Vi s-a întâmplat vreodată să încuiați ușa, să plecați de-acasă și, peste 5 minute, să nu mai știți dacă ați încuiat sau nu? E povestea vieții mele.
Iar dacă mai și vorbesc la telefon în timp ce încui, sunt șanse mari să mă întorc acasă doar ca să verific ușa. Nu știu cum aș fi scos-o la capăt dacă aș fi fost și superstițioasă.
Desigur, încuiatul ușii e doar un exemplu. Putem adăuga și:
Oare am închis aragazul?
Am scos placa de păr din priză?
Dar fierul de călcat?
Există și variantele de la venit acasă, nu doar cele de la plecat. Intru, mă descalț, îmi pun cheile undeva...
Vă imaginați, oare, de câte ori mi-am căutat cheile?
Scenariul ăsta e și cu presiunea timpului pentru că am nevoie de cheile de la casă când vreau să plec undeva. Mă așteaptă un taxi jos, sunt deja în întârziere, dar NU ȘTIU UNDE-MI SUNT CHEILE.
Sau telefonul. Deși pare lipit de mâna mea și-l iau cu mine în fiecare cameră, îl pun pe te miri unde. Partea și mai frumoasă e că mobilul meu e, în 90% din timp, e pe silent sau pe vibrații. Când nu-l găsesc, le spun fetelor să mă sune, dar sunt șanse mici să-l aud. Sper doar să nu-l fi pus sub ceva și să-mi sară în ochi ecranul luminos.
Eh, dar cum e să fii singură acasă și să nu-ți găsești telefonul? Îl cauți, dar parcă a intrat în pământ. Mi s-a întâmplat și asta. Am deschis laptopul și i-am scris pe mess unui prieten. M-a sunat el.
Între timp, am rezolvat problema asta cu ajutorul smartwatch-ului care are și opțiunea ”find my phone”. E, de altfel, opțiunea pe care o folosesc cel mai des. Indiferent dacă e pe silent sau pe vibrații, mobilul meu începe să urle, iritat, ”I’m here!”.
Ideea e că, de fiecare dată când m-am întors să verific ușa, o încuiasem. Cheile și telefonul mi le-am găsit. Însă, în cei 40 de anișori ai mei, chiar am lăsat o dată fierul de călcat în priză.
După asta mi-am cumpărat o stație de călcat care se oprește automat dacă nu o folosești.
Însă n-o să uit cum m-am sustras eu dintr-o întâlnire ca să verific placa de păr.
Sunt vreo opt, nouă ani de-atunci și eram într-o delegație la Reims. Ceva obositor și destul de stresant, cu trezit dimineața și îmbrăcat frumos, rimelat și pieptănat. Cum părul îmi stătea-n toate direcțiile, am pus placa de păr în priză, l-am îndreptat și-am ieșit rapid din camera de hotel.
Aveam un program plin, cu vizită la cramele Taittinger, cu prânz, cu socializare, cu zâmbit frumos și conversație de salon, dar eu aveam în minte un scenariu fierbinte.
Îmi imaginam cum am lăsat placa de păr fierbinte pe mocheta din camera de hotel, fără s-o scot din priză. Aproape că simțeam mirosul de mochetă arsă, apoi fumul.
Oare erau detectoare de fum în cameră? Nu-mi aminteam. Oare erau șanse să ia totul foc de la placa mea de păr?
Șampania ar fi trebuit să ajute și să mă relaxeze, dar, în cazul ăsta, n-a ajutat deloc. În timpul degustării, când toți invitații erau absorbiți de poveștile despre struguri și bule, eu mă gândeam cum o să incendiez un hotel din Reims.
Ce-ați fi făcut în locul meu?
Că eu, după ce am pus în balanță opțiunile, am lăsat paharul pe masă și m-am dus întors la hotel. În recepție nu era nimeni agitat și nici nu mirosea a fum. Am urcat, cu sufletul la gură, spre camera mea.
Placa de păr era la locul ei, în husă. Și, bineînțeles, scoasă din priză.
Foto principală: The Prototype / Unsplash
***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.
Și eu la fel. Verific aragazul, ușile, nu îmi găsesc telefonul ( des) și uit unde pun diverse lucruri. Uit și ce am de făcut. Îmi notez in calendarul telefonului evenimente, programări, când citesc indexul, zile de naștere etc. Până la 40 de ani nu am avut probleme. Acum, la 44, e mai greu cu ținutul minte și e foarte enervant.
Eu așa am fost dintotdeauna 🙂
„Vi s-a întâmplat vreodată să încuiați ușa, să plecați de-acasă și, peste 5 minute, să nu mai știți dacă ați încuiat sau nu? E povestea vieții mele”
Este totodată și povestea vieții mele! Și, deoarece plec ultimul de la birou, uneori nu mai știu dacă am pus alarma și dacă am încuiat ușă de la firmă! Noroc că nu stau departe și mă duc să verific! So, welcome into the club! 😀
:)))
Si povestea vietii mele 🙂 Acum ceva ani, am plecat la munte. Fix in timpul pranzului, gandul ca n-am scos fierul de calcat din priza ( calcasem ceva dimineata respectiva) nu mi-a dat pace. Am sunat-o pe mama, stiam ca are fix acelasi model sa-mi confirme ca se opreste automat dupa cateva minute de neutilizare. Nu, mama nu m-a linistit, dimpotriva. Asa ca eu am urcat in camera sa culc copilul pt somnul de pranz si sotul a plecat la Bucuresti sa verifice fatidicul fier de calcat :). Care era fix la locul lui….nu in priza.
La un moment dat in birou s-a pornit o discutie fix legata de acest „pu si simplu nu-mi amintesc”…….mi-a ridicat self esteem-ul ce am auzit, inclusiv sfaturi de adus aminte care sa inlature automatismul gesturilor zilnice: unii fac fotografii, altii video, altii incearca sa faca alte gesturi din afara rutinei pentru a retine si aceste gesturi automate!
Din acest motiv e bine să mai aibă și altcineva cheile de la casă 🙂
Si eu sunt la fel. Dar am gasit o solutie care functioneaza de minune, cel putin pentru mine. E singurul mod in care ma linistesc instantaneu. Cand incui usa, bat cu degentul in usa de 3 ori – toc toc toc. Cand scot ceva din priza (placa, fier de calcat, orice altceva) dau un bobarnac in obiect. Si cand plec de acasa, vine neaparat, la un moment dat, intrebarea „Am incuiat usa? Am scos alea din priza?” Si pe loc imi aduc aminte de gest: un toc toc toc sau un bobarnac. Alternative sunt multe. Sari intr-un picior, canti ceva, faci cruce, scuipi in san =))) Imaginatia is the limit. Acuma, lasand gluma la o parte, pentru mine functioneaza. Incercati, cine stie, poate mai ajuta pe cineva 🙂
Singura data in care chiar am stat ca pe ghimpi, a fost intr-un weekend in care am plecat destul de departe, cu toata trupa lu’ papuc, la vreo 3 ore si ceva de casa. Tot drumul a fost lapte cu miere. Si fix cand am ajuns la destinatie, 2 decisive una dupa alta de mi s-au taiat picioarele : am inchis geamul in camara? (Anuntasera ploi) Am scos aparatul de tantari din priza? N-am fost om tot weekendul. Mereu ma uitam la telefon sa primesc apelul de la pompieri ca mi-a ars apartamentul, sau de la vecina de dedesubt, sa-mi spuna ca ii ploua in casa… E o super expresie in franceza, care parca a fost facuta fix pentru mine: Quand tu n’as pas de tête, t’as des jambes. Traducere libera: Daca n-ai cap, ai picioare (sa te intorci din drum) … Of of of
Andreea, eu mereu lăsăm aparatul anti-tănțari în priză. E safe 🙂
Dupa mai multe intoarceri din drum pentru a verifica placa, fierul de calcat sau aragazul (folosite inainte de plecare), dupa ce le scot din priza, le fac poza cu telefonul :))
Asta cu încuiatul ușii e, la mine, moștenire de la mama. Am uitat și eu o dată fierul de călcat în priză. De atunci verific și dacă nu calc. Și mai am o obsesie. Gazul!!!!!!! Verific de 100 de ori. Deși de câteva luni am unul nou care la 7 secunde de la stingerea flăcării accidental, întrerupe automat gazul. Mi s-a întâmplat uneori să nu închid ușa de la frigider. Și mă trezesc noaptea să verific. Stau comod în pat și mă uit la tv și apare un gând. Oare am închis ușa frigiderului? Și mă târăsc la bucătărie. Cu cheile am rezolvat. Au loc fix în hol. Iar cu telefonul rezolv ușor. Sun de pe telefonul mamei-soacre, că stăm cu ea și e mereu acasă. Cât despre telefon, ca să vă amuzați un pic, vorbesc uneori la telefon și încep să mă întreb unde mi-e telefonul. De, ale vârstei semne!
Pt chei recomand AirTag Apple, costa doar 150 lei, iar brelocul pe care se montează cred ca cca 40 lei. Pt electrice lasate și uitate, a devenit stres de când am lăsat o placa pe un fotoliu acoperit cu o cergă de lână. Placa trecuse printr-o bluză, prin cergă, și tocmai pârlea fotoliul în momentul în care l-a descoperit mama , care a intrat accidental în camera mea. Am chei lăsate la părinți, și uneori îi mai trimit să verifice fierul, chiar dacă ăla e cu închidere automată 🤭
Dar din țară ai plecat și, înainte de îmbarcare, să nu poti vizualiza momentul în care ai pus cheile în poșetă? Am pus papornițo-poșeta cu fundul în sus, poșetă din care, mai ales când călătoresc, lipsesc doar eu. Cheile nu erau. Am avut, totuși, noroc fiind foarte de dimineață și o vecină, care nu plecase la job, le-a recuperat din ușă. Încuiasem ușa, dar cheile nu le-am scos din yală.
Vai de mine, cred că aș fi stat ca pe ghimpi.