Nu mai țin minte de când n-am mai fost la un concert – și când zic concert, mă gândesc la unul în aer liber, cu stat pe gazon, cântat cât mă ține gura și urlat la bis. Că altfel am mai fost la câteva la Sala Palatului, dar pe mood-ul elegant, bilete cu loc și îmbrăcat frumos. Însă am recuperat în ultimele două zile, de când sunt la Iași.

Dar să începem cu începutul. Am venit la Iași pentru Romanian Creative Week, un festival care aduce în oraș tot felul de evenimente creative: în primele două zile am avut Catedral Music Festival, dar nu numai. În tot Iașiul sunt expoziții – e de mers așa, la vreo trei, patru vernisaje în fiecare zi.

Eu rămân aici până pe 25 mai, dar distracția nu se termină că plec eu :), ci urmează inclusiv prezentările de modă ale designerilor români.

N-am fost în Iași de foarte multă vreme, probabil vreo 15 ani sau mai mult, și nu-mi mai aminteam prea multe despre oraș. Însă, în astea două zile, m-a uimit ce frumos, îngrijit și curat e Iașiul, cu palatele lui și cu spațiile verzi create pentru oameni. Pentru că, din fericire, nu mai sunt anunțuri cu „nu călcați pe iarbă” și toată lumea e PE iarbă, ca în capitalele europene.
Mi-a plăcut foarte mult locul din fotografiile de mai sus – un loc care e ÎN oraș, chiar în centrul orașului, lângă Palas Mall – nu trebuie să mergi nu știu unde ca să te bucuri de un spațiu verde.

Ziceam de concerte și de Catedral Music Festival. Foarte frumos și civilizat organizat – n-am stat la cozi imense, nu m-a împins nimeni, scena și imaginile de pe ecrane se vedeau de peste tot, puteai asculta chiar și de la terasele de vizavi. Am fost la Robin & the Backstabbers care mi-a plăcut, am trecut un pic și pe la Alexandrina care părea totuși ușor prea tristă pentru o zi superbă de (aproape) vară; foarte cool și ce-am prins din Moonlight Breakfast, că am ajuns cam târziu.

Dar m-a cucerit fata asta despre care eu nu știam nimic, Sevdaliza. Mi-au plăcut vocea și muzica ei, dar și cum dansează, cum se simte pe scenă, cum era îmbrăcată. Dacă aș fi văzut o fotografie cu ea, aș fi avut altă părere, pentru că era îmbrăcată destul de „puțin”, iar eu nu prea înțeleg ideea asta în care arătăm tot așa, degeaba. Trebuie să fie un motiv, să aibă legătură cu ceva.
Doar că, văzând-o live, pe scenă, mi s-a părut fusta aia care n-acoperea nimic avea sens, avea legătură cu dansul ei lipsit de inhibiții, cu aluziile sexuale, cu tot. Mie nu mi s-a părut vulgară, ci un personaj într-o poveste bine închegată, care se simte foarte bine pe scenă și în corpul ei.

Sevdaliza nu e vreo frumusețe răpitoare, dar are farmec, are carismă, a cucerit publicul imediat. Ca să nu mai zic că, în mijlocul concertului, s-a apucat fata să mixeze. A fost un moment bun, un plus de energie pentru public. Până și eu am început să dansez și eram super fresh, deși era aproape de miezul nopții.

Știu că muzica și stilul ei nu sunt pentru oricine, dar mie tare bine mi-a făcut concertul ei. Atât de bine încât am mai dansat și după, pe vreo două melodii de-ale lui Spike.

Cam asta e corespondența mea de la Iași până acum. Revin cu partea a doua, galerii și expoziții – o să fac o selecție, că sunt prea multe. Dacă nu mai aveți răbdare, le găsiți pe Instagram, în stories.

UniCredit Bank a fost partener principal al Festivalului Catedral.

The post S-a și dansat appeared first on Mara Coman.

Doar că, pentru asta, ar trebui să fiu la Paris și, din păcate, nu e posibil  chiar acum. Din fericire, am avut șansa să văd o parte din imagini și m-am bucurat chiar și așa – deși nu se compară cu experiența unei expoziții.

Să vă spun despre ce e vorba. Se numește Eternal Nineties și, dacă cumva ajungeți la Paris între 26 februarie și 9 martie, mergeți să o vedeți la Galerie Duret. Este curatoriată de Nikita Dmitriev, iar artiștii invitați să expună sunt fotografi premiați de-a lungul timpului – Jacques Burga, Fred Meylan, Sylvie Castioni, Sabine Villiard, Félix Dol-Maillot, Pierre-Alban Hüe de Fontenay, Denis Boulze.

Expoziția adună fotografii reprezentative pentru anii 90, care au reprezentat era supermodelelor. Un moment important – și care a rămas în istoria fotografiei de modă – este apariția revistei Vogue SUA din ianuarie 1990, care le-a avut pe copertă pe Cindy Crawford, Naomi Campbell, Linda Evangelista și Christy Turlington, iar fotografia a fost realizată de Peter Lindbergh.

Câte ceva despre cei care au realizat imaginile ce vor fi expuse acum, la Paris: Jacques Burga, Sylvie Castioni și Fred Meylan portretizează femeia-zeiță, de o frumusețe copleșitoare.

La Félix Dol-Maillot, Denis Boulze și Pierre-Alban Hüe de Fontenay descoperim femeia in intimitatea ei, uneori acasă, în ipostaze relaxate, care ne dau indicii și despre relația lor strânsă cu fotograful.

În imaginile realizate de Sabine Villiard, corpul femeii e fotografiat în toată splendoarea, într-o scenografie extravagantă.

Fred Meylan

Felix Dol-Maillot - Jeans

Fred Meylan - Ophelie Guillermand

Jacques Burga - Charlotte Lawrence

Denis Boulze - Théa 3

Jacques Burga - Valentina Hites

Sabine Villiard - Lick

Fred Meylan - Léa Seydoux

Felix Dol-Maillot - Aïushi

Pierre-Alban Hüe de Fontenay - Margot

Deși viziunile artiștilor sunt diferite, există și puncte comune: actrița Léa Seydoux este fotografiată atât de Fred Meylan, cât și de Sylvie Castioni. În imagini realizate de Sylvie Castioni și Pierre-Alban Hüe de Fontenay apare țigara, cu diversele ei referințe. De asemenea, denimul – țesătura emblematică a anilor 90 – e prezent în fotografiile lui Fred Meylan și Félix Dol-Maillot.

Toate aceste imagini vorbesc despre estetica anilor 90 care i-a inspirat, de altfel, pe fotografii contemporani.

Imagine principală: Léa Seydoux fotografiată de Sylvie Castioni

Mulțumesc Nœud PR și Galerie Duret pentru imagini.

The post Înapoi în anii ’90 appeared first on Mara Coman.

Și asta, din mai multe motive. Întâi, pentru că a fost ultimul lucru de pe to do list-ul dintr-o zi foarte aglomerată. Apoi pentru că, în sfârșit, după atâta stat acasă, chiar mergeam undeva. Iar acolo, în curtea mare de la Combinatul Fondului Plastic, m-am întâlnit cu oameni pe care nu-i văzusem dinainte de pandemie și dintr-o dată m-am simțit ca într-o seară liniștită dintr-o viață normală.

Mi-am dat seama că-mi lipsise acest gen de întâlnire, deși eu chiar nu mergeam la prea multe evenimente. Însă acolo, la Romanian Design Week, am regăsit oameni care-mi erau dragi și atmosfera aia ușor boemă, caracteristică manifestărilor artistice. Iar organizarea e ireproșabilă: exponatele sunt aranjate în așa fel încât să fie puse în valoare, în mai multe spații generoase, așa că ai de făcut un fel de tur al evenimentului. E frumos și e de văzut – până pe 13 iunie, inclusiv.

Am început, și de data asta, cu creațiile de modă, am recunoscut piesele semnate de Ioana Ciolacu, Murmur sau de Lucian Broscățean. M-au atras și ceramica, și ilustrațiile, și designul de produs. Am stat un pic mai mult în zona obiectelor create din produse reciclate pentru că e un mix fascinant de sustenabilitate și de frumos. Și-apoi m-am așezat la coadă, pentru că, la una dintre instalațiile de la RDW era coadă în seara în care am fost eu. Am zis “instalație”; cred că expresia potrivită e, mai degrabă, experiență senzorială. Vorbesc despre proiectul IQOS World – Network of Emotions, creat de scenograful Adrian Damian.

L-am ascultat pe autor vorbind despre proiect înainte de deschiderea RDW și am avut o surpriză plăcută: un discurs articulat, firesc și pertinent care mi-a stârnit curiozitatea. E ceva ce se întâmplă mai rar 😊.

Îmi amintesc cum povestea despre felul în care comunică copacii, despre țesătura creată din rădăcinile lor și despre cum se ajută. Sună ciudat?
Recunosc că aș fi fost puțin sceptică dacă n-aș mai fi auzit pe cineva povestind, de curând, despre același lucru după ce a citit “Viața secretă a copacilor” a lui Peter Wohlleben. Aveam de ajuns de multe informații ca să-mi doresc să văd cum va arăta acest proiect.

Primul lucru care m-a izbit la intrarea în spațiul destinat acestui proiect a fost mirosul. Mirosea a pădure. Nu a parfum sau a odorizant artificial, ci a pădure.

Jocurile de lumină, sunetele și apa care curgea printre copaci mi-au dat senzația de poveste, dar nu una pe care o citesc sau pe care o privesc, ci o poveste din care fac parte și eu. Pădurea creată de Adrian Damian are diverse elemente pe care le descoperi la fața locului, le atingi și observi efectele – sunete sau lumini. E o experiență diferită, ceva ce trebuie să vezi. Iar felul în care este pusă în practică m-a lăsat fără cuvinte. Artistul a creat un spațiu al conexiunii, în care emoțiile sunt transpuse în culoare și sunet: o metaforă pentru țesătura relațiilor umane.

Important de menționat: copacii folosiți în realizarea instalației au fost tăiați în mod legal și responsabil de autoritățile silvice în procesul de exploatare rațională și sustenabilă a fondului forestier.

De altfel, în perioada RDW, descoperi diverse manifestări artistice în mai multe locuri din Capitală. Ieri dimineață mi-am băut cafeaua pe o terasă din Piața Victoriei și mi-a atras atenția o imensă roată pictată. Era în fața RDW Design House, în Bulevardul Aviatorilor nr. 8A. Dacă treci pe acolo, chiar și cu mașina, n-ai cum să n-o vezi.

Lucrarea îi aparține artistului Obie Platon, cel care a realizat de curând și muralul de 35 de metri pătrați de pe Matei Millo nr. 9. De reținut că a folosit o vopsea specială, Airlite, care ajută la purificarea aerului. Pentru o secundă m-am gândit că, dacă toate zidurile ar fi vopsite, am trăi într-un oraș plin de opere de artă. Știu că e doar un vis, ar fi nevoie de o întreagă armată de artiști talentați și de foarte mulți oameni deschiși la minte.

Până una, alta, e un motiv de bucurie că Bucureștiul are propriul RDW și că, după atâtea luni grele, putem merge la festivaluri și la expoziții și ne bucurăm de tot ce găsim acolo. Ca pe vremuri.

The post O seară normală dintr-o viață normală appeared first on Mara Coman.

De aici a pornit încă o discuție despre cum, atunci când eram eu mică, lucrurile stăteau cu totul altfel.

– Dar te lăsa să-ți alegi tu hainele sau ți le cumpăra ea?
– Dar tu te îmbrăcai în roz?
              – Dar ție îți plăceau rochițele cu paiete reversibile?

Sigur, numai în paiete reversibile m-am îmbrăcat în copilăria mea din anii 80! Când le povestesc despre perioada aceea, fac amândouă ochii mari și nu înțeleg cum de toate lucrurile astea se întâmplau pe aceeași planetă.

                – Și îți cumpăra ciocolată?

Ahahaha, mi-ar fi cumpărat, dar era de negăsit. Dacă viața fără paiete li se pare, totuși, suportabilă, viața fără ciocolată e ceva crunt, de neimaginat.

Le-am povestit fetițelor mele și despre vizitele la Romarta sau la Romarta Copiilor, despre Alimentara unde, uneori, reușeam să găsim napolitane, mentosan sau gumă de mestecat tare ca piatra. Despre vizitele mai rare, la București, la cofetăria Capșa sau la magazinul Victoria, cel mai elegant de pe atunci.

Dar când te-ai născut în anii în care internetul îți răspunde la orice întrebare, toate astea sunt greu de imaginat.

Însă ieri, când am fost să fac câteva cumpărături punctuale (printre care și bluzele cu pisici despre care am vorbit mai sus), am trecut pe lângă o expoziție foto cu imagini de altădată. O expoziție pe culoarele de la Sun Plaza, unde m-am oprit pentru câteva minute.

Am descoperit acolo nu doar câteva imagini foarte familiare din anii în care eram eu mică, ci și fotografii mai vechi de atât, din perioada de glorie a Bucureștiului. Perioada aceea frumoasă și elegantă, în care orașului i se spunea, pe bună dreptate, Micul Paris. Anii în care aveam Galeriile Lafayette în Capitală (înainte de magazinul Victoria), în care doamnele își cumpărau rochiile elegante la Confecția.
Înainte să-și comande o ținută la croitor, mergeau la magazinul Rodica, pe Ștefan cel Mare, să-și aleagă materialele. Cadouri inspirate găseau la Fondul Plastic. În unele seri, Bucureștiul găzduia chiar și prezentări de modă organizate de Cooperativa Arta Modei. Acum o sută de ani, domnii aveau pălării de la Pălăria Roșie.

Pe lângă doza de nostalgie care m-a surprins plăcut și pe nepregătite, expoziția foto de la Sun Plaza nu mi-a arătat doar cum se făceau cumpărăturile în secolul XX, ci mi-a arătat și oamenii de acum câteva zeci de ani.

Am stat minute bune în fața câtorva imagini și m-am uitat cu drag la femeile îmbrăcate atent și elegant, la hainele călcate și la ținutele rafinate ale domnilor.

Deși unele fotografii surprind perioade dificile (am văzut și cozile din fața magazinelor, și munții de conserve), oamenii aveau grijă să aibă o ținută frumoasă, îngrijită, indiferent că mergeau doar până la magazinul din colț. E unul din cele câteva lucruri pe care cred că ar fi fost frumos să-l fi păstrat cu toții.

Le-am arătat și fetelor mele câteva fotografii din expoziție, le-am povestit despre România secolului trecut și le-am promis că într-o zi, după școală, mergem împreună să vedem toate imaginile. Avem timp; expoziția Extra apropiere de Muzeul Municipiului București va rămâne în Sun Plaza (la etajul 1) până pe 7 martie și este gratuită. De altfel, nu e nici prima, și nici ultima inițiativă de acest gen demarată de Sun Plaza în cadrul proiectului Pop Up Museums. Centrul comercial a organizat diverse alte expoziții neconvenționale și în 2020, iar în acest an urmează încă două:

• Cum comunicau oamenii înainte de telefonul mobil, în perioada 10-23 mai (la parter, Sun Atrium). Vizitatorii vor redescoperi în cadrul expoziției telefoanele și radiourile de pe vremea bunicilor, dar și echipamente de comunicații folosite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• O incursiune în lumea aviației românești, în perioada 5-18 iulie (tot la parter, Sun Atrium). Aici vom descoperi machete ale unor avioane realizate de pionierii aviației românești, uniforme, obiecte și documente care au aparținut inginerului Aurel Vlaicu.

Dar cum există atâtea muzee care merită vizitate, oricine prezintă la Info Point-ul Sun Plaza un bilet de la orice muzeu din București (vizitat în perioada în care se desfășoară Pop Up Museums) va participa la o tombolă cu premii. Toate detaliile sunt pe site.

The post Poveștile cumpărăturilor de altădată appeared first on Mara Coman.

Săptămâna a început mai abrupt decât de obicei. Poate pentru că totul contrasta cu liniștea și relaxarea pe care ți-o dă marea (primul și singurul meu weekend la plajă a fost acum, în septembrie). Și-apoi totul s-a comprimat într-o singură zi: bagaje, copii care nu vor acasă, drumul spre casă, mami, mi-e foame, ba mi-e sete, cât mai avem până ajungem, e prea cald; caiete noi, manuale, școală online, nimic în frigider și nici-nu-vreau-să-știu-câte e-mailuri.
Seara, când am ajuns la Romanian Design Week, nu-mi venea să cred că mai pot sta în picioare. Și nici că reușisem să îngrămădesc toate astea într-o singură zi.

Însă aveam să aflu, încă o dată, că, oricât de obosită și oricât de agitată aș fi, o expoziție are darul de a pune un pic pe hold toată tornada de peste zi. Uitasem de efectul ăsta – doar când am fost ultima dată la o expoziție? Nici măcar nu-mi aduc aminte. Cu siguranță, înainte de pandemie.

Anul ăsta, RDW se ține la Combinatul Fondului Plastic – ultima zi de vizitare e 20 septembrie. M-am bucurat că e un spațiu mare și aerisit, mai ales în vremurile astea. Și această ieșire, care vine după atâtea luni de stat acasă, mi-a făcut foarte bine. Motiv pentru care vă recomand să mergeți și voi, că tare mult ajută o pauză din asta creativă. Și-acum o să vă zic ce mi-a plăcut mie, să vă treceți și voi pe listă.

Enough is enough, BETA 2000
Ilka Ruby, Anca Cioarec, Brândușa Tudor și echipa BETA

E un proiect care propune o temă interesantă: „Chiar trebuie să construim?” Aici m-a cucerit, și nu doar pentru că e o întrebare pe care o aud pentru prima dată, ci și pentru că – în cazul în care răspunsul e afirmativ – propunerea autorilor e să construim responsabil. Să aflăm mai întâi ce resurse există. Ce materiale putem reutiliza, ce putem repara, cum avem grijă de comunitate atunci când construim și, nu în ultimul rând, cum împărtășim cu ceilalți cunoșințele noastre.

Desigur, având în vedere întrebarea de la care pornește acest demers, autorii subliniază și că ar trebui să existe opțiunea de a răspunde negativ.

Eu am văzut acolo și un semnal de alarmă – construim prea mult, refolosim prea puțin – , dar și grijă: ne gândim dacă nu cumva comunitatea e afectată lucrările de construcție, iar, în final, ne propunem să dăm mai departe tot ce am învățat în acest proces. Practic, e un proiect care te pune pe gânduri, mai ales că majoritatea pașilor și îndemnurilor pot fi aplicate în multe domenii, nu doar în arhitectură.

O nouă perspectivă
Iqos World

Mi-a plăcut pentru că este într-adevăr un proiect diferit: dacă până să ajung să văd această instalație am fost un spectator, aici m-am simțit parte din poveste. Dintr-o dată, eu eram subiectul principal – nu știu dacă asta a fost intenția, dar cel puțin așa am simțit eu.

Intrarea la instalația Iqos World se face într-o zonă separată – un culoar negru te duce într-o încăpere inundată de lumină turcoaz. Acolo găsești o piramidă înconjurată de trepte și muzică pe fundal. Urci treptele și în acel moment ajungi în mijlocul poveștii. Chiar dacă de jos aveai senzația că nu mai urmează nimic, ridici ochii și vezi bucăți diafane de mătase care se mișcă în adierea vântului.
Nu e doar neașteptat (garantez că impactul va fi la fel de puternic chiar dacă ai o idee despre ce urmează să vezi); însă e ceva ce rupe ritmul cu care te obișnuisei; pentru câteva minute, când ești acolo, te rupi de toate gândurile și te bucuri de nou.

E o instalație care îmbină imaginația cu tehnologia, care îți provoacă simțurile, care te face să vezi lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Cele două spații – de la parter și cel de sus, pe care îl descoperi când urci scările – sunt ca un dialog între prezent și viitor. Iar viitorul e îmbrăcat în mătase.

Înăuntru
Dume de mestecat X 441 Design Studio

O să fac o introducere – scurtă, promit; dar are legătură cu subiectul J. La începutul izolării, în martie, un prieten mi-a spus: „Toți cei care se adaptează la noile condiții vor rezista.” Nu prea îmi dădeam seama atunci ce înseamnă asta, mai ales că speram că viața își va reveni la „normal” cât mai repede.

Ei bine, pentru mine, proiectul Înăuntru e un exemplu creat tocmai de oameni care au știut să se adapteze. Înăuntru e un bloc construit pe Instagram; pandemia i-a găsit pe cele două echipe lucrând împreună, dar în case separate. Și chiar dacă stăteam cu toții închiși în case, autorii le-au propus oamenilor să le povestească cum era înăuntru și cum s-au simțit pe interior. Până acum, proiectul ilustrează 59 de apartamente. Poveștile sunt primite de la diverși oameni care au apreciat această idee, sunt editate și ilustrate de membrii echipei și publicate pe Instagram.

E o idee foarte frumoasă și foarte bine realizată. De altfel, la Romanian Design Week sunt mai multe lucrări expuse legate de viața în pandemie, cele mai multe cu un umor fin și negru, dar de care avem atâta nevoie.

Possible Realities
Concept curatorial Romanian Design Week, Cătălina Croitoru, Maria Neneciu

Deși mai sus am vorbit doar despre nișe proiecte punctuale, vreau să menționez și Possible Realities ce reunește mai multe creații – design vestimentar, ilusrație, grafică, obiecte de design interior – despre „noul normal”. Las mai jos mai multe fotografii care sper să vă stârnească interesul să dați o fugă la RDW până duminică.
N-o să vă pară rău.

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

The post Ce am văzut la Romanian Design Week 2020 appeared first on Mara Coman.

RE-ciclare, RE-Naștere, RE-inventare. La ce te gândești când citești aceste trei cuvinte? Aș putea să pun pariu că nu la artă. Nici la cafea. Și nici la tine însuți.
Bine, eu am trișat puțin: știam că e vorba și despre artă, și despre cafea. Despre grija pentru mediu și despre această magie prin care un obiect care nu-ți mai folosește se transformă în altul, care are o utilitate. Care-ți aduce plăcere. Surpriza a fost, însă, când mi-am dat seama că proiectul ăsta, despre care scriu mai jos, e și despre fiecare dintre noi.

Concret, e vorba despre un proiect Galateca pentru Nespresso: nouă artiști au creat câte o operă din capsule de cafea Nespresso. Până pe 7 iulie, inclusiv, opt dintre aceste opere sunt expuse pe esplanada din fața Băneasa Shopping City. Cea de-a noua creație, care e o animație, poate fi vizionată în boutique-ul Nespresso din Băneasa.

De ce să mergi să vezi creațiile astea?

• Pentru că o să fii impresionat(ă) aflând cât de departe poate să meargă imaginația – sunt niște opere realizate din capsule de cafea, iar eu chiar n-am crezut că pot fi folosite în atâtea feluri.
• Pentru că acești artiști transmit un mesaj referitor la raportul dintre consum și resurse, la reciclare, la poluare, la respectul față de mediu și față de noi înșine.
• Pentru că acum, când orice organizație se gândește doar cum să facă eforturi cât mai mici, există și companii care investesc în protejarea mediului. Nu doar că Nespresso pune la dispoziție mijloacele prin care poți recicla fără efort capsulele de cafea*, dar organizează și diverse acțiuni – precum această expoziție – prin care atrage tuturor atenția asupra importanței de a refolosi resursele planetei.
• Și pentru că, atunci când vei vedea cum o (aparent) banală capsulă de cafea poate fi transformată în ceva nou, o să-ți amintești cât de important e principiul ăsta al reinventării. Și că nu se aplică numai obiectelor: miracolul se întâmplă când reușești să faci asta și cu tine însuți.

Cei nouă artiști sunt Simina Filat, Sergiu Chihaia, Sabina Tupan, Nicolae Prodromou, Miruna Gheordunescu, Daniel Rădulescu, Claudiu Pușcasiu, Alexandru Simion Boeriu și Alexandra Rusu. Ar fi păcat să detaliez acum creațiile fiecăruia dintre ei – plus că e important să le vezi, să ai senzația aia de îmi place/nu îmi place, senzația de wow sau de nu înțeleg, să fii uimit, să te gândești că nu ți-ar fi trecut prin cap așa ceva. Pentru că, în final, ăsta e scopul unei expoziții: să te facă să simți ceva. Iar acel ceva e diferit de la persoană la persoană.

Mai mult, așa cum am zis la început, expoziția asta e despre fiecare dintre noi: pentru că ideea de reinventare o să fie un fel de wake-up call.

…Mă tot gândesc cum să explic afirmațiile astea, însă am în minte doar aceste cuvinte găsite undeva pe net (știți voi, citatele alea care circulă pe Facebook și pe Instagram și cărora nu e deloc cool să le dai share): You will not recognize me. This time, I put back pieces differently**. Piese mici, nu neapărat capsule de cafea. Bucăți de ceva, orice – bucăți din tine, rearanjate. Ceva vechi, ceva nou. Tot tu, dar diferită. Tot tu, dar o altă versiune. Desigur, rearanjarea pieselor, reinventarea asta, nu e deloc o treabă ușoară. Seamănă foarte mult cu munca unui artist. Îți trebuie inspirație și răbdare. Uneori mai și doare. Alteori nu-ți place deloc ce-a ieșit și o iei de la capăt. Important e să ne amintim că putem face asta de fiecare dată când nu ne mai găsim locul – și amintirea asta poate fi declanșată de orice: de o aromă, de o fotografie, de un om apropiat sau de un obiect de artă creat din capsule de cafea.

–

* Nespresso reciclează capsulele de cafea utilizate în toate ţările în care este prezent, aşa că şi în România membrii Clubului Nespresso pot aduce capsulele de cafea folosite în oricare din cele trei puncte de vânzare din București, pentru a fi reciclate. Dacă obișnuiești să comanzi cafea Nespresso online, îi poți preda gratuit curierului capsulele folosite atunci când îţi aduce o nouă comandă de cafea.
Zațul de cafea se transformă în biogaz sau îngrășământ, iar folia de aluminiu, în materie primă din care se pot realiza instrumente de bucătărie, biciclete, calculatoare sau noi capsule de cafea.
Folosirea aluminiului pentru capsulele Nespresso este cea mai sigură cale de a proteja gustul delicat al cafelei. Mai mult, Nespresso a ales aluminiul datorită calității sale de a fi reciclat 100%, la infinit.

** Am căutat cui aparțin cuvintele astea. Autoarea se numește Malia Makana, iar una dintre cărțile ei, Euphoric Stars: A collection of Poetry & Thoughts se vinde pe Amazon. N-am găsit prea multe informații despre ea, dar am citit că-și posta versurile pe Instagram. Insta-poet sau așa ceva, oricum, un termen despre care habar n-aveam că există :).

The post Ceva vechi, ceva nou appeared first on Mara Coman.