În anii în care am lucrat în presă am participat, de multe ori, la evenimente internaționale. Fie că erau conferințele revistelor la care lucram sau unele dedicate modei, frumuseții, design-ului,  destul de rar s-a întâmplat ca aceste evenimente să aibă legătură cu România.

Însă, la sfârșitul lui septembrie, când am fost la Copenhaga pentru decernarea Premiilor DesignEuropa, am înțeles și eu cât de bine te poți simți când unul dintre câștigătorii care urcă pe scenă e din România.

David Borovic are 24 și de ani, a studiat la Universitatea de Arte din Timișoara și a fost premiat cu Next Generation Design Award pentru proiectul său, o bicicletă hibrid-electrică despre care ne povestește, mai jos, chiar el.

Premiile DesignEuropa celebrează cele mai mari realizări în domeniul designului industrial, recunoscând creativitatea și inovarea excepționale din întreaga Europă, iar Next Generation Design, categoria la care a fost premiat David, este cea la care își pot înscrie proiectele tinerii sub 30 de ani.

Înainte să citiți interviul, însă, vreau să vă povestesc câte ceva despre amploarea evenimentului. În primul rând, totul a fost organizat de EUIPO – adică European Union Intellectual Property Office, agenția europeană responsabilă pentru mărcile înregistrate și proiectele de design înregistrate din UE.

EUIPO organizează Premiile DesignAwards din 2016. La ediția de anul acesta (care este a șasea) s-au înscris nu mai puțin de 1250 de candidați din 48 de țări. David chiar merită felicitări.

Ce este special la bicicleta creată de tine?

SYNTHESIS este o bicicletă hibrid-electrică, cu un cadru modular și un design aerodinamic inspirat din lumea automotive. Identitatea ei vizuală este conturată de reflexiile dinamice în mișcare, care îi dau un aspect fluid și puternic.

Am integrat toate elementele electrice în interiorul cadrului pentru a obține o linie cât mai minimalistă și curată. Forma a fost gândită după postura ergonomică a ciclistului aflat în mișcare, tocmai pentru a transmite dinamism și energie. Am dorit să ies din zona convențională și să propun o formă neobișnuită, care să atragă atenția și să pună în valoare importanța esteticii în design.

De acum înainte îmi propun să dezvolt produsul pe baza feedbackului primit, să realizez o variantă finală care să poată fi dusă în producție și să devină accesibilă publicului larg.

De ce o bicicletă? Cum ți-a venit ideea?

Am ales să creez o bicicletă pentru că pasiunea mea a început încă din copilărie, când petreceam mult timp pe două roți, iar mobilitatea a rămas pentru mine un domeniu foarte apropiat. Dincolo de utilitate, am fost mereu fascinat de forma vizuală a obiectelor în mișcare, de felul în care lumina se reflectă pe suprafețe și creează dinamism.

Această reflecție vizuală a devenit o parte din identitatea proiectului SYNTHESIS: cadrul fluid, care sugerează mișcare și viteză, este construit tocmai din această inspirație. Am vrut ca bicicleta să transmită nu doar funcționalitate, ci și o energie vizuală aparte, care să exprime forță și agresivitate în design.

De unde vine numele Synthesis?

Numele SYNTHESIS a venit din dorința de a integra tehnologia direct în design, într-o formă cât mai bine structurată vizual. Am vrut să transmit ideea de sinteză între estetică, funcționalitate și inovație, astfel încât bicicleta să fie percepută ca un produs unitar.

Prin „syn” și „thesis” am încercat să surprind tocmai această combinație dintre materiale noi, tehnologii moderne și un design fluid, care să exprime eficiență și performanță.

Cine te-a încurajat să mergi mai departe cu acest proiect?

Am avut susținători importanți din partea prietenei mele, a familiei, dar și a profesorilor și colegilor de la Facultatea de Arte și Design. Ei au fost alături de mine atât în momentele dificile, când proiectul trecea prin încercări și eșecuri, cât și în cele de bucurie, atunci când am reușit să realizez primul prototip.

Cum ai aflat de premiile organizate de EUIPO și cum ai decis să înscrii proiectul tău?

Am aflat de premiile organizate de EUIPO de la doamna decan a Facultății de Arte și Design. În acel moment eram plecat în Portugalia, într-un stagiu Erasmus, iar dumneaei, împreună cu facultatea, m-au sprijinit să finalizez înscrierea chiar dacă nu eram în țară.

Am decis să particip pentru că am vrut să văd dacă munca mea de până acum poate fi recunoscută la nivel european. Pentru mine, acest premiu a însemnat confirmarea că efortul și dedicarea investite în proiect nu au fost în zadar.

Ce uși îți deschide premiul câștigat, Next Generation Design?

Acest premiu îmi oferă încrederea necesară pentru a dezvolta ceea ce mi-am dorit de mult timp: o gamă SYNTHESIS de vehicule ușoare. Următorul pas este crearea unui nou prototip al bicicletei, pe care să îl duc mai apoi spre producție.

Totodată, premiul îmi deschide oportunitatea de a colabora cu profesioniști din industrie și îmi dă șansa să îi inspir și să îi susțin pe alți tineri să își urmeze visurile. Cred cu tărie că prin multă muncă și perseverență orice idee poate deveni realitate.

Synthesis nu e la primul premiu, a fost recunoscută și la Salonul internațional de invenții și inovații ”Traian Vuia” Timișoara. Cum te-a ajutat această recunoaștere?

Cu proiectul SYNTHESIS am participat prima dată la Diploma Show, apoi la Noaptea Cercetătorilor organizată la Nokia. Ulterior, am câștigat medalia de aur la Salonul de Invenții și Inovații „Traian Vuia” și am ajuns să expun și la Vienna Design Week.

Toate aceste recunoașteri mi-au oferit o bază solidă, atât la nivel național, cât și internațional, care m-a încurajat să merg mai departe și să aplic la un concurs european. Am primit mult feedback valoros și încrederea că trebuie să continui să fac ceea ce îmi place cel mai mult. Fiecare pas a fost o treaptă spre visul meu de a avea un impact real în designul european.

La ce lucrezi acum?

Momentan am început studiile doctorale în design de produs, un pas firesc pentru a-mi consolida parcursul academic și profesional. Acest demers îmi oferă cadrul necesar pentru a aprofunda cercetarea și pentru a duce mai departe ideile pe care le-am dezvoltat până acum.

În paralel, lucrez la o versiune și mai avansată a prototipului SYNTHESIS, integrând tehnologii noi care să răspundă cerințelor actuale. Îmi propun să prezint aceste evoluții la viitoarele expoziții internaționale și, în același timp, am început deja să caut colaboratori pentru a transforma proiectul într-un produs de serie.

Ce urmează pentru tine? Ce-ți dorești să faci în continuare?

Pentru mine, urmează o perioadă dedicată lucrului personal și căutării de colaboratori, atât interni, cât și internaționali. Îmi doresc să dezvolt un studio de design în care să pot lucra la evoluția proiectului SYNTHESIS, dar și la alte soluții de vehicule ușoare, împreună cu o echipă și parteneri dedicați.

În același timp, vreau să continui să inspir alți tineri să își urmeze visurile, prin muncă și curaj. Cred că este important să îi susținem pe cei aflați la început de drum să facă ceea ce le place și să meargă înainte, pentru că, mai devreme sau mai târziu, toate eforturile se aliniază într-un succes. Pentru mine, designul nu este doar o carieră, ci și o misiune de a împărtăși experiența și de a sprijini comunitatea creativă.

Foto: EUIPO

The post Recunoaștere internațională pentru un designer român de 24 de ani appeared first on Mara Coman.

Am descoperit o colecție de piese pentru casă mi-au atras atenția nu doar pentru că sunt foarte frumoase, ci și pentru că au un dublu rol: pot fi folosite ca jocuri – avem zaruri, piese de domino, un joc de memorie –, dar și ca mici vaze, suporturi pentru cutițe sau pentru farfurii.

Colecția se numește „Fête Vos Jeux” și este realizată de Vista Alegre, un brand de porțelanuri spaniol, în colaborare cu Christian Lacroix Maison. Modelele romantice și florale și abundența de culori au fost alegerea lui Sacha Walckhoff, director de creație al casei Lacroix.

Deși eu sunt o iubitoare a minimalismului în design, recunosc că „Fête Vos Jeux” m-a cucerit. Îmi place foarte mult această idee de a crea obiecte cu dublu rol, iar inspirația din lumea jocurilor mă atrage.

Nu știu de ce, pentru că mă joc rar, dar îmi amintește de lumea fantastică din “Alice în Țara Minunilor”, de povești și de “White Rabbit” a lui Jefferson Airplane, pe care am ascultat-o multă vreme pe repeat.

Însă partea cea mai interesantă vine abia acum: am avut șansa să-l intervievez pe Sacha Walckhoff. Am vorbit, desigur, despre „Fête Vos Jeux”, despre lumea modei versus cea a designului interior și despre acasă.

Produsele din colecția semnată Vista Alegre în colaborare cu Christian Lacroix Maison sunt disponibile la Simona’s, un brand cu 20 de ani de experiență în decorațiuni interioare pentru casă și birou.
Simona’s are două magazine în București, pe Calea Dorobanților, nr. 155 și în Băneasa Shopping City, și un online shop.

Care este povestea celei mai noi colecții pe care ai creat-o pentru Christian Lacroix Maison, „Fête Vos Jeux”?

Sacha Walckhoff: Christian Lacroix Maison colaborează cu brandul spaniol de porțelanuri Vista Alegre din 2012. Am lucrat la câteva colecții superbe împreună, precum “Sol y Sombra”, “Paseo” și “Butterfly Parade”. Ne unește pasiunea noastră pentru porțelan și design și, cu fiecare colaborare, combinăm stiluri și culturi universale care ne permit să scoatem în evidență o estetică rafinată și sofisticată. Și, așa cum știi deja, ultima colecție pe care am creat-o împreună se numește “Fête Vos Jeux”.

Această colecție, creată din materiale delicate, cu motive romantice, include un set de zaruri, piese domino, un joc de memorie, toate cu dublu rol. Ele sunt, în același timp, elemente de decor, dar pot fi folosite și ca vaze, suporturi de cuțite sau suporturi de farfurii. Sunt și niște cești cu farfurii octogonale unice, și farfurii pentru desert tot pe tema jocurilor, cu patru variante de motive diferite.

După ce am produs veselă, piese decorative și colecții de cadouri, mi s-a părut corect să creăm o linie care amintește de jocuri cu piese vesele și stilate, care e îndrăgită indiferent de vârstă.

E foarte ușor să observi că-ți plac culorile, imprimeurile, combinațiile vesele și dinamice. De unde vine dragostea ta pentru toate astea?

Cred că am desenat și experimentat dintotdeauna cu culori și diverse motive, imprimeuri. Iar pentru asta îi sunt recunoscător mamei mele care mi-a permis să descopăr și alte culturi prin călătoriile noastre  în Europa și în jurul Americii.

Am fost expus de mic unor influențe culturale mixte, iar acest lucru, combinat cu originile mele elvețiene și africane, a fost o ca o fundație pentru pasiunea mea de a face design într-un mod flamboaiant, de a folosi motive pline de viață și de culoare.

Ai un parcurs de senzație, dar cariera ta e legată în special de Christian Lacroix. Ce te-a făcut să rămâi aproape de casa Lacroix și de designerul Christian Lacroix însuși atât de mult timp?

Am venit în echipa Christian Lacroix în 1992. Primul lucru pe care l-am avut de făcut pentru Christian a fost designul colecției de tricotaje, piese care apoi au apărut pe copertele revistelor Vogue UK, ELLE France și W Magazine chiar din primul sezon!

Să lucrez alături de Christian timp de 18 ani a fost incredibil; am avut șansa să văd cu ochii mei felul în care găsea inspirație în orice, cum desena, dar și să înțeleg cum luau naștere ideile lui geniale. Folosofia lui de design era bazată pe „joie de vivre” și pe policromie, atribute care definesc brandul și pe care am încercat să le păstrez și eu, când am devenit director de creație, în 2010.

Am rămas loial acestui brand timp de 30 de ani pentru că e cu adevărat fabulos – de la oamenii pasionați cu care lucrez până la designul unic pe care îl creăm; un brand care este timeless, dar diferit, pentru că ne dorim să aducem în viețile tuturor acel ceva care le face mai un pic mai captivante.

Industria modei a evoluat constant în ultimii 15 ani și nu neapărat în direcția bună, cu limite din ce în ce mai puțin clare între lux și mass-market, între stil excepțional și prost gust. Piesele pe care le vedem pe catwalk și apoi în magazine sunt uitate curând pentru noul „trend” care vine imediat.

Pentru Lacroix – și nu numai – ai lucrat și în zona de fashion design. Designul obiectelor de interior este mai provocator pentru tine?

M-am înscris la School of Fashion Arts and Techniques în Barcelona în 1981, iar trei ani mai târziu am devenit studio assistant la Jean Rémy Daumas. Apoi am semnat designul pentru linia masculină ready-to-wear L’homme bis pentru Elie Jacobson și în 1992, așa cum am zis deja, l-am întâlnit pe Christian.

Practic, moda a fost dintotdeauna o parte importantă din formarea și inspirația mea; cu toate astea, simt că în design interior pot să-mi exprim cu adevărat creativitatea.

Industria modei a evoluat constant în ultimii 15 ani și nu neapărat în direcția bună, cu limite din ce în ce mai puțin clare între lux și mass-market, între stil excepțional și prost gust. Piesele pe care le vedem pe catwalk și apoi în magazine sunt uitate curând pentru noul „trend” care vine imediat.

Designul interior și decorațiunile sunt mai atractive pentru mine pentru că perioada de timp nu e la fel de strânsă; e destul spațiu pentru creație, dar și pentru a ne bucura de produse. Ca să nu mai zic că oamenii care lucrează în domeniul decorațiunilor sunt în general mult mai drăguți decât cei din modă!

Totuși, munca mea în modă și în lifestyle e foarte interesantă, mai ales că, uneori, o idee proastă în modă poate oferi o sursă de inspirație minunată pentru o colecție lifestyle.

Unde este acasă pentru tine? Și ce înseamnă acasă pentru tine?

Mă simt acasă în apartamentul meu din arondismentul 10 din Paris pe care îl împart cu partenerul meu, Pascal Ferrero, un creator de peruci și hair designer pentru starurile de cinema. Clădirea este de la începutul secolului al XIX-lea, iar apartamentul nostru renovat e la ultimul etaj. E spațios și luminos… chiar și liniștit, ceea ce nu e atât de ușor de găsit în Paris.

Din vestibulul care e un pic întunecat și dramatic și până în dormitorul nostru confortabil sau în living-ul artsy, fiecare cameră spune o poveste care a fost atent gândită și construită. Îmi place să spun despre mine că sunt un “maximal minimalist” cu un stil eclectic – iubesc să colecționez obiecte și mobilă nouă, să caut echilibrul între elementele lor contrastante și felul în care se îmbină armonios într-o anumită cameră.

Pentru mine, acasă înseamnă să mă simt confortabil alături de obiectele și de oamenii pe care îi iubesc.

Vă las mai jos alte câteva articole care sper să vă placă:

→ Unul dintre interviurile mele favorite, cu fondatorul studioului de arhitectură Piuatch din Milano: 

→ Unul dintre cele mai frumoase locuri din București:

→ Un interviu cu fondatorul FREYWILLE:

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

The post Interviu: Sacha Walckhoff, director de creație Christian Lacroix appeared first on Mara Coman.

Când am intrat prima oară la The EDIT, știam la ce să mă aștept. Văzusem deja multe fotografii pe Instagram și îmi plăcuseră; atât de mult încât n-am trecut peste ele, așa cum fac de obicei când scroll-ez în feed. M-am oprit, am studiat, am căutat și alte imagini. Așa am aflat că The EDIT nu mai e prezent doar online, ci și-a găsit și o casă: în București, pe strada Icoanei nr. 20.

Cu toate astea, vizita mea în casa The EDIT a fost o surpriză. Poate pentru că imaginile nu surprindeau atmosfera calmă și caldă, de “acasă”, nici spațiul generos, organizat pe trei etaje, nici aroma răspândită de lumânările parfumate. Și apoi mai era lumina care pătrundea nestingherită prin ferestre, chiar și în zilele mai puțin însorite. Am găsit acolo multe piese, colțuri și camere care mi-au furat inima; ba chiar am glumit întrebându-le pe Magda Staicu și pe Irina Pogonaru, fondatoarele The EDIT, dacă n-aș putea să vin și să lucrez din mansardă.

Cel mai frumos e că locul are viață – nu aduce deloc cu un showroom rece și impersonal. Fiecare etaj arată de parcă e gata să te primească să-ți petreci acolo câteva zile. Iar în shop-ul de la parter aș putea să stau cu orele: fiecare lucrușor e atent ales.

Mi-au rămas în minte agendele, linia de săpunuri și creme de mâini, lumânările parfumate, carafele pentru apă, steamer-ele pentru călcat, tacâmuri și pahare cu linii simple, dar cu un twist. The EDIT e locul în care trebuie să mergi când vrei să vezi ceva frumos, creativ, să-ți cumperi ceva pentru casă sau să faci un cadou.

Vreau să mai adaug și că The EDIT nu e unul din acele spații pretențioase, cu personal care consideră că-ți face o favoare că te lasă să intri. Nu. Mergeți liniștiți, stați cât vreți, răsfoiți albumele de design, puneți întrebări, cereți detalii. O să vi se răspundă la toate, o să vă placă atmosfera și sunt sigură că veți reveni, chiar și pentru a vedea dacă a mai apărut ceva nou.

Mi-am dorit să scriu despre The EDIT și, tot gândindu-mă care e cea mai bună formulă, mi-am dat seama că cel mai bine vor vorbi despre el cele care l-au gândit. Le dau cuvântul Magdei și Irinei.

Știu că nu sunt prima care vă întreabă asta, dar trebuie să le spunem cititorilor cum v-ați împrietenit.

Irina: Magda mi-a fost clientă în momentul în care am început primul meu proiect de design Photoliu. Se întâmpla prin 2012. Știu că e demult, dar noi tot tinere suntem (râde). Magda s-a îndrăgostit de unul dintre fotoliile pe care le creasem atunci și a fost clientul perfect: m-a întrebat dacă n-o pot sfătui și cu privire la draperii, apoi am trecut la canapea și tot așa. Ne-am înțeles foarte bine și am rămas în legătură. Și apoi s-a născut fiica Magdei și m-a rugat să lucrăm împreună și la amenajarea camerei ei.

Relația de prietenie pe care am început-o atunci a tot crescut așa, în șoaptă, în decursul anilor, iar în 2019 ne-am găsit amândouă cumva într-un punct optim. Un fel de „serendipity”. Eu tocmai mă întorsesem din Anglia, unde lucrasem într-un studio de design care mi-a dat acel „sense of urgency”. Mă hotărâsem să pornesc The EDIT, o idee pe care o tot întorsesem pe toate părțile și o tot perfecționam. Iar Magda a venit cu multe părți care-mi lipseau mie la momentul respectiv.

Ai găsit în ea un partener.

Irina: Și, mai mult de atât, ne înțelegem în 99% din cazuri pe partea estetică. Adică spunem același lucru în același timp.

Cum ați reușit să păstrați această prietenie de-a lungul timpului?

Magda: Mie îmi place să spun că prietenia noastră a avut un fundament foarte solid, pentru că a început ca o relație de business. Așa cum a povestit Irina, eu eram beneficiarul, iar ea, designerul de interior.

Irina: De altfel, mult timp ne-am vorbit cu dumneavoastră.

Magda: Era o relație foarte formală. Și-mi amintesc și acum că toate întâlnirile aveau obiective foarte clar stabilite. Eu lucram în corporație, timpul meu era limitat, așa că ne stabileam întâlnirile din timp și știam exact ce urma să discutăm. Aveam un dialog constructiv despre opțiuni estetice, dar în același timp cu condiționări de buget. Cumva, prietenia a venit foarte, foarte firesc, pentru că interacțiunea dintre noi era plăcută, empatică, sinceră și cu foarte mult respect. Valori pe care le păstrăm și astăzi.

Irina: A contat și faptul că, pentru noi amândouă, deciziile care țin de casa noastră sunt foarte intime. Iar eu, prin natura jobului, mergeam la Magda acasă, petreceam destul de mult timp în spațiul în care locuia ea și vorbeam despre lucruri pe care urma să le folosească cu soțul ei, cu copiii. Practic, mi-a dat acces în lumea ei intimă.

Iar apoi, tu, Irina, ai plecat la studii, la Londra.

Magda: Da, dar am păstrat legătura în acest timp. Însă am fost mai apropiate începând din 2018, pentru că am rămas însărcinate aproape în același timp.

Irina: Am născut la o săptămână distanță.

Știu că 2018 că a fost anul în care s-a născut prima fetiță a Irinei și a doua fetiță a Magdei. Maternitatea a avut legătură cu decizia de a începe acest business?

Magda: Sigur că a avut. N-a fost doar o decizie, ci un proces decizional care a durat mult timp. Era un fel de confruntare între două paradigme. Pe de-o parte, era paradigma corporației, a siguranței, a stabilității, a unui drum care-și dovedise eficiența mai bine de zece ani. Și, pe de altă parte, era paradigma aspirației, a libertății, a evoluției, dar care venea cu o călătorie imprevizibilă, cu riscuri atașate.

Mult timp n-a existat un câștigător direct în acest proces. Până când a venit maternitatea, care mi-a oferit cumva o pauză, o fereastră în carieră. Și atunci am pornit The EDIT și am avut timp să validăm – pe termen scurt, e adevărat – potențialul de business, iar asta m-a ajutat să iau o decizie. Deci, ca să-ți răspund la întrebare, a fost de fapt un mix de context favorabil, de curaj și de prudență.

La The EDIT (…) am ales piese pe care le-am vrea la noi acasă. Lucruri pe care le-am face cadou. Niciodată nu am vrut să aducem doar brandurile care sunt la modă sau care se vând.

Cum s-a născut ideea The EDIT?

Irina: Nu a fost un moment anume. Prin natura ocupatiei mele, de designer de interior la momentul respectiv, lucram pentru câțiva clienți. Atunci am simțit o lipsă în piață; mereu căutam obiectele de design pe site-urile din afară pentru că la noi nu erau. Frustrarea asta s-a transformat într-o idee, dar cumva a început ca o dorință de a aduce eu, pentru mine, lucrurile acelea. Casele noastre sunt pline de obiectele pe care le avem la The EDIT. Și mereu am avut în minte conceptul de curatoriat: am ales piese pe care le-am vrea la noi acasă. Lucruri pe care le-am face cadou. Niciodată nu am vrut să aducem doar brandurile care sunt la modă sau care se vând.

The EDIT s-a lansat întâi online, ușor atipic pentru un magazin de design interior.

Irina: În aprilie 2019 reprezentam în România cinci branduri și aveam doar accesorii. De fapt, cele mai mari piese pe care le aveam atunci erau oglinzi. Iar selecția aceasta se potrivea foarte bine cu un magazin online.

Cum ați ales cele cinci branduri cu care ați început?

Irina: Erau cele pe care le iubeam, pe care nu le găseam în România și care aveau un raport calitate-preț bun. Am adus ulterior piesele mai scumpe, mai sofisticate. Am început cu o selecție destul de echilibrată.

Magda: A fost o decizie care a avut la bază prudența, inclusiv din punct de vedere al investiției. Și apoi a venit pandemia; anul următor, 2020, a schimbat dinamica comercială, a crescut foarte mult sectorul de online. Oamenii au acordat mai multă importanță caselor lor.

Pentru noi a fost un momentul oportun. Evident că ne-am focusat pe diversificarea portofoliului și pe investițiile în stocuri. Ne-am dat seama că o simplă propoziție estetică nu este suficientă și că trebuie să ai și accesibilitate imediată. Așa că am investit mult în stocuri și în comunicare.

Deci perioada pandemiei a fost benefică pentru The EDIT.

Magda: Exact. Iar acum, de la cinci branduri, reprezentăm peste 50 de branduri. A crescut cifra de afaceri, am crescut portofoliul, a fost cumva natural să aducem și piese mai mari, care se cumpără mai greu din online – vrei să testezi o canapea, firesc. Așa s-a născut ideea de a deschide un spațiu fizic.

Irina: În paralel a crescut și network-ul de birouri de arhitectură și de design cu care lucram, a crescut și nevoia noastră de a avea un spațiu în care să ne întâlnim cu ei, să le arătam mostre, să povestim despre proiectele lor.

Practic, The EDIT este un spațiu complex. Pe lângă birourile noastre, la parter este și zona de întâlnire pentru arhitecți care pot veni cu clienții. Showroom-ul este amenajat ca un spațiu de locuit pe trei etaje.

Există un fir roșu în toată amenajarea, deși sunt branduri diferite, cu estetici ușor diferite. Totuși, portofoliul nostru este unitar. Păstrăm acest fir roșu, dar în același timp oferim și varietate. De exemplu, etajul unu este amenajat cu focus pe textură, pe formă, pe culori neutre. Sunt forme organice, accente mai sofisticate, de alamă, altele naturale, din marmură.

La etajul doi, în zona de mansardă, spațiul e amenajat mai young, mai fresh, cu focus pe culoare, materiale tehnice.

În subsol este zona de shop, unde se regăsesc accesorii de baie, de bucătărie, accesorii electrice, tot felul de lucruri mici, care ne fac viața mai frumoasă. De asta spun că e un spațiu în care se întâmplă multe și cred că are și o energie bună.

Chiar are o energie bună. Parcă e rupt de oraș.

Irina: Da, într-o zi a venit la noi o doamnă, s-a plimbat și, la plecare, ne-am zis: “Ooof, nu-mi vine să cred că acum trebuie să ies în… București.”

Cum e primit minimalismul în România?

Magda: Ce facem noi nu e neapărat minimalism. E un stil simplu, dar care are o notă sofisticată. Nu e clasicul design scandinav. Sunt mai degrabă în zona de Danish New Modern, stilul danez care iese cumva de sub această mare sferă scandinavă. Un stil mai jucăuș, mai creativ, cu focus pe culoare.

Ce riscuri ați luat în calcul? Nu mă refer neapărat la business cât la temeri, la lipsa timpului…

Magda (râde): Pe toate! Dar cred că e un proces de evoluție a omului în sine, o călătorie căreia îi sunt atașate tot soiul de întrebări, de temeri. Eu le iau foarte natural, cumva și constructiv.

Irina: În același timp, ești o optimistă!

Magda: Așa este. De fapt, aceste întrebări mă ajută să îmi fac un plan. Nu au o foarte mare tentă emoțională. Mă gândesc la ce se poate întâmpla, la cum putem să depășim o situație.

Irina: Eu nu am luat niciodată în calcul să fiu altceva decât antreprenor. Așa că pentru mine, riscul mai mare era să NU fac antreprenoriat.

Dialogul dintre piese creează identitatea The EDIT. Dacă era o franciză, am fi importat un stil, o voce, pe când noi ne doream să fie stilul nostru, vocea noastră.

Vorbim mult de curatoriat. Numele The EDIT îmi amintește de revistele de modă la care am lucrat, așa se numeau paginile de shopping. De ce ați decis să curatoriați anumite branduri și piese și nu ați ales să reprezentați un singur brand?

Magda: Curatoriatul este pasiunea noastră. Dincolo de piesa în sine, tocmai punerea ei în valoare într-un context ne dă nouă sens și satisfacție. Cred că a fost întotdeauna idealul la care am visat pentru brandul nostru, pentru că, de fapt, dialogul dintre piese creează identitatea The EDIT. Dacă era o franciză, am fi importat un stil, o voce, pe când noi ne doream să fie stilul nostru, vocea noastră.

Bomboniere Helle Mardahl

Bomboniere Helle Mardahl

Care sunt brandurile sau piesele cele mai dragi vouă, descoperite relativ recent?

Magda: Apropo de acele studiouri mici, emergente, care își găsesc locul exclusiv în portofoliul The EDIT,  eu sunt realmente îndrăgostită – de fapt, amândouă suntem – de Helle Mardahl. Este o doamnă daneză superbă care are o estetică de zeiță. Creează niște obiecte din sticlă, suflate manual, folosește această tehnică fascinantă din antichitate a prelucrării sticlei.

Dar a dus genul ăsta de produs la intersecția dintre între artă, sculptură, pictură, instalație de design, modă și design în sine. Creează niște bomboniere în niște culori absolut superbe, care realmente te transpun într-o poveste.

Sunt exclusiv în magazinul nostru. Genul de piese pe care într-adevăr trebuie să le vezi în context, să le atingi, ca să le poți înțelege. Este inspirațională povestea ei, pentru că a pornit practic de la niște bomboniere și a creat un brand cu identitate fantastică, super solid, aspirațional, care acum e cunoscut în toată lumea.

Ai întâlnit-o?

Magda: Da, am cunoscut o pe Halle anul trecut, în Copenhaga, la inaugurarea noului ei showroom. După care am văzut-o pe stradă, pe bicicletă.

Irina: Eu o sa menționez colecția lui Colin King pentru Menu. King este un stilist de interior și a făcut acest… e puțin spus suport de lumânare, pentru că este mai mult decât un suport de lumânare. Este un obiect sculptural. O piesă care schimbă complet suprafața pe care este expusă. Uite, o poți vedea chiar acolo, pe masă. Practic o sculptură pe care se poate amplasa o lumânare. Interconnect se numește. Colecția a fost completată și cu alte accesorii, vaze, tăvi care abia au fost lansate.

Cum au influențat călătoriile voastre aventura The EDIT?

Irina: Fără călătorii nu ar fi existat The EDIT în formula aceasta. Noțiunea de concept store, noțiunea de branduri care să coexiste într-un spațiu. Mă gândesc la momentul în care te plimbi într-un astfel de loc, vezi lucruri care-ți plac, apoi dai colțul și mai vezi ceva care te ia prin surprindere… Asta doar într-un concept store se poate întâmpla. Cu excepția brandului danez Hay, care e în Copenhaga, într-o clădire pe trei sau patru etaje. Dar ei au foarte multe categorii de produse, de la periuțe de dinți la accesorii de bucătărie, electrocasnice, canapele, soluții de depozitare, covoare, zeci și zeci de lumânări în toate culorile lumii. O exuberanță de culoare și în același timp, toate cu linii simple.

Dar pentru că ne întrebasei de călătorii, cred că nu trebuie neapărat să mergem într-un magazin de mobilă ca să ne inspirăm. Facem asta și intrând într-o galerie, și mergând la o expoziție, și plimbându-ne pe străzi.

Magda: Și în restaurante, de ce nu? Îți amintești? Am văzut o canapea Gubi cu material textil Raf Simons pe care-l  avem acum și noi, în mansardă.

Irina: Da, eram în Stockholm.

Ce urmează pentru voi, ce planuri aveți?

Magda: Ne dorim să ne concentrăm pe acest spațiu. Vrem să fie mai mult decât un showroom: un spațiu de interacțiune, un spațiu de dialog cu arhitecții, cu clienții, cu oamenii din industriile creative. Și asta necesită efort permanent. Mi-ar plăcea să văd că zona se transformă într-un hub creativ și că noi suntem în centrul ei.

Foto: Christian Tudose & Simon Baungaard.

The post Magda Staicu și Irina Pogonaru, o poveste despre curatoriat și design interior appeared first on Mara Coman.

Acea dorință era legată de muzeul Molteni: în articolul meu menționam că mi-aș dori foarte mult să-l văd, pentru că are legătură cu istoria acestui brand și pentru că acolo sunt expuse peste 48 de prototipuri și piese iconice. Ca să nu mai vorbim despre dragostea mea pentru Italia.

Ei bine, la finalul lui noiembrie am fost la Milano, și de acolo la Giussano, unde am vizitat pavilionul Molteni – un fel de showroom imens în care-ți dorești să locuiești – și, desigur, muzeul.

Pentru că am scris deja povestea brandului născut în Italia, în 1934, de data asta o să vă las cu multe fotografii și impresii de la fața locului.

Bucătărie cu insulă din marmură

Mi-a rămas inima la acest dressing superb

Masă de dining

Un alt dressing

Detaliu cu un fotoliu care mi-a plăcut

După ce am văzut magazinul din București, știam bine cum arată produsele – doar mă impresionase designul și calitatea foarte bună.

Cu toate astea, tot am rămas fără cuvinte când am ajuns la Giussano. Pavilionul are 1400 de metri pătrați, cu o mulțime de spații amenajate în diverse stiluri. Living-uri spațioase și confortabile, bucătării în care chiar îți dorești să gătești, dormitoare ca-n basme.

Greu de spus ce mi-a plăcut cel mai tare, dar, dacă e să fac un top trei, aș pune acolo dressing-ul cu uși din sticlă, în care intri și unde îți alegi și probezi hainele, barul ascuns (pare un simplu dulap) și bucătăria ascunsă.
Ceea ce pare a fi un perete îmbrăcat în lemn se transformă în două uși care-ți permit să intri într-o bucătărie modernă. E ca un fel de cameră a secretelor.

Că tot am ajuns la capitolul bucătării, trebuie să le menționez aici și pe cele cu insulă, în jurul căreia poate să stea toată familia sau invitații. Una dintre ele, o piesă din marmură, m-a cucerit pe loc.

Măsuță de toaletă design Gio Ponti - originalul îl veți vedea mai jos, în fotografiile de la Muzeul Molteni

Barul ascuns despre care am scris în text

Numele acestui fotoliu este Love Chair

Încă o bucătărie

Cu Alina Eremia, Sonia Argint și Dana Sota, la intrarea în pavilionul Molteni

Printrte rafturile unei biblioteci

Frumusețea pieselor e pusă în valoare și de obiectele de artă și de design care completează locul, de corpurile de iluminat și de lumina naturală care dă o senzație foarte plăcută.

M-am plimbat prin pavilion atingând materialul fin al canapelelor, deschizând sertarele și ușile silențioase ale dulapurilor, odihnindu-mă pe fotoliile iconice, aruncându-mă în paturile care parcă te invitau să-ți faci acolo somnul de frumusețe.

Cred că cel mai mult am stat, totuși, în dressing, visând să am un spațiu atât de generos și de bine compartimentat pentru haine. Serios, într-un dressing ca ăsta chiar aș putea să-mi văd toți pantofii. Plus că ar fi așezați ca la expoziție. 🙂

În muzeul Molteni

Muzeul Molteni

Măsuța Gio Ponti, o piesă reinterpretată în colecția actuală

Raftul cu cărți premiat în 1959, disponibil și acum

Un loc special amenajat pentru proiecții, lângă muzeu

De la pavilion la muzeu sunt doar câțiva pași. Clădirea impresionează de la distanță: un cub de sticlă modern, cu pereți transparenți, îți dă voie să admiri încă de afară câteva dintre piesele iconice ale brandului.

Lumina naturală pătrunde peste tot, iar efectul e senzațional. Ai senzația că ești într-un spațiu neîngrădit, iar, de la distanță, o parte din piese par a fi integrate în natură.

Aici e adăpostită povestea brandului, în diverse moduri: o serie de fotografii te poartă în întreaga istorie, de la 1934, când Angelo și Giuseppina Molteni au inaugurat compania, până la premiile câștigate, primul Salon de Mobilă de la Milano, deschiderea zecilor de magazine în întreaga lume.

Mai mult, aici sunt expuse câteva piese care au o însemnătate aparte pentru Molteni: de exemplu, mobilier semnat de Gio Ponti, care este acum reinterpretat în colecția Heritage, schițele lui Aldo Rossi, reclame din diverse perioade, rafturile pentru cărți de inspirație japoneză care au fost premiate în 1959 și care acum sunt foarte apreciate.
E doar una dintre piesele care demonstrează nu doar că Molteni anticipează tendințele în design, dar și că știe să creeze obiecte care trec testul timpului.

În încheiere, trebuie să spun că m-am bucurat că, în sfârșit, începem să avem și noi, în București, niște oaze de design de calitate.
Motiv pentru care repet invitația pe care v-am făcut-o și când am scris primul text pe tema asta: deschideți ușa vilei din Calea Dorobanților nr. 202. E o bucurie pentru ochi.

The post În vizită la Giussano, la Molteni&C appeared first on Mara Coman.

M-a vizitat un prieten într-o după-amiază și îmi amintesc cum se tot uita în jur, căutând ceva. Cum n-a găsit, m-a întrebat dacă n-aș putea să pun muzică. Nu aveam, la momentul respectiv, nici un device performant, care să redea sunet de calitate – doar telefonul meu mobil și o boxă pentru amatori, cât palma, pe care nu mai știu de unde o primisem.

Nu rețin dacă, până la urmă, am apelat sau nu la boxa mea în miniatură, dar mi-a venit în minte acest moment când am avut șansa să testez o boxă portabilă superbă, Regina Boxelor – BeoSound Level de la Bang & Olufsen.

Tare mi-ar fi plăcut s-o fi avut în după-amiaza aceea și să spun doar “Hey, Google, play some music”.

Dar mai bine să revin în prezent și să vă spun de ce cred eu că această boxă că e unul dintre lucrurile acelea care dintr-o dată îți fac viața mult mai plăcută.

BeoSound Level e disponibilă în două variante: cu ramă din aluminiu argintiu și material textil gri, cu alură ușor retro, sau cu ramă aurie și față din lemn de stejar. De altfel, fețele boxelor sunt detașabile, ceea ce mă face să cred că în viitor vor fi disponibile și alte variante de design.

Eu am testat-o pe cea gri și trebuie să vă spun că designul este absolut superb. Finisajele sunt fără cusur, pur și simplu e perfectă.

Mărimea ei – cam cât o coală A4 – nu trebuie să vă inducă în eroare: e solidă, puternică și ușor de mutat dintr-un loc în altul.

Iată un lucru minunat pentru o boxă portabilă: cele cinci difuzoare oferă un sunet clar, cristalin, uniform, indiferent dacă așezi boxa vertical, orizontal sau dacă o fixezi pe un perete.

Practic, senzorii boxei simt când îi este schimbată poziția și se adaptează în așa fel încât sunetul să fie de cea mai bună calitate, să redea cele mai fine detalii.

N-a fost făcut nici un compromis între modul în care poate fi plasată și calitatea sunetului.

Sigur, sunt și persoane care probabil nu-i vor schimba locul prea des, așa că pot folosi conexiunea wifi sau cablul de internet (sunt locuri speciale pentru cablu). Dar BeoSound Level se poate conecta la Bluetooth 5, chromecast, google, poți da play la lista ta din Spotify etc.

Fanii Bang & Olufsen știu deja și că brandul are o aplicație dedicată produselor sale: dacă deschizi aplicația și pornești boxa, telefonul mobil o recunoaște imediat, deci e foarte ușor de configurat.

Pe lângă sunetul de cea mai înaltă calitate (principalul atu al unei boxe, de altfel), BeoSound funcționează în jur de 12 ore la un volum mediu.

Firesc, va trebui reîncărcată mai repede dacă ascultați muzică la un volum foarte ridicat, dar chiar are o autonomie destul de bună cât să nu strice nici o petrecere.

O să vă spun și despre butoane, pentru că sunt foarte atent lucrate. Și, mai ales, pentru că inițial nu le-am văzut: sunt integrate discret în rama metalică, iar un sezor face ca acestea să fie luminate doar când le atingi.

Mi-a plăcut inclusiv atenția acordată butoanelor pentru volum, care pot fi acționate prin mai multe feluri („slide” sau „tap” pe butoanele cu + sau -).

Sunt la a doua experiență personală cu Bang & Olufsen – despre căștile lor am scris aici – și, deși știam brandul și citisem despre el, trebuie să spun că doar în momentul în care am atins produsele și am dat play am înțeles cu adevărat ce înseamnă produse high-end în acest domeniu. Iar când scriu asta mă gândesc și la calitatea sunetului, și la design, și la fiabilitate.

De cele mai multe ori am privit boxele sau căștile mai degrabă prin prisma utilității lor; abia acum înțeleg câte diferențe există și de ce o boxă Bang & Olufsen nu e doar o boxă, ci un obiect de design, un vârf al tehnologiei și un produs care, în final, schimbă imediat atmosfera din casă.

Foto: Liviu Bădiliță & Roxa Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.
Locație: Molteni&C | Dada Flagship Store, Calea Dorobanți nr. 202, București

The post Sunetul muzicii nu e întotdeauna același appeared first on Mara Coman.

Eram aproape epuizată când am ajuns la deschiderea oficială a noului flagship Molteni&C. Mi-am propus să stau puțin și apoi să merg spre casă, să-mi trag sufletul după o săptămână plină. Doar că m-am trezit în mijlocul unui eveniment cu mulți cunoscuți și care, imediat după salut, mă întrebau: “Ai fost înăuntru? Trebuie neapărat să intri.”

Îmi amintesc că m-am oprit pentru câteva secunde imediat ce ușa s-a închis în urma mea. M-a surprins nu doar că locul era amenajat absolut superb – și o să revin aici, chiar sunt multe de spus – , cât și felul în care o simplă ușă reușea să fie un fel de barieră între cele două lumi.

Nu mai auzeam forfota de afară: înăuntru era muzică în surdină, lumină plăcută, spațiu. Și, mai presus de toate, senzații de confort, de bine, de loc primitor.

Am făcut câțiva pași prin livingul minimalist amenajat la parter, am admirat canapeaua, fotoliile, măsuța de cafea. Insula din bucătărie e de vis și aproape că nu mi-a venit să cred când am deschis dulapurile: uși care se pliază ca într-un fel de dans și care, astfel, se deschid lin, fără grabă.

Magia continuă la etaj și la mansardă. Trebuie să recunosc că pe mine m-a lăsat fără cuvinte dormitorul, cu patul care părea extrem de comod și cu un dressing generos, la care încă mai visez.

Flagship-ul din Calea Dorbanților nr. 202 este rezultatul unui parteneriat cu BL Associates, un studio de arhitectură și design consacrat în România, condus de Brandon Lee, împreună cu asociatul său, Eduard Barbu. Eduard mi-a povestit despre vizita lui la fabrica Molteni:

Nu pot să uit momentul în care, într-o după-amiază, undeva după ora 18, eram cu unul dintre ingineri care ne prezenta diverse prototipuri de mobilier. La un moment dat, a apărut un domn respectabil, de-o vârstă înaintată, care venise sa vadă și el stadiul lucrărilor și unul dintre noile prototipuri. Era însuși domnul Molteni, care, la vârsta de 90 de ani, își păstrează programul, își respectă meseria de inginer si se asigură că lucrurile merg așa cum trebuie.

Clădirea din Dorobanți este cu adevărat impresionantă: 350 de metri pătrați în care piesele Molteni&C sunt aranjate într-o simbioză extrem de plăcută vizual. M-am îndrăgostit de canapele, de fotolii, am răsfoit catalogul pe care l-am găsit în showroom și am aflat că toată această poveste a început în 1934, când Angelo și Giuseppina Molteni și-au deschis un mic atelier în Giussano, Italia, o zonă renumită pentru artizanii care produceau mobilier.

Afacerea celor doi a crescut frumos, au venit primele premii câștigate la Concursul Internațional de Mobilă de la Cantù și, odată cu ele, primele prototipuri ale mobilierului modern. Angelo Molteni era deja un personaj cunoscut și respectat în domeniu în 1961, an în care s-a numărat printre cei 14 fondatori ai Salonului de Mobilă de la Milano.

Anii care au urmat au adus colaborări cu designeri și arhitecți renumiți, piese de mobilier iconice și un renume în estetica minimalistă de lux.

Mai mult, Molteni&C a știut foarte bine să-și consolideze poziția câștigată în zeci de ani de muncă prin proiecte pe care doar brandurile cu istorie și le permit: în 2015, pentru a sărbători cei 80 de ani ai companiei, a fost inaugurat Muzeul Molteni, în Giussano, Italia, cu un design semnat de Jasper Morrison.

Muzeul găzduiește 48 de prototipuri și de produse iconice – și îmi doresc foarte mult să-l vizitez. E trecut pe listă.

O vizită în vila în care se află showroom-ul Molteni&C e potrivită nu doar dacă vrei să-ți mobilezi o casă sau dacă ești în căutarea unei piese speciale. Pe lângă aceste contexte previzibile, când ai de făcut ceva concret, locul reprezintă și o sursă de inspirație valoroasă, un exemplu remarcabil de bun-gust, eleganță și minimalism.

E un spațiu în care poți să-ți tragi sufletul în drum spre casă – ca atunci când intri să te relaxezi într-o librărie elegantă sau într-un mic muzeu.

Însă, pentru o experiență cu adevărat frumoasă, oprește-te din când în când și pune întrebări. Vei afla, de exemplu, că unul din fotoliile de la parter (care se numește Round D.154.5) este creat după un design al celebrului arhitect Gio Ponti din 1954.

La peste 60 de ani de la nașterea acestui model, el a fost recreat printr-o colaborare între Molteni&C și Gio Ponti Archives: toate schițele și fotografiile de atunci au fost atent analizate pentru a readuce la viață acest model iconic, care altfel ar fi fost dat uitării.

Am dat doar un exemplu: Heritage este o întreagă colecție de piese clasice superbe, regândite și reinterpretate în spiritul epocii în care trăim.

Și pentru că tot vorbim despre prezent, să nu uităm că suntem într-o eră în care grija față de mediu trebuie să ne preocupe pe toți. Am regăsit acest interes și la Molteni&C: unul dintre cele mai noi materiale textile este produs cu o amprentă de carbon redusă, din 100% din PET-ul reciclate.
Un altul e creat din 100% poliester reciclat și biodegradabil.

Știu că am fost cu toții obișnuiți să căutăm materiale naturale, in, lână, mătase, cașmir. Însă, de data asta, credeți-mă pe cuvânt: când un brand de lux alege să includă în piesele sale textile din poliester reciclat, va fi de o calitate incontestabilă. Și pot să pun pariu că puțini dintre noi ar ghici compoziția fără să citească pe etichetă.

În drum spre casă m-am gândit la discrepanța dintre fotografiile pe care le văzusem cu diverse interioare amenajate de Molteni&C și senzația pe care am simțit-o când am intrat în showroom.

Deși imaginile sunt superbe, magia adevărată se întâmplă când ești acolo și atingi canapeaua, când te așezi pe fotoliu, când vezi cum intră soarele pe geam.

E o lume creată din linii, forme și lumină, un dialog între om și spațiu, culoare, atingere, textură. O întâlnire la granița dintre avangardă și tradiție care stă sub semnul rafinamentului.

Foto: Molteni&C.

The post De ce trebuie să deschideți ușa vilei din Calea Dorobanților, nr. 202 appeared first on Mara Coman.

Am avut șansa să-l cunosc pe Francesco Fresa la Italian Design Day, un eveniment organizat, în martie, de Ambasada Italiei la București.
M-am întors acasă marcată (în sensul bun) după acest interviu și, câteva zile, am vorbit cu cei apropiați despre asta. Iată de ce: știam că urma să am o întâlnire cu un arhitect foarte cunoscut – Francesco Fresa este unul dintre fondatorii Piuarch, un studio de arhitectură premiat din Milano, care a lucrat proiecte spectaculoase în toată lumea. Mă așteptam să vorbim destul de sec despre clădiri și orașe, despre premiile obținute și despre ambiții.

Însă am descoperit un om cald și modest, un om care mi-a spus că orașele au viață, că arta e mult mai valoroasă decât meseria lui. Îl ascultasem și în prezentarea susținută în fața studenților de la arhitectură și, vorbind despre proiectele sale se întorcea la un principiu foarte frumos: să dăm ceva oamenilor, să dăm ceva comunității. De aceea, uneori, în jurul clădirile de birouri proiectate sunt spații gândite pentru restul oamenilor, cei care nu lucrează acolo, dar locuiesc în vecinătate. E doar un exemplu. La fel e și Espaço, proiectul din Sao Paulo (în imaginea principală), despre care Francesco Fresa povestește și în interviul de mai jos.

De ce ziceam că întâlnirea asta trebuia să se întâmple?

Pentru că a fost cea care mi-a reamintit de ce am vrut să devin jurnalist și, acum, cea care m-am convins să duc mai departe o serie de interviuri aici, pe blog. Și o să fac asta fără să caut nume celebre, care să atragă trafic cu orice preț – ci  oameni care au de spus lucruri frumoase și de transmis mesaje importante, ce merită date mai departe.

La finalul interviului, Francesco Fresa, în modestia lui, m-a întrebat dacă răspunsurile lui mă ajută la ceva. Am răspuns afirmativ, i-am spus că mi-a făcut mare plăcere să purtăm această discuție. Însă n-am știut atunci să-i spun că dialogul ăsta nu înseamnă pentru mine doar un material pentru blog, ci e unul care m-a convins că trebuie să continui.

Mulțumesc pentru amabilitate Ambasadei Italiei la București, fără de care nu aș fi putut realiza acest interviu.

V-am ascultat discursul pe care l-ați susținut dimineață, la Facultatea de Arhitectură, și trebuie să vă spun că m-a inspirat, chiar dacă nu eram neapărat în publicul-țintă.

Unul dintre momentele în care chiar simt o satisfacție foarte mare e atunci când vorbesc în fața studenților. Mai ales prin comparație cu conferințele în fața altei audiențe, când chiar vorbești despre lucruri importante, dar uneori lumea pare adormită. (Zâmbește). Discursul meu de la facultate a fost idealistic pe alocuri, dar, când ai 20 de ani, ai nevoie de așa ceva.

Banca Transilvania

Banca Transilvania

Însă nu sunteți pentru prima dată în România.

Așa e. Relația mea cu România a început la Cluj. Acum câțiva ani am avut șansa să facem proiectul pentru sediul Băncii Transilvania. A fost un proiect foarte interesant, iar orașul, o adevărată descoperire. Auzisem despre el, dar nu știam că e chiar un oraș atât de frumos. La fel și oamenii de acolo, studenți, mulți tineri… Un oraș foarte viu, cu o energie puternică. Probabil că îmbătrânesc, pentru că îmi place această energie a tinerilor. (Râde.)

Știu că ați vizitat Clujul pentru a găsi contextul potrivit pentru proiectul Băncii Transilvania.

Într-adevăr. Noi, la Piuarch, ținem foarte mult la context, mai ales când lucrăm în afara Italiei. Nu vrem să fim niște arhitecți care vin cu ideile gata făcute, cu cultura lor, fără să țină cont de locul în care urmează să lucreze. E foarte importantă această relație dintre oameni și locul în care trăiesc. Trebuie să fii respectuos și tolerant cu mediul din jur, arhitectura trebuie să fie într-un fel de dialog cu ce e în jur, cu contextul, nu doar să construiești un turn care să arate cât de creativ ești tu, ci să fie ceva ce se integrează bine în oraș.
Cred că arhitectura e parte din viața noastră, pentru că trăim în orașe, dar noi suntem protagoniștii, nu clădirile. Clădirile rămân acolo, uneori pentru secole, dar noi suntem cei care le dăm viață. Azi am găsit acest frumos citat din Shakespeare care spune What is the city but the people.

Cum poți vorbi despre orice fără să te gândești la ce se întâmplă azi?

 

Când vorbiți despre context, vă referiți la tradiție, cultură, artă, la arhitectura locului.

La toate acestea, dar și la contextul social și politic. Acum, zilele astea, ne gândim la războiul care are loc aici, lângă noi, un război teribil și nedrept. Sunt foarte afectat de acest război pentru că am călătorit și am muncit foarte mult în Rusia și în Ucraina în ultimii 18 ani. Cred că mergeam o dată la două luni și la Kiev, și la Moscova. Am făcut o mulțime de proiecte, am mulți prieteni în aceste două țări pe care încă le iubesc, dar ce se întâmplă acum în Ucraina e o nebunie. Am prieteni care locuiesc în orașele bombardate. Și când mă gândesc la aceste orașe acum… oamenii suferă, clădirile sunt distruse.

Nu vreau să vorbesc prea mult despre asta, dar, pe de altă parte, cum poți vorbi despre orice fără să te gândești la ce se întâmplă azi? Acesta e contextul în care trăim acum, primesc telefoane și mesaje de la prieteni și clienți din Ucraina, ținem legătura.

Revin la arhitectură, dar vreau să subliniez că există o strânsă conexiune: arhitectura funcționează în context. Trebuie să spui ceva prin ceea ce faci, chiar dacă eu nu consider că arhitectura are vreo legătură cu arta. Arta e mai nobilă, arhitectura e funcțională. Arta trebuie să aducă bucurie, să exprime ce simți, să interpreteze o emoție sau o anumită perioadă; arhitectura e funcțională, e cea care le dă oamenilor un loc în care să trăiască.

Dar, totuși, un loc în care oamenilor le face plăcere să locuiască.

Uite, asta e partea creativă a arhitecturii. Dar arta ține mai mult de spiritual. Poate că putem asemăna arhitectura mai mult cu moda, pentru că și moda funcțională: ne îmbrăcăm pentru că trebuie sau pentru că e frig afară, dar nu ne place să ne îmbrăcăm toți la fel sau într-un mod plictisitor și, astfel, folosim moda pentru a ne exprima identitatea. Fiecăruia dintre noi îi place să se exprime prin modă.

Boutique-ul Givenchy în Seoul

"Fabrica" Fendi din Toscana

Birourile Dolce & Gabbana din Milano

Boutique-ul Givenchy în Seoul

Boutique-ul Givenchy în Seoul

Apropo de modă, ați lucrat mult pentru câteva case renumite.

Eu nu înțeleg nimic despre modă, cred că sunt chiar un exemplu prost: mă îmbrac mereu la fel, cu jeanși și tricou. Dar, când am deschis biroul nostru de arhitectură împreună cu alți trei prieteni (n. red.: în 1996), am avut ocazia să lucrăm pentru un brand mic la vremea aceea: Dolce & Gabbana.
Pe atunci, Dolce & Gabbana avea doar un mic magazin în Milano și un loc mic unde lucrau, cu câțiva oameni. Apoi a urmat un boom pentru Dolce&Gabbana. Acum au crescut mult și sunt super cunoscuți, dar am început înpreună într-un fel. Am lucrat pentru primele lor magazine deschise în Londra, Paris, e o relație profesională pe care am păstrat-o, colaborăm în continuare. Cred că în toți anii ăștia am lucrat pentru 150 de magazine Dolce & Gabbana din toată lumea, toate showroom-urile, headquarter-urile. E o experiență foarte frumoasă, mi-a dat ocazia să călătoresc peste tot în lume. Am lucrat apoi cu Moncler, care, la fel, era la început.

După aceea a urmat Givenchy, cu niște proiecte foarte frumoase în China și în Japonia, apoi am făcut sediul central pentru Gucci. Acum lucrăm și cu Fendi: o clădire experimentală foarte frumoasă în Toscana. E o fabrică, dar nu o fabrică tradițională, ci un loc unde se fac prototipuri și traininguri pentru cei care vor să învețe manufactura. Fendi a vrut să fie prezent în Toscana pentru că zona e foarte cunoscută pentru manufactura cu piele. Dar, din cauza competiției din China, mulți oameni care lucrau în domeniu nu mai au atât de mult de muncă, iar Fendi vrea să adune acești artizani și să facă un fel de școală. Îi spunem fabrică, dar nu e o fabrică în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu e despre producție, ci despre inovație și cercetare. O să fie și un mic muzeu acolo, e foarte multă verdeață, e un nou mod de a te raporta la locul în care muncesc oamenii. Nu mai vorbim de niște hale industriale în care oamenii lucrau acum o sută de ani, acum ne-am câștigat niște drepturi. Dar să te gândești că niște oameni trebuie să muncească și să fie productivi într-un mediu plăcut nu e deloc rău.

E o schimbare importantă în felul în care e privit mediul în care lucrează oamenii.

Da, lucrurile nu mai sunt ca acum niște ani. Planificăm o mulțime de clădiri de birouri și, mai nou, și clienții de cer să creăm un mediu de lucru plăcut, mai mult spațiu pentru interacțiune, unde să poți avea întâlniri relaxate; un loc de luat masa, o bucătărie, lucruri despre care nu discutam acum 10 ani. Pe atunci șefii calculau minutele pe care le lucrau angajații, iar acum toată lumea înțelege că suntem mai productivi dacă ne place mediul în care lucrăm.

Răspunsurile pentru viitor sunt în trecut, în istoria noastră. Și nu trebuie să te gândești prea mult, ci trebuie să te uiți în jur la ce a fost bine făcut.

Într-una dintre clădirile de birouri pe care le-ați proiectat ați folosit scările ca loc de întâlnire.

Sunt din Roma. Locuiesc de 25 de ani în Milano, dar nu uiți niciodată orașul în care te-ai născut. The Spanish Steps din Roma sunt acele scări care duc sus, la Trinità dei Monti, dar cei mai mulți nu folosesc scările doar ca să ajungă dintr-un loc în altul. Ci ca să ia loc, să se odihnească, să petreacă timp pe acele scări. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a folosi scările pentru a urca și de a le refolosi ca loc de întâlnire.
Dar asta e Roma, e despre a folosi și a refolosi: cu pietrele de la Colosseum au construit alte clădiri și palate. Trăim într-o perioadă în care vorbim despre reciclare, redefinire și reconectare, regenerare și sustenabilitate – pentru că asta a fost tema ediției de la Italian Design Day. Dar oamenii au făcut asta dintotdeauna; poate că doar am uitat la un moment dat să refolosim și să reinterpretăm. Răspunsurile pentru viitor sunt în trecut, în istoria noastră. Și nu trebuie să te gândești prea mult, ci trebuie să te uiți în jur la ce a fost bine făcut. Și așa ajungem din nou la arhitectură.
Uitându-mă la București, cred că ar trebui să avem mai mult respect pentru arhitectura tradițională și să avem curajul de a schimba lucrurile. Nu să le îngheți și nici să construiești totul nou, de la zero, ci să păstrezi această relație între istorie și ce poți schimba. Pentru că orașele sunt vii. Trebuie să te porți cu orașul așa cum te porți cu un om: ești atent să rămână sănătos, în formă bună, să nu polueze prea mult.

Grădina de pe acoperișul Piuarch studio, Milano

Piuarch studio, Milano

Grădina de pe acoperișul Piuarch studio, Milano

Piuarch studio, Milano

Am văzut fotografii din sediul Piuarch. M-a impresionat grădina construită pe terasă. De altfel, în majoritatea proiectelor dumneavoastră sunt grădini la ultimul etaj.

În munca noastră, încercăm mereu să aducem plante în interiorul, exteriorul și pe acoperișurile clădirilor pe care le proiectăm. E ceva ce dă viață, plăcere, e sustenabil – nu văd nici un dezavantaj.
Când te gândești la vechile orașe italiene îți dai seama că granițele dintre sate și orașe nu erau bine definite. Locurile nu erau verzi doar datorită parcurilor, ci și datorită faptului că, în fiecare curte, oamenii cultivau diverse. Legumele și fructele erau cultivate, desigur, la țară, dar exista o tradiție de a produce câte ceva și acasă. Îmi amintesc că, în copilăria mea, mama avea plante aromatice în balcon. Busuioc, roșii cherry. E ceva din tradiția noastră, un lucru care s-a pierdut și pe care cred că ar trebui să-l aducem înapoi. Și când spun asta nu mă refer doar la niște roșii cherry pe care să le creștem în balcon, ci să decorezi, să adaugi verdeață, să te bucuri de oxigen – sunt atât de multe avantaje. Gândește-te la perioada pandemiei, când eram acasă. Atunci, noi am folosit grădina noastră de la birou; sigur că puteam să mergem la supermarket și să cumpărăm legume, dar le aveam deja pe ale noastre. Iar grădina e și un loc de întâlnire, un pretext de a crea relații mai strânse între colegii de birou.

Pentru că ați amintit de pandemie, cum credeți că va schimba ea arhitectura și felul în care ne decorăm casele și birourile?

Cred că pandemia deja ne-a schimbat felul de a gândi, chiar dacă nu ne dăm neapărat seama de asta. Până și ideea de distanțare socială, o expresie care mie nu-mi place deloc; nu-mi place acest concept pentru că pune alături două cuvinte care nu se potrivesc împreună: socializare și distanță. Am dat la un moment dat peste o idee foarte interesantă care spunea că nu e vorba de fapt despre distanțare socială, ci mai degrabă despre felul în care selectezi oamenii pe care vrei să-i ai în jurul tău, chiar dacă există un risc. Trebuie să alegi oamenii cu care chiar îți dorești să petreci timp. Și într-un fel e un lucru bun.

Revenind, cred că deja ne-am schimbat atitudinea. Chiar dacă sperăm că pandemia se va liniști, chiar dacă acum îi spunem febră, dar nu va mai fi nimic la fel nici în modul în care trăim, nici în cel în care muncim. Pentru că am experimentat situații diferite: să locuim într-un loc care nu ne mai era doar casă, nu era gândit ca un loc în care să stai întruna. Poate că aveai o casă la țară și un mic apartament în oraș, dar, dintr-o dată, ți-ai dat seama că ai nevoie de un balcon, că trebuie să-ți amenajezi un loc în care să muncești. Deci deja conceptul de casă s-a schimbat. Muncim de acasă și am înțeles că uneori putem face asta, așa cum am înțeles și că alteori chiar ai o nevoie disperată de a interacționa cu colegii. Deci s-a schimbat și ideea de birou – biroul este acum un loc în care desfășori activitățile pe care nu le poți face acasă. Noul birou nu mai e făcut din mici camere separate, pentru că asta ai și acasă; noul birou are spații deschise, în care poți interacționa cu colegii. Deci lucrurile s-au schimbat deja în acești doi ani.

Avem un precedent istoric: după primul război mondial, am avut pandemia de gripă spaniolă. Iar gripa spaniolă a fost chiar mai rea, au murit foarte mulți oameni, dar n-am învățat prea mult despre asta, am încercat să uităm. Avem tendința asta, așa cum vrem să uităm și despre covid. Dar arhitectura anilor 20 și 30 a fost revoluționară: vorbea în special despre funcționalitate, despre igienă; clădirile ofereau mai cu mai mult spațiu, mai multă lumină. Sigur, erau anii de după război și era clar că urmează o nouă lume, mai bună. Iar noi, arhictecții, ne uităm mereu la arhitectura din acei ani.

Espaco, Sao Paulo

Espaco, Sao Paulo

Mi-a atras atenția proiectul pe care l-ați făcut în Sao Paulo. Mă refer la Espaço, al cărui scop este de a implica direct comunitatea în procesul de îmbunătățire a orașului.

Ah, a fost o idee care a venit din întâmplare. Lucram la altceva în Sao Paulo și, în același timp, ne gândeam la niște proiecte de regenerare urbană. Propusesem așa ceva în Milano: în apropiere de biroul nostru am propus regenerarea unor piațete – nu era vorba de un job, ci doar ceva ce voiam să facem în timpul nostru liber ca să avem grijă de orașul nostru, de vecinătatea noastră. Am văzut că reacțiile oamenilor a fost pozitive și de aceea ne-am gândit să facem ceva asemănător în Sao Paolo. Ne-am uitat la context, la cultură, la artă – întotdeauna ne uităm la artă, care e mai valoroasă, deci e o inspirație pentru arhitectură – și așa a luat naștere Espaço.
La început a fost doar o idee, voiam să fie ceva modular, apoi am găsit un sponsor. Totul a fost realizat din materiale sustenabile, din plastic reciclat. E ca un puzzle tridimensional din mai multe module pe care le poți folosi ca să stai, să te odihnești, să studiezi, să te întâlnești cu cineva, dar și să cultivi plante sau flori. Și apoi am dus proiectul în școli și am avut o satisfacție foarte mare pentru că am putut vedea rezultatele într-un timp foarte scurt: copiii îl îndrăgeau. E unul din rarele cazuri în care poți vedea cum reacționează oamenii în timp real. Pentru că arhitectura e, din păcate, un domeniu în care trebuie să aștepți foarte mult până când vezi rezultatul: abia acum sunt finalizate clădiri pe care le-am proiectat acum cinci ani.

Francesco Fresa s-a născut la Roma, a studiat Arhitectura și a lucrat înițial în Italia și Berlin. Apoi a lucrat la New York, la Gwathmey Siegel Kaufman Architects, companie cunoscută pentru extinderea Guggenheim.

În 1996, împreună cu Germán Fuenmayor, Gino Garbellini și Monica Tricario, a fondat Piuarch la Milano.

Piuarch este un studio internațional de arhitectură care proiectează de la clădiri de birouri, spații comerciale, până la dezvoltarea de ansambluri rezidențiale și proiecte de regenerare culturală și urbană, cu un accent constant pe valorile calității mediului și relația cu contextul.

De-a lungul anilor, studioul a proiectat o serie de proiecte în Italia și Europa, creând clădiri precum Porta Nuova din Milano, sediul Gazprom din Sankt Petersburg și sediul unor companii de top din Italia. În prezent, lucrează la proiecte majore, inclusiv Campusul institutului de cercetare al Fundației Human Technopole și noul sediu al companiei Snam, ambele din Milano, și clădirea de producție Fendi din Florența.

Piuarch a primit premiul „Arhitectul italian al anului 2013” ​​și două medalii de aur pentru mențiune de onoare la Trienala de la Milano și a fost expusă de mai multe ori la Bienala de arhitectură de la Veneția.

Foto: prin amabilitatea Piuarch

The post Francesco Fresa: “Trebuie să te porți cu un oraș așa cum te porți cu un om” appeared first on Mara Coman.

Săptămâna a început mai abrupt decât de obicei. Poate pentru că totul contrasta cu liniștea și relaxarea pe care ți-o dă marea (primul și singurul meu weekend la plajă a fost acum, în septembrie). Și-apoi totul s-a comprimat într-o singură zi: bagaje, copii care nu vor acasă, drumul spre casă, mami, mi-e foame, ba mi-e sete, cât mai avem până ajungem, e prea cald; caiete noi, manuale, școală online, nimic în frigider și nici-nu-vreau-să-știu-câte e-mailuri.
Seara, când am ajuns la Romanian Design Week, nu-mi venea să cred că mai pot sta în picioare. Și nici că reușisem să îngrămădesc toate astea într-o singură zi.

Însă aveam să aflu, încă o dată, că, oricât de obosită și oricât de agitată aș fi, o expoziție are darul de a pune un pic pe hold toată tornada de peste zi. Uitasem de efectul ăsta – doar când am fost ultima dată la o expoziție? Nici măcar nu-mi aduc aminte. Cu siguranță, înainte de pandemie.

Anul ăsta, RDW se ține la Combinatul Fondului Plastic – ultima zi de vizitare e 20 septembrie. M-am bucurat că e un spațiu mare și aerisit, mai ales în vremurile astea. Și această ieșire, care vine după atâtea luni de stat acasă, mi-a făcut foarte bine. Motiv pentru care vă recomand să mergeți și voi, că tare mult ajută o pauză din asta creativă. Și-acum o să vă zic ce mi-a plăcut mie, să vă treceți și voi pe listă.

Enough is enough, BETA 2000
Ilka Ruby, Anca Cioarec, Brândușa Tudor și echipa BETA

E un proiect care propune o temă interesantă: „Chiar trebuie să construim?” Aici m-a cucerit, și nu doar pentru că e o întrebare pe care o aud pentru prima dată, ci și pentru că – în cazul în care răspunsul e afirmativ – propunerea autorilor e să construim responsabil. Să aflăm mai întâi ce resurse există. Ce materiale putem reutiliza, ce putem repara, cum avem grijă de comunitate atunci când construim și, nu în ultimul rând, cum împărtășim cu ceilalți cunoșințele noastre.

Desigur, având în vedere întrebarea de la care pornește acest demers, autorii subliniază și că ar trebui să existe opțiunea de a răspunde negativ.

Eu am văzut acolo și un semnal de alarmă – construim prea mult, refolosim prea puțin – , dar și grijă: ne gândim dacă nu cumva comunitatea e afectată lucrările de construcție, iar, în final, ne propunem să dăm mai departe tot ce am învățat în acest proces. Practic, e un proiect care te pune pe gânduri, mai ales că majoritatea pașilor și îndemnurilor pot fi aplicate în multe domenii, nu doar în arhitectură.

O nouă perspectivă
Iqos World

Mi-a plăcut pentru că este într-adevăr un proiect diferit: dacă până să ajung să văd această instalație am fost un spectator, aici m-am simțit parte din poveste. Dintr-o dată, eu eram subiectul principal – nu știu dacă asta a fost intenția, dar cel puțin așa am simțit eu.

Intrarea la instalația Iqos World se face într-o zonă separată – un culoar negru te duce într-o încăpere inundată de lumină turcoaz. Acolo găsești o piramidă înconjurată de trepte și muzică pe fundal. Urci treptele și în acel moment ajungi în mijlocul poveștii. Chiar dacă de jos aveai senzația că nu mai urmează nimic, ridici ochii și vezi bucăți diafane de mătase care se mișcă în adierea vântului.
Nu e doar neașteptat (garantez că impactul va fi la fel de puternic chiar dacă ai o idee despre ce urmează să vezi); însă e ceva ce rupe ritmul cu care te obișnuisei; pentru câteva minute, când ești acolo, te rupi de toate gândurile și te bucuri de nou.

E o instalație care îmbină imaginația cu tehnologia, care îți provoacă simțurile, care te face să vezi lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Cele două spații – de la parter și cel de sus, pe care îl descoperi când urci scările – sunt ca un dialog între prezent și viitor. Iar viitorul e îmbrăcat în mătase.

Înăuntru
Dume de mestecat X 441 Design Studio

O să fac o introducere – scurtă, promit; dar are legătură cu subiectul J. La începutul izolării, în martie, un prieten mi-a spus: „Toți cei care se adaptează la noile condiții vor rezista.” Nu prea îmi dădeam seama atunci ce înseamnă asta, mai ales că speram că viața își va reveni la „normal” cât mai repede.

Ei bine, pentru mine, proiectul Înăuntru e un exemplu creat tocmai de oameni care au știut să se adapteze. Înăuntru e un bloc construit pe Instagram; pandemia i-a găsit pe cele două echipe lucrând împreună, dar în case separate. Și chiar dacă stăteam cu toții închiși în case, autorii le-au propus oamenilor să le povestească cum era înăuntru și cum s-au simțit pe interior. Până acum, proiectul ilustrează 59 de apartamente. Poveștile sunt primite de la diverși oameni care au apreciat această idee, sunt editate și ilustrate de membrii echipei și publicate pe Instagram.

E o idee foarte frumoasă și foarte bine realizată. De altfel, la Romanian Design Week sunt mai multe lucrări expuse legate de viața în pandemie, cele mai multe cu un umor fin și negru, dar de care avem atâta nevoie.

Possible Realities
Concept curatorial Romanian Design Week, Cătălina Croitoru, Maria Neneciu

Deși mai sus am vorbit doar despre nișe proiecte punctuale, vreau să menționez și Possible Realities ce reunește mai multe creații – design vestimentar, ilusrație, grafică, obiecte de design interior – despre „noul normal”. Las mai jos mai multe fotografii care sper să vă stârnească interesul să dați o fugă la RDW până duminică.
N-o să vă pară rău.

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

The post Ce am văzut la Romanian Design Week 2020 appeared first on Mara Coman.

Pe Mihaela Glavan o cunosc de vreo noua ani si cam tot de atunci ii port pantofii. Din fiecare noua colectie simt ca imi trebuie cel putin vreo trei perechi – asta dupa lungi negocieri cu mine insami, in care incerc sa ma conving sa fac o lista scurta.

Am vazut acum ceva vreme colectia de primavera-vara 2014 si aproape ca as putea spune ca mi-a placut cel mai mult (desi mi-e un pic teama de afirmatiile astea; stiti cum e, parca fiecare noua colectie e cea mai!). Doar ca se si potriveste cu mine: imi plac pantofii cu toc, botinele decupate, ador incaltamintea in nuante de nude si mi-as dori 100 de sandale.

Noua colectie de pantofi Mihaela Glavan primavara-vara 2014 va fi disponibila la showroom (unde iti poti face programare) si, in curand, online pe sepala.ro. Daca vreti sa vedeti toate colectiile Mihaelei, acestea sunt pe site-ul designerului.

Mai jos sunt modelele mele preferate din noua colectie, sper sa va placa si voua!

The post Pantofi Mihaela Glavan primavara-vara 2014 appeared first on Mara Coman.

Vacantele de vara si cativa ani de gradinita i-am petrecut cu varul meu, cu un an si jumatate mai mare. Eram ca fratii: ne jucam si ne bateam, ne certam pe tot ce nu era in dublu exemplar si, in momentele bune, imparteam totul. Imi amintesc si acum distractia de la masa: trebuia sa avem farfurii la fel, pahare la fel, scaune la fel. Pentru ca scaunele din bucataria copilariei mele erau diferite. Intr-una din zile ne-am certat strasnic pe un scaun verde. Un scaun vechi, a carui tapiterie se stricase si pe care il reconditionase bunica cu un material verde. Nu mai stiu cum ne-am impacat, ca sigur n-am reusit sa impartim scaunul ala.

Mi-am amintit de povestea asta azi, cand am vazut colectia de scaune „Life of a Dream” semnata de Irina Neacsu, arhitectul si designerul care se afla in spatele brandului thecraft LAB. Sa nu credeti ca eu compar scaunele superbe ale Irinei cu ce aveam eu acasa; insa mi-am adus aminte de zilele acelea pentru ca si designerul a ales sa reconditioneze si sa readuca la viata scaune vechi, parasite, diferite. Sau, cum declara chiar Irina Neacsu: „Colectia Life of a dream te indeamna sa regasesti copilul din tine, sa ii scuturi visele de praf si sa le faci sa straluceasca din nou! Nu intamplator am selectat scaunele unei generatii, pe care cu siguranta toata lumea le recunoaste dintr-un spatiu sau orizont mai indepartat sau mai apropiat.”

Colectia de scaune „Life of a Dream” a fost lansata la Florence Design Week, a fost apoi la Maison & Objet din Paris. Cel mai important e puteti vedea aceste scaune in Bucuresti, de azi pana pe 30 noiembrie, la showroom-ul Idelier din Bld. Lascar Catargiu nr. 1. Si o sa va placa. Eu, una, chiar le-as vrea acasa. Apropo, expozitia este cu vanzare.

The post Irina Neacsu si colectia de scaune „Life of a Dream” appeared first on Mara Coman.