Începusem să scriu #DoarNoiTrei – pe care îmi propusesem inițial să-l scriu vinerea, dar aseară eram atât de ruptă de oboseală, încât am adormit o dată cu copilele – , dar am zis că-l scriu un pic mai târziu. Că mă distrează pe mine cum povestesc ele despre caca de unicorn, poate că vă distrează și pe voi, însă n-aș prea vrea să-mi piară zâmbetul pe termen lung. Și, ca să nu se întâmple asta și să pot măcar să sper c-o să se schimbe ceva, mâine o să-mi iau copilele cu mine și-o să mă duc să votez.
Sunt convinsă că mulți dintre voi aveți senzația că „nu se mai poate face nimic”. Nici io nu sunt departe. Adică nu debordez de optimism și nici nu-mi imaginez că, gata, de luni încolo nu mai e justiția coruptă, nu mai avem analfabeți la Bruxelles și nu-mi mai cere ANAF-ul niște bani de-acum cinci ani, despre care nu mă anunțase niciodată până-n aprilie că ar trebui să-i dau. (Da, mi-a scris ANAF, în luna aprilie 2019, că am de plătit CASS pentru 2014, 2015 și 2016. Asta după ce, acum un an, în mai, am fost la ANAF și m-au asigurat că nu mai am nici o datorie. E o poveste mai lungă despre care am foarte multe de zis, dar nu acum.)
O să mă duc la vot din multe motive. Unul dintre ele e că aș vrea să nu-mi mai fie rușine. Aș vrea să nu-mi mai vină să intru-n pământ când o doamnă, pe numele ei Grapini, fură voturi în Parlamentul European. Probabil c-ați văzut deja filmarea asta, are sub 1 minut – e noaptea minții. Cum am fi să fim reprezentați de oameni care să nu ne facă să roșim? Care să fie în stare să citească un speech, să vorbească o engleză inteligibilă și să nu fie mai preocupați – de fapt, preocupate – mai mult de acidul hialuronic din buze decât de ce să facă pentru ăia care i-au trimis acolo.
O să mă duc la vot pentru că Europa nu-i așa departe. Suntem parte din ea și sper că, atunci când celor pe care i-am ales în țara noastră nu le pasă de noi, le va păsa celor de acolo. Sigur, poate unii dintre voi o să vă gândiți că-s o idealistă. Ei bine, nu-i chiar așa. Când pe noi nu ne interesează, de exemplu, că trăim într-un oraș extrem de poluat și când noi nu facem nimic pentru asta, cineva ne trage de urechi și, în final, ne obligă să schimbăm lucrurile. Scurt și la obiect: 24,000 de români mor în fiecare an din cauza poluării. Și, cum pe noi ne doare la bască, Comisia Europeană a deschis o procedură de infringement împotriva României din cauza asta.
Eu chiar am speranța că o să se schimbe ceva, pentru că mi se pare culmea absurdului să ne îmbolnăvim și să murim doar pentru că respirăm. Degeaba ne hrănim copiii cu roșii de-alea bio dacă-i lăsăm să respire în București, Brașov sau Iași.
O să mă duc la vot pentru că sper ca referendumul ăsta pentru justiție ar trebui să însemne că oamenii care fac legea nu sunt părtinitori și nu-i mai scot basma curată pe toți domnii și doamnele care au dosare penale, care au furat tot ce se poate fura, dar care ne conduc în continuare. Care fac legi pentru ei, dar și pentru noi. Referendumul mai înseamnă și că nu ne mai trezim cu o avalanșă de ordonanțe de urgență care să mai scape pe cineva; și că, dacă totuși se întâmplă, măcar pot fi contestate OUG-urile astea.
Și-o să mă duc la vot mai ales pentru că lucrul pe care l-am urât dintotdeauna – chiar de când eram mai mică decât Ioana și Maria – e să decidă alții pentru mine. Să-mi zică alții ce să fac. Stai pe scaunul ăsta. Mănâncă tot. Îmbracă-te așa. Fă școala asta. Angajează-te acolo. Mărită-te. Nu divorța.
Nedusul la vot e echivalent cu asta: îi lași pe alții să decidă pentru tine. Pe alții, care pun ștampila acolo unde le convine lor – nu neapărat acolo unde îți convine și ție.
