Nici eu.

Se pare că, totuși, majoritatea e de altă părere. Raftingul e una dintre experiențele pe care toți cei din grupul cu care am mers în #VolvoExperienceTour o așteaptau cu nerăbdare. Pentru că despre asta a fost povestea escapadei: mers cu mașini premium spre locuri și aventuri de neuitat.

Cum am fost fericită și norocoasă să mă aflu printre cei invitați (un grup de oameni foarte mișto), mi-am propus din start să fac cât mai puține mofturi și să respect programul atât cât îmi dă voie anxietatea.

Mi-am zis că sunt șanse mici să mai ajung la rafting vreodată; de ce n-aș încerca? Mai știam și cât research făcuse Mircea Meșter pentru acest tur și eram convinsă că nu ne trimitea cu barca pe râu dacă exista cea mai mică șansă să fim în pericol. Plus că mi-a fost teamă și când m-am dat cu bobul, dar recunosc că experiența a fost suuuper tare. Aș mai vrea :).

Îmi făcusem chiar și un plan: trebuia doar să mă urc frumos într-una dintre bărci (eram 16 oameni, deci bănuiam că vor fi două sau trei bărci). Chiar dacă n-o să mă pricep eu cine știe ce la vâslit, eram sigură că o să se descurce băieții. Deci eram relativ relaxată.

Problema a apărut când am ajuns la fața locului și mi-am dat seama că o să fim câte doi în barcă. Doar câte doi. Nu opt, nu cinci.

Vasilescu a zis că nu mă lasă la greu, mi-am făcut curaj din nou și i-am dat înainte. Apa Arieșului era și foarte mică, lucru pe care ni-l spusese și ghidul: că în unele locuri chiar va trebui să ne dăm jos din barcă și s-o cărăm, pur și simplu. Am primit mai multe indicații: despre cum înaintezi, cum întorci, cum oprești. Și am reținut că, în caz că dăm peste vreun bolovan, e mai bine să ne lăsăm pe partea cu bolovanul, că altfel se răstoarnă barca.

M-am îmbrăcat în costumul ăla din neopren (am râs bine unii de alții, e o experiență în sine), mi-am lăsat tricoul pe sub costum, să nu mă jeneze (idee bună, de reținut pentru amatori), mi-am pus vesta de salvare, mi-am luat padela și-am pornit pe râu în jos.

Câtă încredere aveam! Puteam să pun pariu că ajung la capătul traseului fără probleme. Mi-era aproape ciudă că nu se pusese în jos nici un premiu, măcar pentru primii trei ajunși.

Am promis să vă spun și cum se face – aveți mai jos un scurt ghid, ușor de urmat:

1. Urcați în barcă cu cineva care n-a mai vâslit niciodată. E o condiție necesară, dar nu și suficientă – nici ceilalți oameni din grupul nostru nu mai vâsliseră, dar nu s-ar răsturnat.
2. Dacă sunteți doar doi în barcă, ca în cazul meu, alegeți un coechiper care n-a mai vâslit și n-a mai făcut rafting niciodată, dar care știe el mai bine. Ați înțeles: genul care se pricepe la toate.
3. Dacă sunt îndeplinite condițiile de la punctul 1 și 2, coechipierul vă va cere să nu vâsliți, că se va descurca el singur.
4. Urmează o parte mișto: omul vâslește și oftează în timp ce tu te plimbi pe râu. E o senzație foarte plăcută, ca și când te trage cineva cu sania.
5. Inevitabil, băiatul ăla priceput care se descurcă singur va intra cu barca într-o piatră măricică.
   Apa e mică, nu e nici o panică, dar îți amintești de instructajul inițial: te lași pe partea cu piatra. Doar că degeaba faci asta :)).

Nu știu cât timp ne-a luat să ne răsturnăm în Arieș, dar chiar ne-am descurcat relativ repede.

Eu mă lăsasem pe partea cu piatra, dar m-am prins că stăteam pe loc. M-am întors și-am văzut că Vasilescu e pe lângă barcă – care barcă, gonflabilă și portocalie, se răsucise cumva și-avea o formă care mi-a amintit de niște sărățelele răsucite. Doar că de altă culoare.

Ideea e că nu reușeam să îndreptăm barca. Era plină cu apă, deci foarte grea. S-au luptat cu ea Vasilescu și ghidul, în timp ce eu încercam să mă țin pe picioare și să nu pierd cele două padele. Fără noroc: una s-a dus pe apa Sâmbetei. Pardon, a Arieșului.

Eram convinsă că, dacă ne răsturnăm, o să mă panichez zdravăn. În realitate, am fost foarte foarte calmă. Bine, ar fi fost și cam deplasat să nu fiu calmă, apa abia îmi ajungea până la genunchi.

Pentru că erau curenți puternici, ghidul m-a condus la un loc safe (în spatele pietrei apa era liniștită), apoi s-a chinuit cu Vasilescu să aducă barca la forma inițială. Din „sărățea” răsucită și-a revenit la aspectul inițial: de cremvurșt spart la fiert.

Acestea fiind zise, coechipierul meu a decis că e super obosit, în special după ce a scos și răsucit barca din apă. Moment în care aventura s-a cam terminat: el nu mai putea să vâslească, iar eu nu mă achitam de datoria asta în mod corespunzător. Așa că ne-am retas ceva mai târziu, la primul punct în care am putut să acostăm.

Cea care ne-a adus la rafting – și apoi la Raven’s Nest – și cea în care am dormit eu ca un bebeluș, după rafting, e un superb Volvo XC90. O mașină hibrid, cu 455 de cai putere și toate dotările la care aș putea visa. Monitor mare, senzori peste senzori, camere, pilot automat, sistem de frânare automată. E înaltă și încăpătoare.

Am întors capul în spate de câteva ori, gândindu-mă ce bine le-ar sta acolo fetelor mele. Am mângâiat pielea fină, această combinație clasică de bej și negru (Gabrielle Chanel ar fi fost de acord!), dar și inserțiile de lemn, care au o poveste: sunt create din lemn reciclat colectat din râurile Suediei.

Dacă ar fi s-o descriu într-o frază, aș zice despre volvo XC 90 că e tot ce ți-ai dori de la o mașină. Și nu sunt singura care a folosit expresia asta.