Sunt conștientă că ăsta nu e un subiect fierbinte: oamenii care vor să afle ce-am făcut eu anul trecut sunt destul de puțini. N-o să caute nimeni în Google „ce a făcut Mara în 2020”. Mi-am mai propus și să scriu doar despre lucruri bune, deci se mai cern unii și aici :). Însă ăsta e spațiul meu personal și, cel mai important, trebuie să-mi facă mie plăcere ce scriu și cum scriu. Nu sunt agenție de știri, nu mă interesează cantitatea, iar când mă apuc de scris mă gândesc întâi la ce vreau să spun, nu la trending key words. Așa că las mai jos un text personal și important pentru mine. Dacă rezonați și voi cu el, nu pot decât să fiu fericită.

Anul trecut a fost blând cu mine. Bine, asta nu înseamnă că n-am trecut și eu prin frici și angoase, că nu mi-am dorit să-mi văd prietenii mai des sau că n-am simțit uneori că-mi iau câmpii. Le-am bifat pe toate cu succes. Ei bine, să văd partea plină a paharului în contextul ăsta nu e neapărat ușor – dar e necesar. E un exercițiu care mă ajută să nu uit că am pentru ce să zâmbesc și să fiu recunoascătoare.

În ordine aleatorie, încep cu faptul că…

Știu că asta poate să vă ducă cu gândul la zile în care am stat în pat până la prânz sau la reprize de somn bun după-amiaza. Nu a fost deloc așa; m-am trezit, aproape zilnic, pe la 7 și jumătate. Diferența e că m-am trezit fără ceas. Nu a sunat nici o alarmă. Și nu am mai grija fetelor cu tot ce înseamnă trezit, mic dejun, îmbrăcat pentru școală. De anul trecut, micuțele se trezesc singure și își iau micul dejun.
În anii dinainte, când mă trezeam la 6 în fiecare dimineață, aveam senzația că sunt veșnic obosită.

Fără tam-tam, eveniment și countdown, dar am refăcut blogul de la zero. Era un plan mai vechi, care s-a concretizat în toamnă. Am logo nou, design nou, totul e nou. Am avut mare noroc să lucrez cu Vali (pentru logo și design) și cu Bogdan (pentru tot ce ține de programare) și sunt tare fericită cu rezultatul. Am avut proiecte mai multe și mai frumoase, deci aici numai de bine.

Iar eu nu-mi fac așa de ușor prieteni. Sunt oameni care-mi plac, dar puțini. Motiv pentru care nu mă așteptam să-mi fac prieteni noi în Anul Pandemiei, când am văzut oameni mai rar ca niciodată. Dar uite că s-a întâmplat și asta, iar ca bonus: fetele mele s-au împrietenit cu băieții lor. Aștept doar vremurile în care să ne putem vedea oricând, fără stres. Da, tot eu sunt cea mai panicată, deși precauți suntem toți.

… după ce mi-am dat ochii peste cap de vreo 20 de ori că trebuie să fac asta. Cele două patrupede aveau căsuța lor, dar erau pisici de corporație. Când toată lumea a început să lucreze de acasă și ele au rămas singure pe plantație, a trebuit să cedez la argumentele celuilalt adult din casă. Care a promis foarte multe lucruri pisici-related (vreo 10% din ele s-au și întâmplat); noroc că m-au cucerit mieunătoarele.
Motivul pentru care nu voiam animale în casă este că mă deranjează părul de pisică (mi se înfundă nasul, mă mănâncă pielea și am senzația că tot ce respir e blana lor) și pentru că viața cu două animale și doi copii în aceeași casă nu e deloc simplă. Am avut dreptate: nu e ușor, dar e fun! Între timp nici nu mi se mai înfundă nasul și am fost avansată: sunt sclava Pisicii Roz.

Deși visez cu ochii deschiși la o escapadă italiană (când se va putea și va fi și safe), trebuie să recunosc că excursiile pe care le-am făcut din vara asta au fost mi-nu-na-te. Am ales destinații și cazări gândindu-ne la singuranța noastră și am încercat să fim cât de atenți posibil. Am fost fericită să duc fetele în Deltă, la Sighișoara și la Brașov, la Sibiu și la Vâlcea, la Turda, Cluj sau la Oradea. Au fost mai multe locuri, nici nu le mai știu pe toate. Marea am văzut-o puțin, în Bulgaria, dar ne-am bucurat de ea.

Iar aici o să amestec lucruri care par neimportante cu altele care par importante. M-am bucurat de seri în care am stat să potrivesc un puzzle cu fetele mele. E o treabă migăloasă, care-mi place și care-mi relaxează mintea. Acum avem înșirat unul de 3000 de piese și stăm destul de bine.

Am alergat vara (din păcate e un obicei pe care-l practic când e vreme frumoasă, n-am reușit să mă țin de alergat și iarna) și am descoperit yoga. La capitolul yoga sunt la început, nu știu dacă o să continui sau nu. Dar îmi dă o stare de bine, iar corpul meu e fericit și uimit să descopere mușchi despre care nu știa că există. Yoga a însemnat – mai ales în perioada asta în care suntem toți acasă, în fiecare zi – și intimitate. Închid ușa și, pentru o oră, și oamenii, și pisicile se descurcă fără mine. Ceea ce e minunat.

Și am fost la doctor. Zic „la doctor” generic, pentru că am fost, de fapt, la mai mulți. Bănuiesc că pentru mulți dintre voi e ceva firesc; pentru mine e o victorie. Mi-am pierdut mama din cauza cancerului, de aici și diversele mele anxietăți pe tema sănătății și a mersului la medic.
Dar anul ăsta, în pandemie, logica a reușit să-mi domine frica asta, așa că am mersla mai multe consultații ca niciodată. Mi-am făcut toate analizele recomandate și toate ecografiile. Acum știu la ce trebuie să fiu atentă și dorm liniștită. Senzația e priceless – mi-am propus să scriu și despre subiectul ăsta, pentru că sunt convinsă că nu sunt singura care a trecut prin așa ceva.

La capitolul ăsta aș vrea să menționez că da, am făcut eu pâine de casă în primăvară, dar am încheiat 2020 fără să fac banana bread. Și cu doar 2 kilograme în plus, de care vreau să scap luna asta. Îmi vin încă jeanșii dinainte de pandemie, ceea ce mă bucură. Mai sper doar să mă vaccinez curând, poate-poate o ajunge și la mine o doză de la cei care refuză.

Da, am pus poză cu pâine pentru că mi-e foame :).

The post Dragă 2020 appeared first on Mara Coman.

La Crișan am mai fost acum vreo 18 ani, tot într-o vară. Nu doar la Crișan; am fost și la Enisala, și la Gura Portiței unde am dormit pe plajă – eram în delegație pentru revistă, trebuia să ne întoarcem cu fotografii și povești, iar dormitul pe plajă, sub cerul liber, părea ceva foarte cool. N-aveam cort, n-aveam nici măcar o bluză cu mâneci lungi. Am înghețat, desigur, atunci a fost oribil și am decis să nu mai fac așa ceva niciodată, dar a rămas o amintire care mă face să zâmbesc.

Despre Deltă nu-mi mai aminteam multe lucruri, cu excepția plimbării cu barca pe canale, chestie care mi s-a părut wow. Însă toată escapada mi-a rămas în memorie ca o experiență frumoasă și am tot plănuit să mă întorc. Am făcut asta abia acum trei săptămâni, în anul de grație 2020, cu pandemia asta care nu se mai termină.

Să călătorești în pandemie nu e cel mai simplu lucru, însă am ales să merg în Deltă după ce m-am tot gândit și am calculat riscurile. Desigur, nu poți fi 100% sigur de nimic, dar am încercat să mă asigur, dinainte să plec, că n-o să facem băi de mulțime.

Delta mi se părea mai sigură decât mersul la mare; marea înseamnă plajă întinsă, unde pot fi sute și mii de oameni. Nu văd cum ai putea să îi ții pe toți la distanță; poți doar să te ridici și să pleci dacă e prea aglomerat. În Deltă, însă, știam că voi ajunge într-o pensiune care nu e foarte mare. N-au cum să fie sute de oameni, pentru că pur și simplu n-au loc.

Așa că am mers la Doi Căpitani, unde îmi doream să ajung de vreo doi ani. Știam că e un loc potrivit pentru copii și că nu e mare – cred că sunt vreo 10 camere, deci nu aveam cum să mă întâlnesc cu hoarde de turiști. Înainte să fac rezervarea, am mai pus niște întrebări – unde mâncăm, cât e de aglomerat – și m-am convins că oamenii s-au gândit la toate. Aveam dezinfectant peste tot, mâncam afară, la terasă, personalul purta măști.

La Crișan ajungi doar cu barca. Ai două variante: de la Tulcea sau de la Murighiol. Am ales-o pe a doua, mai ales că aflasem că drumul e mult mai frumos. Și chiar așa a fost: până să ajungem la pensiune, văzusem pelicani și cormorani, nuferi albi și galbeni. Ne-am bucurat de plimbare – în special Ioana și Maria, care erau foarte încântate când mai trecea pe lângă noi câte o barcă care făcea valuri.

Camerele de la Doi Căpitani sunt aranjate simplu și cu gust. Pentru noi au fost perfecte pentru că sunt pe două niveluri, așa că fetele au avut „camera” lor, cu balcon, la etaj. Și au fost foarte încântate.

Am dormit tun în fiecare noapte și m-am trezit în fiecare dimineață cu gândul liniștitor că nu trebuie să fac ceva anume. Îmi luam cafeaua și leveneam pe șezlong sau într-un hamac, lângă piscină. Și obișnuiam să fac asta dimineața, pe la 8, când copilele – de altfel, și restul oaspeților din pensiune –  încă dormeau și era liniște.

Mâncarea mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut pește – gătit diferit de fiecare dată – la fiecare masă. Denisa venea în fiecare seară să ne întrebe ce-am vrea pentru a doua zi. Doar pentru fete am luat, de două ori parcă, niște feluri fără pește. Însă până și ele au mâncat inclusiv ciorbă – tot de pește, da – , lucru care se întâmplă foarte rar (și eventual cu un mic șantaj legat de desert).

Sincer, când am plecat de-acasă mă întrebam dacă n-o să mă plictisesc mâncând în fiecare zi în același loc. Nu, nu m-am plictisit. Ba chiar am întrebat cum se face nu-știu-ce sos și abia aștept să mă întorc pentru storceag, cea mai bună ciorbă de pește pe care am mâncat-o eu vreodată.

Deseori, am avut piscina doar pentru noi. În nebunia asta creată de coronavirus, am întrebat, desigur, dacă apa e tratată. Este, desigur, era chiar și înainte de pandemie. Așa că m-am relaxat și m-am răcorit în piscină și am lăsat copilele să se bălăcească în voie.

Cred că într-o singură zi au fost mai multe persoane în piscină, iar mimozele mele au ieșit repede, ca să nu le stropească cineva (niște delicate, deh, seamănă cu mama lor :)). Nu știu pe unde erau ceilalți oaspeți, că doar n-am avut pensiunea numai pentru noi; au fost, probabil, cu bărcile pe canale sau la pădurea Letea.

Am mai plecat și noi cu barca într-o zi, pe canalele înguste și lacurile care par imense, ne-am entuziasmat la fiecare nufăr, am văzut lebede, am gustat fructe de ciulini de baltă.

Au mai fost și după-amieze petrecute în spatele pensiunii, unde e un canal numai bun pentru pescuit. N-am eu treabă cu pescuitul, însă fetele erau fascinate. Au stat pe-acolo ore în șir, au numărat broscuțele care săreau pe frunzele de nufăr, ba chiar au intrat și-n niște urzici, deși le atenționasem.

Adevărul e că, acolo, în spate, e o sălbăticie superbă, care-mi amintește de copilăria mea. Cred că de-atunci n-am mai văzut atâtea specii de fluturi.

Ah, și apusurile. În fiecare seară, alte culori.

Last but not least, că am mai primit înrebări legate despre țânțari și despre cum e în Deltă în timpul pandemiei:

• Țânțarii aveau o oră preferată, parcă undeva între 8 jumate și 9 jumate – în special în fața pensiunii, nu-mi explic de ce. Am avut Autan și am descoperit și un mix de uleiuri care îi ținea la distanță. Sincer, cei din București, de anul ăsta, sunt mai agresivi și mai mulți (cel puțin la mine în cartier);
• Distanțare socială există dacă vrei să existe. Într-o seară am făcut câțiva pași prin sat și am dat peste un fel de hotel (nu cred că era pensiune, era prea mare) care era plin. Mulți oameni și hărmălaie. Eu n-aș fi stat acolo nici dacă nu era pandemie, dar, ca idee, există și așa ceva;
• Noi, dacă am stat într-o pensiune mică și cochetă, am avut intimitatea pe care ne-am dorit-o. Plus șezlonguri așezate la distanță, mesele la fel.

Vestea tristă e că la Doi Căpitani e fully booked toată luna august.

Vestea bună e că vrem să ne întoarcem în septembrie – dacă pandemia n-o ia razna și mai tare, până la punctul în care să mă închid în casă de bunăvoie și nesilită de nimeni.

The post Vacanță în Deltă în timpul pandemiei appeared first on Mara Coman.