Pur și simplu nu-mi amintesc
Viața așa cum e
Pur și simplu nu-mi amintesc
30 nov. 2023 | 9 comentarii

Vi s-a întâmplat vreodată să încuiați ușa, să plecați de-acasă și, peste 5 minute, să nu mai știți dacă ați încuiat sau nu? E povestea vieții mele.

Iar dacă mai și vorbesc la telefon în timp ce încui, sunt șanse mari să mă întorc acasă doar ca să verific ușa. Nu știu cum aș fi scos-o la capăt dacă aș fi fost și superstițioasă.

Desigur, încuiatul ușii e doar un exemplu. Putem adăuga și:

Oare am închis aragazul?

Am scos placa de păr din priză?

Dar fierul de călcat?

 

Există și variantele de la venit acasă, nu doar cele de la plecat. Intru, mă descalț, îmi pun cheile undeva...

Vă imaginați, oare, de câte ori mi-am căutat cheile?
Scenariul ăsta e și cu presiunea timpului pentru că am nevoie de cheile de la casă când vreau să plec undeva. Mă așteaptă un taxi jos, sunt deja în întârziere, dar NU ȘTIU UNDE-MI SUNT CHEILE.

Foto: Miikka Luotio / Unsplash

Sau telefonul. Deși pare lipit de mâna mea și-l iau cu mine în fiecare cameră, îl pun pe te miri unde. Partea și mai frumoasă e că mobilul meu e, în 90% din timp, e pe silent sau pe vibrații. Când nu-l găsesc, le spun fetelor să mă sune, dar sunt șanse mici să-l aud. Sper doar să nu-l fi pus sub ceva și să-mi sară în ochi ecranul luminos.

Eh, dar cum e să fii singură acasă și să nu-ți găsești telefonul? Îl cauți, dar parcă a intrat în pământ. Mi s-a întâmplat și asta. Am deschis laptopul și i-am scris pe mess unui prieten. M-a sunat el.

Între timp, am rezolvat problema asta cu ajutorul smartwatch-ului care are și opțiunea ”find my phone”. E, de altfel, opțiunea pe care o folosesc cel mai des. Indiferent dacă e pe silent sau pe vibrații, mobilul meu începe să urle, iritat, ”I’m here!”.

Ideea e că, de fiecare dată când m-am întors să verific ușa, o încuiasem. Cheile și telefonul mi le-am găsit. Însă, în cei 40 de anișori ai mei, chiar am lăsat o dată fierul de călcat în priză.
După asta mi-am cumpărat o stație de călcat care se oprește automat dacă nu o folosești.

 

Însă n-o să uit cum m-am sustras eu dintr-o întâlnire ca să verific placa de păr.

Sunt vreo opt, nouă ani de-atunci și eram într-o delegație la Reims. Ceva obositor și destul de stresant, cu trezit dimineața și îmbrăcat frumos, rimelat și pieptănat. Cum părul îmi stătea-n toate direcțiile, am pus placa de păr în priză, l-am îndreptat și-am ieșit rapid din camera de hotel.

Aveam un program plin, cu vizită la cramele Taittinger, cu prânz, cu socializare, cu zâmbit frumos și conversație de salon, dar eu aveam în minte un scenariu fierbinte.

Îmi imaginam cum am lăsat placa de păr fierbinte pe mocheta din camera de hotel, fără s-o scot din priză. Aproape că simțeam mirosul de mochetă arsă, apoi fumul.

Oare erau detectoare de fum în cameră? Nu-mi aminteam. Oare erau șanse să ia totul foc de la placa mea de păr?

Șampania ar fi trebuit să ajute și să mă relaxeze, dar, în cazul ăsta, n-a ajutat deloc. În timpul degustării, când toți invitații erau absorbiți de poveștile despre struguri și bule, eu mă gândeam cum o să incendiez un hotel din Reims.

Ce-ați fi făcut în locul meu?

Că eu, după ce am pus în balanță opțiunile, am lăsat paharul pe masă și m-am dus întors la hotel. În recepție nu era nimeni agitat și nici nu mirosea a fum. Am urcat, cu sufletul la gură, spre camera mea.

Placa de păr era la locul ei, în husă. Și, bineînțeles, scoasă din priză.

 

Foto principală: The Prototype / Unsplash 

***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman.
Comentarii
  • Florina B spune:

    Și eu la fel. Verific aragazul, ușile, nu îmi găsesc telefonul ( des) și uit unde pun diverse lucruri. Uit și ce am de făcut. Îmi notez in calendarul telefonului evenimente, programări, când citesc indexul, zile de naștere etc. Până la 40 de ani nu am avut probleme. Acum, la 44, e mai greu cu ținutul minte și e foarte enervant.

  • Vic spune:

    „Vi s-a întâmplat vreodată să încuiați ușa, să plecați de-acasă și, peste 5 minute, să nu mai știți dacă ați încuiat sau nu? E povestea vieții mele”
    Este totodată și povestea vieții mele! Și, deoarece plec ultimul de la birou, uneori nu mai știu dacă am pus alarma și dacă am încuiat ușă de la firmă! Noroc că nu stau departe și mă duc să verific! So, welcome into the club! 😀

  • alina simona vrajitoriu spune:

    Si povestea vietii mele 🙂 Acum ceva ani, am plecat la munte. Fix in timpul pranzului, gandul ca n-am scos fierul de calcat din priza ( calcasem ceva dimineata respectiva) nu mi-a dat pace. Am sunat-o pe mama, stiam ca are fix acelasi model sa-mi confirme ca se opreste automat dupa cateva minute de neutilizare. Nu, mama nu m-a linistit, dimpotriva. Asa ca eu am urcat in camera sa culc copilul pt somnul de pranz si sotul a plecat la Bucuresti sa verifice fatidicul fier de calcat :). Care era fix la locul lui….nu in priza.
    La un moment dat in birou s-a pornit o discutie fix legata de acest „pu si simplu nu-mi amintesc”…….mi-a ridicat self esteem-ul ce am auzit, inclusiv sfaturi de adus aminte care sa inlature automatismul gesturilor zilnice: unii fac fotografii, altii video, altii incearca sa faca alte gesturi din afara rutinei pentru a retine si aceste gesturi automate!

  • Andreea C spune:

    Si eu sunt la fel. Dar am gasit o solutie care functioneaza de minune, cel putin pentru mine. E singurul mod in care ma linistesc instantaneu. Cand incui usa, bat cu degentul in usa de 3 ori – toc toc toc. Cand scot ceva din priza (placa, fier de calcat, orice altceva) dau un bobarnac in obiect. Si cand plec de acasa, vine neaparat, la un moment dat, intrebarea „Am incuiat usa? Am scos alea din priza?” Si pe loc imi aduc aminte de gest: un toc toc toc sau un bobarnac. Alternative sunt multe. Sari intr-un picior, canti ceva, faci cruce, scuipi in san =))) Imaginatia is the limit. Acuma, lasand gluma la o parte, pentru mine functioneaza. Incercati, cine stie, poate mai ajuta pe cineva 🙂
    Singura data in care chiar am stat ca pe ghimpi, a fost intr-un weekend in care am plecat destul de departe, cu toata trupa lu’ papuc, la vreo 3 ore si ceva de casa. Tot drumul a fost lapte cu miere. Si fix cand am ajuns la destinatie, 2 decisive una dupa alta de mi s-au taiat picioarele : am inchis geamul in camara? (Anuntasera ploi) Am scos aparatul de tantari din priza? N-am fost om tot weekendul. Mereu ma uitam la telefon sa primesc apelul de la pompieri ca mi-a ars apartamentul, sau de la vecina de dedesubt, sa-mi spuna ca ii ploua in casa… E o super expresie in franceza, care parca a fost facuta fix pentru mine: Quand tu n’as pas de tête, t’as des jambes. Traducere libera: Daca n-ai cap, ai picioare (sa te intorci din drum) … Of of of

  • Mara spune:

    Andreea, eu mereu lăsăm aparatul anti-tănțari în priză. E safe 🙂

  • Gabi spune:

    Dupa mai multe intoarceri din drum pentru a verifica placa, fierul de calcat sau aragazul (folosite inainte de plecare), dupa ce le scot din priza, le fac poza cu telefonul :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord