– Bunicul are foarte mulți bani.
Râd. Pentru că eu știu că nu, bunicul nu are mulți bani, dar și pentru că Maria mă surprinde iar: nu știu de unde îi vin ideile astea. Așa că o întreb:
– De unde știi?
– Știu pentru că i-am văzut, îmi răspunde foarte sigură pe ea. Și are, pentru că îi face.
– Nu, Maria, nu-i face, o contrazice Ioana.
– Ba da, îi face.
– Ba nu, nu-i face. Nu are cum, pentru că bunicul n-are laptop.
Ioana și Maria au șase ani. Pentru ele, banii sunt mulți în sensul propriu al cuvântului: multe monede sau multe bancnote, indiferent de valoarea fiecăreia dintre ele. Și lucrurile pot fi, la vârsta asta, chiar mai simple de atât: „Mami, dacă nu mai ai bani, poți să te duci să scoți de la o mașinărie de-aia.” Lucru pe care îl și fac, de altfel, însă am încercat să le povestesc că nu pot face asta la infinit, că bancomatul nu-mi dă mie bani dacă nu lucrez și, mai mult de atât, că primesc o anumită sumă care trebuie să ne ajungă o lună de zile. Că banii nu vin pur și simplu, că trebuie să muncești pentru ei. De aici și legătura pe care o fac ele cu laptopul: când am laptopul deschis, eu lucrez. Dacă lucrez, primesc bani. Dacă bunicul nu are laptop…
Când aveau doar doi, trei ani, mă întrebam cum o să fie gemenele mele când o să mai crească. Mă gândeam la asta mai ales când vedeam vreun băiețel plângând cu lacrimi de crocodil lângă o jucărie scumpă, eventual și amenințând că el nu pleacă acasă fără ea. Până acum, cel puțin, pot spune că sunt norocoasă: n-am avut astfel de episoade. Ba chiar mă emoționez zdravăn când merg cu ele în parc și mă întreabă dacă putem cumpăra câte un balon. Și-au dorit la un moment dat niște ponei – musai Celestia și Luna, nu altceva – , așa că am luat la rând toate magazinele cu jucării. Să ne înțelegem, sunt unele cu lucruri atât de frumoase, că aproape și mie îmi vine să plâng acolo. Dar nu: le-am căutat cuminți pe Celestia și pe Luna. Nu le-am găsit, am plecat acasă fără ele și fără nimic altceva (într-un final, le-am comandat online, pentru că promisesem).
Însă, într-o zi, micuțele aveau chef să decupeze ceva. Cu foarfecuța mea, că era la îndemână. Și, neștiind ce să taie, au găsit o hârtie de 1 leu pe care au făcut-o bucățele. N-au ascuns nimic, am găsit fâșiile pe noptieră. M-a surprins pentru că gemenele mele rareori au stricat câte ceva și, mai ales, pentru că știau că banconta aia = bani. Nu le conștientizau valoarea, nu știau dacă sunt mulți sau puțini. Și-au imginat, probabil, că-s puțini: doar ciopârțiseră o singură bancnotă.
Am vorbit de mai multe ori cu micuțele despre păpușile pe care e mai bine să nu le stricăm și, dacă se întâmplă asta, despre cum și dacă le putem repara. Despre ce putem cumpăra cu o anumită sumă și ce nu. Asta s-a întâmplat și săptămâna trecută, când am fost cu ele la un eveniment dedicat educației financiare pentru copii organizat de Metropolitan Life și Junior Achievement. Și a fost foarte frumos pentru că acolo au învățat lucruri în joacă, într-un mediu foarte plăcut: o terasă umbrită, o zi fără caniculă, cărți de colorat și materiale special concepute pentru copii, pe grupe de vârstă. Eu și gemenele mele am primit o planșă cu imagini dintr-o sală de clasă în care geamul era spart, o băncuță era un pic murdară, creioane erau aruncate pe jos… Și ne-am jucat. Am căutat tot ce era stricat sau murdar și am decis împreună ce e de făcut: curățăm, reparăm sau, pur și simplu, cumpărăm alte produse? A fost simpatic: cel puțin acolo, gemenele mele au fost foarte atente cu bugetul. Am curățat și reparat tot, nu ne trebuia nimic nou. Totul putea fi refolosit. Ba chiar, la vreo două zile după eveniment, discutând despre un nou televizor (dacă ne mai trebuie unul, dacă nu), fetițele au venit cu soluția: „Mami, nu mai cumpăra altul, costă mulți bani. Mai bine ia unul de la bunicu’, că are două!”
Bun, dar trebuie să spun și cum am ajuns noi trei la acest workshop despre finanțe special pentru copii. Invitația a venit din partea Metropolitan Life care, împreună cu asociația Junior Achievement, susține educația financiară a copiilor prin programul Life Changer/Schimbăm vieți. Micuții au acces, în acest fel, la informații financiare potrivite vârstei lor. Și da, este nevoie de așa ceva, pentru că România se clasează pe ultimul loc în UE* din punct de vedere al ratei de “alfabetizare financiară” a populaţiei.
Programul Life Changer/Schimbăm vieți își propune să pună bazele educației financiare încă din primii ani de viață ai copiilor pentru a-i ajuta să devină adulți responsabili și independenți financiar. Programul este susținut de Ministerul Educației și face parte dintr-o inițiativă amplă dezvoltată de Junior Achievement cu sprijinul Fundației MetLife în 18 țări din Europa și Orientul Mijlociu.
Aceasta e una dintre inițiativele care chiar e necesară în școli, mai ales în contextul în care, de multe ori, manualele și programa nu ne pregătesc pentru viață. E un fel de curs despre finanțe cu noțiuni simple, alese în funcție de vârsta copiilor. De exemplu, după acest program, a crescut cu 25% numărul elevilor care pot explica ce înseamnă buget, iar 38% dintre ei au spus că au apreciat lecția în care se vorbește despre relația educație-venituri-standard de viață.
De programul Life Changer au beneficiat 73 de școli, 20 de orașe, 3061 de elevi, 114 clase și 95 de profesori. Gemenele mele merg la școală în septembrie și sper ca programul să se desfășoare și la școala lor – sigur o să vină acasă cu idei noi, cum a fost cea cu televizorul: să nu cumpărăm unul nou; întâi să vedem dacă putem să-l luam de bunicul, fără buget :).
P.S. Bunicul încă n-a aflat.
