirile durează mult, apoi mergi pe set și încerci să dai tot ce ai mai bun.

Steve: Și mai e ceva important, mai ales că mare parte din ce facem noi are legătură cu imaginația. Trebuie să-ți imaginezi că ești într-un anumit scenariu, iar asta e mult mai ușor când ajungi pe set și totul e atât de bine lucrat până la cele mai mici detalii. Ajută mult, mai ales când încerci să-ți imaginezi că faci parte dintr-o anumită lume. Și te trezești că practic ești ÎN acea lume, stai acolo; de aceea actorilor le place atât de mult să fie pe set sau într-o locație în loc să filmeze cu un perete verde în spate. Acesta a fost unul dintre lucrurile minunate de la filmări, unul dintre lucrurile care te ajută să te cufunzi în acel loc, acea experiență, acea poveste. E unul dintre marile avantaje pe care le găsești într-o astfel de producție.

Foto: HBO Max.

The post Întoarcerea dragonilor și a familiei Targaryen appeared first on Mara Coman.

Bridgerton a făcut furori – la un moment dat, parcă numai despre asta se vorbea în social media -, și sunt curioasă dacă la fel se va întâmpla și cu noul sezon. Știu câte ceva despre ce se va întâmpla, însă n-o să dau spoilere.
Am avut șansa să văd conferința de presă, online, de la distanță, dar a fost chiar distractiv. Și zic asta după ce am participat la o mulțime de conferințe de presă de-a lungul anilor. Mi-a plăcut că actorii erau relaxați și că făceau glume – de fapt, că nu aveau o atitudine scorțoasă, cum se întâmplă uneori în fața presei.

Ce pot să vă spun fără să dezvălui prea mult e că vom asista la o nouă poveste de dragoste, dar de data aceasta cu Anthony Bridgerton (Jonathan Bailey) care va fi în centrul atenției alături de nou-veniții Kate Sharma (Simone Ashley) și sora ei Edwina Sharma (Charithra Chandran). Anthony își caută o mireasă și se pare că nu va fi deloc o misiune ușoară.

N-o să spun mai multe despre poveste, însă am ceva de zis despre serial și despre modul în care s-a lucrat la el. Câteva lucruri pe care, probabil, nu le-ai aflat încă:

1. Rochia pe care o poartă Penelope Featherington la Diamond Ball a fost inspirată de o rochie faimoasă pe care a purtat-o Kylie Minogue într-un turneu. Rochia lui Kylie era albastră, avea multe steluțe argintii și purta semnătura lui John Galliano.
2. Pentru rochia din film, cea despre care spuneam mai sus, au fost folosite mai mult de 14.000 de cristale, în patru nuanțe de auriu.
3. Tot la capitolul costume: în fiecare episod din Bridgerton sunt folosite aproximativ 90 de costume, uneori și mai multe. În primul episod din al doilea sezon sunt exact 146 de costume :).
4. Pentru acest serial a fost desemnată și o persoană care se ocupă de sustenabilitate. Jobul ei e să supravegheze și să des sfaturi care să ajute la minimizarea amprentei de carbon produsă de show – de la reciclare până la acțiuni împotriva risipei sau la felul în care poate fi refolosită mâncarea care a rămas neconsumată.
5. Despre caii care apar în serial, producătorii spun că au încercat să îi dea fiecărui actor calul pe care l-a avut în primul sezon. Și asta datorită atașamentului care s-a creat deja.
6. Deși par reale, cele mai multe flori sunt artificiale. Motivul? Ca să arate proaspete în orice moment, să nu se ofilească după atâtea ore de filmare.
7. Mâncarea e un mix între mâncare adevărată și fake. Dar și aici a fost nevoie de mult research: pentru felurile servite la baluri au fost gândite preparate care erau apreciate în acea perioadă, dar și care rezistă mult timp și arată apetisant în continuare. Acesta e motivul pentru care o mare parte din mâncare nu e comestibilă în realitate. De asemenea, pentru un accent modern și un pic de fun, au fost adăugate fructe care dau culoare, precum fructul dragonului.
8. Totuși, mâncarea din farfuriile personajelor e comestibilă și relativ ușoară (de exemplu, legume), pentru ca actorii să o poată mânca din nou și din nou, în funcție de câte duble se trag.

Sper să vă placă. Mie mi se pare o variantă bună de relaxare, mai ales într-o seară în care te-ai uitat la știri și ai nevoie de un serial care să-ți mai domolească pulsul.

Foto: Liam Daniel/Netflix © 2022

The post 8 lucruri pe care (probabil) că nu le știai despre Bridgerton appeared first on Mara Coman.