Partea bună e că am făcut acest drum în două zile – am oprit peste noapte într-un loc uitat de lume, numit Skibotn. Deci n-a fost prea obositor. Dar chiar aș fi plecat la drum cu un mood mult mai bun dacă aș fi știut cât de frumos e. Peste tot.

OK, nu mai avem chiar paradisul din Lofoten, dar toate locurile prin care am trecut erau atât de frumoase încât aș fi vrut, din nou, să oprim de zece ori pentru fotografii. N-am prea oprit, că atunci când ai de mers peste o mie de kilometri ai impresia că nu mai ajungi. Așa că am făcut multe poze din mașină – până și-așa au ieșit bine.

O să vă scutesc de descrieri lungi și sadoveniene și-o să vă las poze. Dar am de zis că am mers cam tot drumul pe marginea apei. Fiordurile sunt spectaculoase, mai ales în contrast cu pădurile și iarba foarte verde. Din loc în loc, în mijlocul pustietății, e câte o căsuță tradițională, eventual și cu steagul Norvegiei. Munții sunt împăduriți și presărați cu cascade.

 

 

Așteptam să vedem reni de când am plecat de-acasă, iar pe drum am tot văzut indicatoare de circulație cu „Atenție, reni!” sau „Atenție, elani!”, dar nici urmă de ei. Până când, la vreo 120 km de North Cape am văzut un Rudolph pe șosea. Nici grăbit, nici speriat și nu prea hotărât să traverseze.

De acolo ne-am tot întâlnit cu reni. Mi-i imaginasem tot timpul undeva sus, în munți, i-am văzut în fotografii cu zăpadă, așa că tare m-am minunat să văd un ren păscând tacticos pe marginea apei.

 

 

Apoi sus, spre North Cape, am văzut mai mulți, în grupuri cinci, șase, șapte. Maronii, albi, bălțați, chiar și pui de ren. Sunt frumoși foc, cu coarne care par îmbrăcate în catifea.

E cel mai nordic punct al Europei în care se poate ajunge cu mașina. Și-a dorit Vasilescu mult să mergem acolo. Am ajuns în cea mai frumoasă zi, cu soare și cer albastru. Ne-am dus direct sus, la glob, la „capătul Pământului”.
Am revenit seara, la 22:30, ca să vedem soarele de la miezul nopții.

Citisem că vara este zi 24 de ore din 24 (soarele nu apune din aprilie până la finalul lui iulie), dar e foarte straniu să vezi asta cu ochii tăi.

Cum suntem la început de august, acum avem apus pentru câteva ore, dar nu se întunecă niciodată. E lumină toată noaptea, te poți plimba întruna și nu-ți mai dai seama cât e ceasul.

Aseară m-am trezit pe la 3, mi-era sete și eram convinsă că e 8 sau 9 dimineața. Când m-am uitat la ceas, am decis să trag draperiile sperând să nu deschid ochii din nou la 6; dar la 7 și jumătate eram în picioare. Nu mă deranjează lumina, îmi place senzația – mi se par mult mai obositoare perioadele în care se întunecă devreme.

Aventura mea se apropie de final. Mâine merg cu Vasilescu până în Alta, de unde iau avionul spre Oslo. El se întoarce cu mașina.

A fost simpatic că ieri, venit de sus, de la globul de la Cape North, am văzut ceva ce semăna a pistă de decolare. Ne-am oprit și mare ne-a fost mirarea să ne dăm seama că e chiar aeroportul din Honningsvåg (aici ne-am cazat). L-am și fotografiat :).

De altfel, una dintre propunerile celor de la Vola pentru zborul meu de întoarcere spre Oslo avea plecarea chiar de aici, din Honningsvåg – dar era la o oră indecentă și nici nu era direct. Așa că l-am preferat pe cel din Alta, că oricum e și în drumul lui Mihai spre casă.

Singurele emoții sunt legate de vreme: am tot primit mesaje cu avertizare de călătorie în Norvegia. Înțeleg că urmează furtuni și că e și pericol de incendiu în sud. Noi suntem acum în nord și e un cer senin și albastru, dar vedem mâine.

Mi-e mai teamă de un zbor cu turbulențe decât de anularea lui. Pentru că toate zborurile mele din această vacanță au Trip Protect – deci, dacă se întâmplă ceva, mă ajută cei de la Vola cu o soluție. Cu cazare, cu alt zbor, cu ce-o fi cazul.
N-am crezut că o să am o nevoie reală de acest Trip Protect, dar azi-dimineață, când am citit despre avertizările cu cod roșu și cod portocaliu, mi-am dat seama că a fost chiar o idee bună. Altfel, probabil că acum aș fi căutat variante pentru un plan B.

Să-mi țineți pumnii, să nu se anuleze zborul și să fie și unul lin.