Sunt conștientă că ăsta nu e un subiect fierbinte: oamenii care vor să afle ce-am făcut eu anul trecut sunt destul de puțini. N-o să caute nimeni în Google „ce a făcut Mara în 2020”. Mi-am mai propus și să scriu doar despre lucruri bune, deci se mai cern unii și aici :). Însă ăsta e spațiul meu personal și, cel mai important, trebuie să-mi facă mie plăcere ce scriu și cum scriu. Nu sunt agenție de știri, nu mă interesează cantitatea, iar când mă apuc de scris mă gândesc întâi la ce vreau să spun, nu la trending key words. Așa că las mai jos un text personal și important pentru mine. Dacă rezonați și voi cu el, nu pot decât să fiu fericită.

Anul trecut a fost blând cu mine. Bine, asta nu înseamnă că n-am trecut și eu prin frici și angoase, că nu mi-am dorit să-mi văd prietenii mai des sau că n-am simțit uneori că-mi iau câmpii. Le-am bifat pe toate cu succes. Ei bine, să văd partea plină a paharului în contextul ăsta nu e neapărat ușor – dar e necesar. E un exercițiu care mă ajută să nu uit că am pentru ce să zâmbesc și să fiu recunoascătoare.

În ordine aleatorie, încep cu faptul că…

Știu că asta poate să vă ducă cu gândul la zile în care am stat în pat până la prânz sau la reprize de somn bun după-amiaza. Nu a fost deloc așa; m-am trezit, aproape zilnic, pe la 7 și jumătate. Diferența e că m-am trezit fără ceas. Nu a sunat nici o alarmă. Și nu am mai grija fetelor cu tot ce înseamnă trezit, mic dejun, îmbrăcat pentru școală. De anul trecut, micuțele se trezesc singure și își iau micul dejun.
În anii dinainte, când mă trezeam la 6 în fiecare dimineață, aveam senzația că sunt veșnic obosită.

Fără tam-tam, eveniment și countdown, dar am refăcut blogul de la zero. Era un plan mai vechi, care s-a concretizat în toamnă. Am logo nou, design nou, totul e nou. Am avut mare noroc să lucrez cu Vali (pentru logo și design) și cu Bogdan (pentru tot ce ține de programare) și sunt tare fericită cu rezultatul. Am avut proiecte mai multe și mai frumoase, deci aici numai de bine.

Iar eu nu-mi fac așa de ușor prieteni. Sunt oameni care-mi plac, dar puțini. Motiv pentru care nu mă așteptam să-mi fac prieteni noi în Anul Pandemiei, când am văzut oameni mai rar ca niciodată. Dar uite că s-a întâmplat și asta, iar ca bonus: fetele mele s-au împrietenit cu băieții lor. Aștept doar vremurile în care să ne putem vedea oricând, fără stres. Da, tot eu sunt cea mai panicată, deși precauți suntem toți.

… după ce mi-am dat ochii peste cap de vreo 20 de ori că trebuie să fac asta. Cele două patrupede aveau căsuța lor, dar erau pisici de corporație. Când toată lumea a început să lucreze de acasă și ele au rămas singure pe plantație, a trebuit să cedez la argumentele celuilalt adult din casă. Care a promis foarte multe lucruri pisici-related (vreo 10% din ele s-au și întâmplat); noroc că m-au cucerit mieunătoarele.
Motivul pentru care nu voiam animale în casă este că mă deranjează părul de pisică (mi se înfundă nasul, mă mănâncă pielea și am senzația că tot ce respir e blana lor) și pentru că viața cu două animale și doi copii în aceeași casă nu e deloc simplă. Am avut dreptate: nu e ușor, dar e fun! Între timp nici nu mi se mai înfundă nasul și am fost avansată: sunt sclava Pisicii Roz.

Deși visez cu ochii deschiși la o escapadă italiană (când se va putea și va fi și safe), trebuie să recunosc că excursiile pe care le-am făcut din vara asta au fost mi-nu-na-te. Am ales destinații și cazări gândindu-ne la singuranța noastră și am încercat să fim cât de atenți posibil. Am fost fericită să duc fetele în Deltă, la Sighișoara și la Brașov, la Sibiu și la Vâlcea, la Turda, Cluj sau la Oradea. Au fost mai multe locuri, nici nu le mai știu pe toate. Marea am văzut-o puțin, în Bulgaria, dar ne-am bucurat de ea.

Iar aici o să amestec lucruri care par neimportante cu altele care par importante. M-am bucurat de seri în care am stat să potrivesc un puzzle cu fetele mele. E o treabă migăloasă, care-mi place și care-mi relaxează mintea. Acum avem înșirat unul de 3000 de piese și stăm destul de bine.

Am alergat vara (din păcate e un obicei pe care-l practic când e vreme frumoasă, n-am reușit să mă țin de alergat și iarna) și am descoperit yoga. La capitolul yoga sunt la început, nu știu dacă o să continui sau nu. Dar îmi dă o stare de bine, iar corpul meu e fericit și uimit să descopere mușchi despre care nu știa că există. Yoga a însemnat – mai ales în perioada asta în care suntem toți acasă, în fiecare zi – și intimitate. Închid ușa și, pentru o oră, și oamenii, și pisicile se descurcă fără mine. Ceea ce e minunat.

Și am fost la doctor. Zic „la doctor” generic, pentru că am fost, de fapt, la mai mulți. Bănuiesc că pentru mulți dintre voi e ceva firesc; pentru mine e o victorie. Mi-am pierdut mama din cauza cancerului, de aici și diversele mele anxietăți pe tema sănătății și a mersului la medic.
Dar anul ăsta, în pandemie, logica a reușit să-mi domine frica asta, așa că am mersla mai multe consultații ca niciodată. Mi-am făcut toate analizele recomandate și toate ecografiile. Acum știu la ce trebuie să fiu atentă și dorm liniștită. Senzația e priceless – mi-am propus să scriu și despre subiectul ăsta, pentru că sunt convinsă că nu sunt singura care a trecut prin așa ceva.

La capitolul ăsta aș vrea să menționez că da, am făcut eu pâine de casă în primăvară, dar am încheiat 2020 fără să fac banana bread. Și cu doar 2 kilograme în plus, de care vreau să scap luna asta. Îmi vin încă jeanșii dinainte de pandemie, ceea ce mă bucură. Mai sper doar să mă vaccinez curând, poate-poate o ajunge și la mine o doză de la cei care refuză.

Da, am pus poză cu pâine pentru că mi-e foame :).

The post Dragă 2020 appeared first on Mara Coman.

… și nu mi-ați zis și mie.

Sau, cel mai probabil, mi-ați zis, dar eu n-am vrut să aud.

Acesta e un text pe care l-am scris pentru cei care:
– n-au făcut sport niciodată și nu au – sau cred despre ei că nu au – condiție fizică;
– susțin că nu le place sportul;
– sunt convinși că nu pot să alerge sau să facă mișcare;
– au avut scutire la educație fizică la școală;
– spun că nici măcar nu le trece prin cap să facă vreun sport.

Dacă te regăsești în categoriile de mai sus, te rog, ia-ți câteva minute și citește articolul de mai jos. Doar nu-ți spun să faci mișcare, ci să stai 🙂 și să citești.

Te rog să faci asta pentru că, până nu demult, mie mi se potriveau TOATE cele 5 afirmații de mai sus.

Nici acum n-am performanțe deosebite, însă am descoperit un lucru incredibil: starea de bine de după alergat. M-am întrebat de ce oamenii care făceau asta până acum nu mi-au spus și mie despre acest drog.

Dacă aș fi știut că mă pot simți ATÂT DE BINE, aș fi început să alerg cu mulți ani în urmă.

În plus, am mai aflat niște lucruri despre mine care m-au ajutat într-o mulțime de situații – o să explic în final ce și cum.

Nu cred că simțeam nevoia să fac sport; de altfel, nici nu prea știu cum s-ar fi putut întâmpla asta, să simt nevoia să fac ceva ce n-am făcut niciodată.
Totuși, mă tot gândeam că ar cam fi cazul să fac și eu mișcare, orice fel de mișcare. Cu ani în urmă am încercat să merg la sală, mi-am făcut abonament, dar am rezistat doar două săptămâni. Așa că nu mă atrăgea prea tare treaba asta cu sala. M-am gândit să merg să alerg, deși aproape că mă pufnea râsul la ideea asta. Eu, să alerg. Nu alergam nici măcar când eram la școală. Toți colegii erau fericiți că avem sport, numai eu nu. Motiv pentru care nici măcar n-am dat bac-ul la sport, chiar dacă aveam opțiunea asta. Mi-era teamă că o să pic.

1 kilometru

Acum un an și ceva, în primăvară, mă întorceam acasă după ce lăsasem copilele la școală. Era o zi superbă. Soare și destul de cald, deși nu era nici măcar aprilie. Purtam jeanși, o jachetă și pantofi sport. Ascultam muzică, viața era frumoasă și, fără vreun motiv anume, aveam o stare atât de bună! Mi-a trecut prin minte să nu mă duc acasă, ci în parc, să alerg. În jeanși și geacă :). Așa, să văd dacă pot. Mi-am setat smart watch-ul – pe care îl purtam oricum, nici acum nu consider că e un gadget doar pentru cei care fac mișcare – și mi-am propus să alerg un kilometru. Da, ai citit bine: un kilometru.

Un kilometru e de râs pentru cineva care face sport. Dar să nu uităm cine eram eu: nu doar că nu faceam nici un fel de mișcare, însă eram și foarte convinsă că n-o să pot. Pentru mine – și pentru alți oameni care n-au condiție fizică – , un kilometru nu era doar mult, ci un milestone. Era distanța minimă și necesară care să mă convingă să încerc să merg mai departe.

Primul kilometru e, de fapt, cel mai greu. Dintr-o mulțime de motive: de la faptul că e o luptă cu mintea (luptă care continuă, de fapt, și la următorii), cu gândul că nu poți, dar și cu lipsa de experiență. Pornești cu viteză prea mare, obosești, nu știi să respiri; sau poate că respiri corect, dar pur și simplu NU ȘTII dacă e corect. Îți e cald, transpiri. Nu-ți e încă sete, dar te gândești că îți va fi. Te întrebi ce-a fost în capul tău când ai venit în parc să faci asta. Să te apuci la alergat la 40 de ani!!! OK, dar cât de lung e un kilometru, totuși? Ai putea să renunți acum, n-o să știe nimeni. Bine, dar, stai: ești chiar atât de obosită încât să te oprești?

Toate astea (și multe altele, dar nu le mai rețin) mi-au trecut prin minte până când smart watch-ul m-a anunțat că am parcurs un kilometru. Serioooos? Eu, care n-am făcut sport niciodată? Oh, dar e atât puțin! Dar, hei, e și foarte mult – mai ales având în vedere toate piedicile pe care mi le-am pus.

Mi-a fost rușine să spun vreunui prieten că am fost în parc să alerg… un kilometru. Cum naiba să spun cuiva așa ceva? Doar că eu m-am bucurat de reușita asta mică. Mi-am zis că e, totuși, foarte bine pentru un începător. Că dacă fac asta mai des, tot e mai bine decât nimic. A doua zi m-am dus din nou în parc, îmbrăcată cu pantaloni sport și sneakers speciali pentru running, cu muzică-n urechi, smart watch și bani cash în buzunar, ca să-mi cumpăr apă. Mi-am propus să alerg un kilometru, am alergat unul și jumate.

Și-acum să apăsăm pe fast forward. Am aflat, pe propria-mi piele, că, la început, ai o creștere rapidă. Dacă-mi amintesc bine, am trecut de la 1 km la 1,5 km, apoi la 2,5 km, la 4 km și direct 7 km. Am și abandonat alergatul vara trecută – putem vorbi și despre asta, dar nu e chiar o poveste scurtă -, am început din nou în primăvara asta. N-am făcut nici acum vreo mare brânză, „recordul” meu e de vreo 8 km. Totuși, sunt zile în care alerg doar 4 (aș zice că ăsta e minimum-ul meu, momentan) și sunt OK cu asta.

Efectul drogului

Salturile rapide în kilometri m-au ajutat foarte mult și mi-au dat încredere. E minunat să ai rezultate repede, eventual mai repede decât credeai. Cred că aș fi avut șanse mai mari să o las baltă și să nu mai încerc niciodată dacă reușeam să fac doar cu 100 de metri în plus (cum îmi imaginasem inițial). Dar, mai mult decât număratul kilometrilor, m-au ajutat endorfinele.
Mi-a fost bine după efort și la primele ture de alergat, cele cu distanțe foarte mici; însă cred că după a treia oară am simțit ceva minunat: fericire. Am zis că mi se pare, că am avut eu o zi bună, însă starea de extaz a continuat să revină după fiecare ieșire la alergat. Senzația e superbă – nici nu știu cum să o descriu, de aia îi zic drog. E o stare de bine venită parcă de nicăieri, un moment în care îți trec prin cap toate lucrurile faine pe care le trăiești, o liniște și o bucurie la care nu știu nici acum să ajung altfel.

Foarte motivant e și faptul că nu ajungi la starea fericire doar dacă alergi 5, 7 sau 10 km; o poți întâlni și la 2,5. E vorba de cât efort depui și, în consecință, de oboseală. Cineva neexperimentat depune mai mult efort pe o distanță mai mică, deci se va simți mi-nu-nat și după 10, 15 sau 20 de minute de alergare ușoară.

Pe mine binele ăsta m-a luat prin surprindere; inițial nu-mi vedea să cred că e adevărat, că chiar se întâmplă. Și-atunci am întrebat niște prieteni care aleargă de mulți ani de ce nu mi-au spus și mie de drogul ăsta. De fapt, tot pentru drog am alergat și azi.

Și celălalt bine…

… e cel despre care nu citisem nicăieri. Binele ăsta a venit, cred, pe la kilometrul 4, când mi-am dat seama că POT. Păi nu eram eu fata aia cu scutire la sport, care n-avea chef să urce pe scări nici până la etajul trei, care nu voia la sală și care n-avea condiție fizică? Eram. Dar să vezi ce, mi-am dorit să fac lucrul ăsta și am și reușit.

Diferența de la 1 km la 4 sau la 7 ține de un pic de obișnuință și de exercițiu, dar ține mai ales de minte. De dorința de a continua, de a înfrânge plictiseala (pentru mine, plictiseala e cel mai mare dușman), de a-ți da seama dacă ești cu adevărat obosit, de a-ți impune sau nu limite stricte. De exemplu, pe mine țintele foarte îndrăznețe mă descurajează. Mă ajută mai mult gândul că nu sunt într-o competiție, că nu trebuie să dovedesc nimic, că mă pot opri în orice moment dacă nu mai pot – și fără să mă pedepsesc sau să mă gândesc că „n-am fost în stare”. Sunt zile și zile: data trecută am alergat 8 km; azi, doar 4,7. Mi-am setat totuși un fel de „limită”, dar e una la care știu că pot ajunge fără să mă frustez, și anume 4 km – pentru că am putut să alerg atât chiar și când nu mă simțeam prea bine.

E o luptă continuă cu mine însămi; o luptă grea, care conține, însă, o doză de plăcere. Și-apoi ești premiat cu starea aia în care ești când îți dai seama că ai reușit ceva ce nu credeai că poți să faci. Singură. Fără ajutor.

Să mai scriu cât de importantă a fost pentru mine descoperirea asta? Ei bine, au fost o mulțime de situații în care mi se părea că nu pot să fac un lucru sau altul. Că nu mă pricep. Că am nevoie de sprijin, că nu pot singură și alte lamentări din astea.

Și-apoi mi-am amintit că, la naiba, am putut eu până și să alerg.

The post Ați știut toți că există drogul ăsta… appeared first on Mara Coman.