Amuțesc. Dar îmi revin într-o secundă, îmi reiau fraza, vorbesc în continuare cu prietena mea. Mai trec câteva minute și, la orizont, văd satin roșu. Din fericire, nu e satin roșu + geantă în formă de tort. Sunt lucruri separate, dar tot îmi zgârie retina. Mă opresc din conversație și procesez: satin roșu, umeri bufanți, decoleu în V, rochie scurtă. Derulez filmul și încerc să-mi amintesc dacă era vreun dress code pe invitație – cine știe, poate am greșit eu. Dar nu, sigur nu era nici dress code 80s, nici Alice în Țara Minunilor. Doar că, în nebunia asta disperată de a ieși în evidență, cineva chiar a stat prea mult în fața oglinzii.

Dacă e ceva ce mă amuză cu adevărat, e această preocupare de a „întoarce toate privirile”. Dorința aceea de a fi regina balului. De a-ți pierde, ca din greșeală, pantoful de cleștar (sau, poate, un etaj al genții în formă de tort), pe care Făt-Frumos îl va găsi și ți-l va aduce înapoi, după ce a bătut la ușa fiecărui apartament din sectorul 3. Lucru care, din păcate, nu se va întâmpla. Iar dacă se va întâmpla, ei bine, atunci pot să bag mâna-n foc că cel care-ți bate la ușă nu e Făt-Frumos.

Dar să revin la subiect – și anume, la trying too hard. E cel mai simplu mod de a cădea în extreme, de a transmite tuturor că vrei să fii văzută, să fii sufletul petrecerii, să apari, a doua zi, la rubrica „Bine (sau prost) îmbrăcate” – nu contează unde, doar să apari. Cu orice preț. E felul în care ne spui tuturor că, înainte de a veni aici, te-ai gândit ore în șir cum să atragi atenția. Și e OK, de altfel, doar sunt multe publicații care chiar au nevoie de o astfel de fotografie.
E OK și pentru mine: în felul ăsta, chiar mă amuz în rarele seri în care merg la evenimente. Indiferent cât de obosită aș fi, genul ăsta de apariții îmi aduc un zâmbet pe buze. Și îmi reamintesc că, în 90% din cazuri, încă e valabilă o regulă veche, una care n-are legătură cu trendurile. Și nici cu torturile. Keep it simple. Keep it simple. Keep it simple.