Dacă n-aș fi decis, când am început să-mi scriu jurnalul pe post-it-uri, că toate textele de-aici vor purta același nume, atunci ăsta de azi s-ar fi numit Caniculă.

Nu pentru c-a fost – sau n-a fost – cald. De altfel, nici măcar nu știu. A fost caniculă pentru mine, pentru că asta simțeam din cauza febrei: o căldură insuportabilă, de care nu mai știam unde să mă ascund. Și o durere de cap insistentă și enervantă, care nu-mi dădea pace și despre care nu știam când și dacă se mai oprește. Ca un fel de bormașină care se-aude de la vecini, sâmbăta, la opt dimineața. Sau un robinet care nu-i bine închis, în toiul nopții.

I-aș fi zis textului ăsta Caniculă deși aici, la mine, n-a fost doar fierbinte. A fost și foarte frig dar, în timp ce tremuram sub două pături și aveam senzația că nu mă voi mai încălzi, îmi imaginam că-i foarte cald afară. Și mă gândeam așa, că-i stupid să tremuri în iulie, doar e mijlocul verii, ar trebui să mă bucur de ea, nu să stau sub pături.

Săptămâna trecută nu m-au lăsat să scriu frigul și căldura. Dar mi-am revenit și-am reparat ce se stricase, și-apoi am fost dezamăgită că-mi lipsesc niște zile/post-it-uri din proiectul ăsta. Și mi se părea că n-aveam cum să le recuperez. Nu că n-au fost lucruri bune, chiar și cu tot statul meu la orizontală și-n lumi cu temperaturi paralele – dar zilele mi se încurcă-n minte, sunt toate ca un fel de Ziua Cârtiței, gânduri și amintiri învârtite cu-n mixer de bucătărie. Nu mai știu dacă ziua în care m-am bucurat să mănânc un măr acrișor și rece a fost luni, sau marți sau vineri; nu mai știu nici când mi-a fost prima dată foame din nou sau care a fost noaptea aia în care am dormit cap-coadă. Dar știu, de exemplu, când a fost ultima zi în care mi-a fost frig (pentru că treaba asta cu frigul a fost tare rea).

Așa că m-am decis să-mi scriu, totuși, jurnalul, așa cum e. Să pun acolo lucrurile așa cum mi le amintesc. Sunt tare banale, dar e genul de trezire la realitate de care ai nevoie uneori: când nu te simți bine, orice lucru pe care-l poți face ca-nainte e minunat. Bucuriile mele din ultimele două săptămâni (da, am unit două săptămâni aici, pentru că-mi sunt amintirile în ceață) țin de mâncare (în primele două sau trei zile nu puteam să mănânc), de durere (mă rog, bucuria are legătură mai degrabă de lipsa ei), de oameni (vai, ce bine e să nu fii singur, mai ales când nu ești în stare să ajungi nici până la farmacie), de somn, de chef de făcut ceva, orice, de o oră în care am putut să mă uit la un serial, de un cercel sau de o mușcată.

Altfel, acum sunt bine-merci, nu-mi mai e cald și nu-mi mai e frig. Am doar senzația asta tâmpită că am pierdut o săptămână din viață și, vai, câte aș fi putut face eu în săptămâna asta.

–-