Nu mai știu câți ani aveam când am întrebat-o pe mama de ce în comunism nu aveam voie să vizităm alte țări. De ce nu ne puteam uita la filme – cu excepția clasicelor filme românești a căror acțiune avea loc pe șantierele patriei. De ce nu găseam literatură de calitate în librării. Răspunsul mamei a fost că toate astea – călătoriile, filmele, cărțile – însemnau cunoaștere. Educație. Învățare. Și, ca să supui un popor, era strategic să îi tai căile prin care ar putea învăța.

Oamenii nu-și doresc lucruri pe care nu le cunosc. Nu plâng și nu luptă pentru ceva ce nu știu că există sau că le trebuie.

Am întâlnit aceeași idee citind despre comunitățile închise, ultrareligioase, cu reguli extrem de stricte. Și am în minte două exemple, ambele cutremurătoare. Primul e din „Cel care mă aștepta”, de Parinoush Saniee, un roman (cenzurat în Iran) despre viața unei femei iraniene care e obligată de părinți să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l iubește. Sunt multe detalii absolut șocante și revoltătoare în carte, cu atât mai mult cu cât nu sunt exagerate sau cosmetizate – așa era viața femeilor care trăiau în Iran. Sigurul avantaj al eroinei din carte este că, deși trece prin niște întâmplări foarte grele, soțul ei îi permite să își continue studiile. Fără acordul lui, n-ar fi putut să învețe.

Celălat exemplu este „Învățare”, de Tara Westover, despre care mai mult ca sigur ai auzit. Sunt memoriile Tarei, crescută într-o familie de mormoni cărora le era interzis să meargă la școală. De altfel, nici la spital nu aveau voie; chiar și în situații grave, membrii familiei erau tratați cu diverse tincturi. Între moarte și spital, capul acestei familii ar fi ales oricând prima variantă. Acest bărbat făcea provizii de compot și de benzină, așteptând sfârșitul lumii și fiind convins că, în timp ce toți ceilalți vor pieri, el și familia lui vor rămâne în siguranță. La apocalipsă, vor sta liniștiți, acasă, și vor mânca compot.

Pare incredibil, nu-i așa? Însă mie mi se pare senzațional că un om care a crescut într-o astfel de familie și care nu a avut acces la alt model de viață și-a dat seama că e ceva în neregulă. Ba chiar a avut curajul și puterea să plece – și a fost renegată de părinți pentru asta. Tara a învățat singură, cum a putut, și a fost admisă la facultate. A descoperit că viața înseamnă mai mult decât o familie de la poalele muntelui Idaho, unde femeile sunt abuzate și unde orice se tratează cu tincturi. E fascinant că ea reușit să facă toate astea; și nu doar că a mers la școală, ci a fost o studentă extraordinară care și-a dat doctoratul în istorie.

Pe Tara au salvat-o cărțile; altfel, probabil că ar fi fost și astăzi în Idaho, făcând compot de piersici și încercând să se apere de abuzurile tatălui și fraților.

Am ales exemplele despre lipsa cărților de calitate din comunism și despre femeile care s-au luptat ca să poată învăța tocmai ca să subliniez cât de absurd sună așa ceva pentru noi, astăzi.

Cărțile și dreptul de a citi înseamnă, de fapt, libertate. Cărțile sunt calea spre cunoaștere și spre propriile alegeri; desigur, lipsa cunoașterii pregătește terenul pentru supunere, manipulare și pentru acceptarea a tot felul de teorii inventate sau auzite.

De altfel, nu demult am văzut în Social Media o ilustrație cu un individ îmbrăcat în costum de Superman care spune: My superpower is turning everything I don’t understand into a conspiracy theory.

Am râs când am văzut ilustrația asta, dar parcă n-a fost râsul meu. Mi-au ajuns la urechi zeci de teorii ale conspirației, mai ales în lunile astea de pandemie. Și n-am putut să nu mă întreb dacă mai multă cunoaștere – sau învățare, cum spune foarte bine Tara – nu ne-ar fi ajutat într-o mulțime de situații cheie.

N-am absolut nici o idee câți oameni citeau sau ce citeau în perioada comunistă. Însă cum nu se găsea mai nimic, nici cărțile nu erau la discreție. Mama, o mare pasionată de literatură SF, se delecta, o dată pe an, cu singura publicație de gen: un almanah. Și cumpăra orice carte de ficțiune găsea în librărie; bănuiesc că apăreau atât de puține, încât nu avea din ce să aleagă. Căderea comunismului a fost, pentru ea, un festival de shopping literar: pffa, cum a devorat seria „Dune”. Și cum veneau lunar pachetele de la „Prietenii Cărții”. Și ce fericire a mai fost când și-a comanda niște romane în franceză.

Mama făcea în așa fel încât să-i rămână bani pentru cărți noi și să se bucure, după atâția ani de restricții, de porția ei de libertate.

Dar lăsând la o parte amintirile și obiceiurile prietenilor noștri, studiile arată că noi, românii, nu suntem prea mari amatori de citit. Peste 18,5 milioane de români nu cumpără nici măcar o carte pe an. Și da, vestea asta e neașteptată pentru mine. Cum să nu îți dorești nici măcar o carte?

Studiul de mai sus mi-a amintit de furtuna de la începutul anului trecut, când oamenii au descoperit show-ul lui Marie Kondo. Am scris despre asta aici, așa că o să încerc doar să rezum: dacă sfaturile de simplificare a casei (și a vieții) erau acceptabile, tornada a pornit când Kondo ar fi declarat că principiul ei – de a păstra doar lucrurile care îți aduc bucurie – e aplicabil și la cărți. Am savurat câteva declarații ale unor oameni care s-au indignat destul de colorat în social media. Cum să vină femeia asta și să ne spună nouă să ne aruncăm / să ne dăm cărțile?!
Desigur, puteam să ne păstrăm cărțile liniștiți; s-a dovedit că Marie Kondo n-a intrat cu forța în casa nimănui și n-a pus nici o bibliotecă pe foc.
Acum, știu că niște voci stridente în social media nu au valoarea unui sondaj, dar mi s-a părut interesant să le aud, mai ales că aflasem că bugetul anual al românilor pentru cărți este de… – stați jos? – 3 euro. Asta înseamnă cam jumătate de carte pe an.

Eu n-am fost nevoită să evadez din vreo comunitate închisă și nici să lupt pentru dreptul meu de a merge la școală. Am vrut să evadez din viața mea, când îmi era greu; n-o fi fost chiar cea mai înțeleaptă alegere, dar cititul a reprezentat un refugiu bun. Cititul mă răpește un pic din prezent și mă duce într-o lume nouă; acolo, grijile mele n-au voie să intre.

Am citit cărți bune și cărți mai puțin bune; unele mi-au vindecat răni; altele m-au făcut să mă cunosc mai bine pe mine; au fost cărți pe care le-am ales când simțeam că doare și nu știam ce să fac cu durerea; povești de dragoste care păreau a fi despre mine; cărți despre temeri, despre risc și despre curaj; cărți cutremurătoare, pe care nu pot să le uit, și altele pline de magie; cărți care m-au ajutat să descopăr locuri despre care nu știam aproape nimic și cărți care m-au ajutat să mă descopăr. Să cresc. Aceasta este, în final, cea mai importantă putere a cărților: nu-ți dau voie să stai pe loc – te ridică.

Citește despre #PutereaCărții și la Cristina Stănciulescu, Noemi Meilman, Diana Cosmin și Ana Bîtu.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

The post #ACinceaPutere – Cum am ajuns să mă bucur că n-am superputeri appeared first on Mara Coman.

Am descoperit blogul Carti cu suflet la putin timp dupa ce l-a lansat Camelia Cavadia. M-am gandit atunci ca am vorbit cu ea de atatea ori, am stabilit sedinte foto pentru vedete si ne-am scris atatea mailuri, dar habar nu aveam ca ii place sa citeasca. Apoi mi-a scris, intr-o zi, ca ma asteapta si pe mine cu cateva vorbe pe blogul ei. Materialul l-a postat aici.

Am stiut de atunci despre ce vreau sa scriu si, intr-o seara, mi-am luat laptopul in brate si am povestit despre carti, despre cum am invatat sa citesc, despre autorii pe care n-am putut sa-i uit. Dar, mai mult decat despre cele de mai sus, am scris despre mine. Va las si eu mai jos povestea asta lunga si sper sa nu va plictiseasca prea tare.

–––––––––––––––––

Mici coincidente

Soarele lumina puternic patura verde, cu patrate si cercuri mari, de pe patul din camera bunicilor. Stateam in picioare, sprijinita de pat, si ma tot uitam la o carte cu povesti. Imi amintesc ca era mare, cam cat un A4, si uzata – probabil ca o tot rasfoisem si o tot plimbasem dintr-o camera in alta. Imi tineam degetul aratator pe titlul cartii, cu litere mari, si spuneam cu voce tare: „P-O-V-E-S-T-I. Povesti! N-E-M-U-R-I-T-O-A-R-E. Nemuritoare. Povesti nemuritoare. Mama! Mamaaaaa! Am invatat sa citesc!”

Cred ca aveam vreo patru ani, dar momentul asta mi-a ramas foarte clar in minte. Eram atat de mica, eram atat de mandra. Au urmat zile in care am incercat sa citesc povestile din carte, dar oboseam dupa cateva paragrafe. Cand voiam sa reiau „lectura”, uitam unde am ramas. Si atunci, mama m-a invatat sa pun un semn de carte si sa fac un semn minuscul cu creionul, ca sa nu murdaresc cartea (creionul il stergeam apoi, cu radiera).

Mama m-a invatat sa iubesc cartile. Nu stiu exact cum, cred ca le-am iubit pentru ca le iubea mama. Ea invatase sa le iubeasca de la bunicul – un mosulet simpatic si uneori sever, care a trait 100 de ani si a citit pana la vreo 95. Am invatat ca n-am voie sa rup pagini din carti, ca nu se cade sa scriu pe ele, sa subliniez. Ba chiar, multi ani mai tarziu, am suferit cand colegii rupeau pagini din reviste ca sa pastreze o fotografie, o idee, o informatie. Eu n-am rupt niciodata pagini de revista, de ziar sau de carte. Simteam ca nu mai sunt valoroase daca nu sunt complete, ca lipseste ceva. Ca nu mai sunt un „tot”. Prin facultate, am adunat de la ghena carti pe care le lasase cineva care „facuse curat”. Erau si manuale de economie, care nu ma interesau, dar n-am putut sa le las acolo. Cum sa arunci carti?! Pentru mine era – si este – echivalentul unui pacat. Am avut sentimentul ca am salvat o bucatica de lume cand am facut cateva drumuri ca sa car cartile alea de economie de la ghena in garsoniera mea.

Am crescut singura la parinti, cu vacante lungi si plictisitoare. Si am citit. Nu prea imi amintesc ce. Nu m-a cucerit Jules Vernes si m-am incapatanat sa nu pun mana pe Robinson Crusoe doar pentru ca ma batea tata la cap ca trebuie. Insa am citit „Omul de aur” al lui Jokai Mor – imi amintesc perfect numele autorului, pentru ca mama m-a invatat ca e rusinos sa nu stii cine e autorul unei carti. Am citit”Torente”-le lui Marie Anne Desmarest si m-am indragostit nu doar de carte, ci si de numele Ingrid. Am citit de vreo trei ori „Pe aripile vantului” de Margaret Mitchell si am visat cai verzi pe pereti. Am ajuns intr-a opta si aveam de invatat pentru examenul de admitere la liceu. Trebuia sa ma culc devreme pentru ca a doua zi sa ma trezesc dimineata, sa fiu odihnita si sa pot invata. Dar am citit nopti intregi sub plapuma, cu lanterna. Nu mai stiu ce.

Cred ca prin clasa a XI-a am avut, pentru prima data, acel moment de sufocare: citeam si nu-mi venea sa cred. Era coplesitor, era ireal, era prea mult. Stateam ore intregi cu mama, in camera mea, si vorbeam despre „Cel mai iubit dintre pamanteni”. Stiam ca nu e un jurnalui Marin Preda, ca e fictiune – dar banuiam cumva ca e si putin adevar in carte – , si atunci i-am ridicat lui Preda un piedestal. Aveam, pentru prima oara, senzatia aceea de sublim. Era o capodopera. Voiam sa o absorb si n-o puteam cuprinde. 

Mama mi-a recomandat intr-o zi „Maitreyi” a lui Eliade. Mi-a placut, dar nu m-a lasat chiar fara cuvinte. Insa m-a facut sa caut alte carti de-ale lui: „Romanul adolescentului miop”, „Noaptea de Sanziene” (eram in facultate si mi-am dat seama ca citeam cartea asta chiar in noaptea de Sanziene), „Nunta in cer”. Ultima m-a miscat foarte tare. Imi amintesc ca erau descrise doua povesti de dragoste; prima m-a emotionat, insa a doua m-a dat total peste cap: mi se parea ca e reala, dar nu-mi puteam explica senzatia asta in nici un fel. Am gasit raspunsul intr-o noapte – eram in sesiune, nu-mi placea Dreptul, n-aveam chef sa invat. Nu mai stateam cu ai mei; plecasem in Bucuresti si citeam la lumina unei veioze, intr-o camaruta de zece metri patrati din Drumul Taberei. Aveam in maini „Memoriile” lui Eliade cand am simit ca mi se opreste respiratia: ceea ce intuisem era adevarat. Eliade traise povestea aceea din „Nunta in cer”. Nu scrisese doar fictiune, ci si despre lucruri prin care trecuse. M-am plimbat toata noaptea, dintr-o parte in alta a camerei mele mici, avand sentimentul ca am facut o mare descoperire. Cand am ajuns acasa, i-am povestit mamei. Era incredibil. Omul ala chiar traise povestea respectiva. De-asta, atunci, cand am citit-o, mi se paruse atat de reala. Dar cel mai imporant lucru pe care-l descoperisem era, de fapt, ca marile opere nu sunt 100% inventate. Ca toate pornesc de la ceva real, de la ceva trait, de la ceva simtit, de la ceva autentic. Atunci, in secret, mi-as fi dorit sa pot – si sa am curaj – sa scriu.

In anii in care au urmat, am citit carti recomandate de mama, de prieteni, sau cumparate din librarii in urma impulsului de moment. Atunci am inceput sa caut acea picatura de real in scrierile oricarui autor bun. Am cumparat jurnale, am cautat articole si interviuri cu autorii favoriti si am vanat coincidente. Nu le-am gasit des, dar am dat peste cateva care m-au marcat. Imi amintesc de „Magicianul” lui John Fowles, pe care l-am descoperit la 20 de ani. Am devorat romanul si vrut sa stiu mai multe despre scriitor – cine e, ce-a facut, prin ce-a trecut. Am gasit mici detalii care se potriveau: Fowles fusese profesor in Grecia pentru o perioada si locuise in Corfu (unde se petrece o parte din actiunea din carte). Am ajuns in Corfu abia la 14 ani dupa ce citisem cartea, dar tot am privit fiecare loc de pe plaja de parca ar ascunde un mare secret.

Apoi am citit si eu, ca toata lumea, „Un veac de singuratate” a lui Marquez. Si nu numai – i-am cumparat si i-am citit cartile ani la rand. Mult timp mi-a fost aproape rusine sa recunosc: la un moment dat, am auzit spunandu-se ca femeile citesc literatura sud-americana pentru ca e la moda. Asa cum au zis unii si despre Rushdie: „Pfff! Carti pentru femei!” La moda sau doar pentru femei, catalogati-le cum vreti, dar mie mi-au placut. Au fost carti si autori care m-au dus intr-o alta lume, nebanuita si indepartata. Mi-era greu sa desprind realul de fantastic si stiam ca asta e, de fapt, magia. Sau realismul magic. Descopeream un nou univers, despre care nu auzisem acasa. Ii duceam mamei carti si ii povesteam ore in sir despre noile mele lecturi. Despre Macondo, despre lumea inventata, dar totusi cu fundamente reale. Despre romanele cu fraze interminabile pe care nu le puteam lasa din mana. Ma asculta fascinata si mi le cerea imprumut. Am iubit-o intotdeauna pentru asta, pentru ca voia sa tina pasul cu mine. Pentru ca stiu ca le citea pentru mine, pentru dupa-amiaza aceea in care ne beam cafeaua impreuna si, in timp ce ea croseta o dantela sofisticata, vorbeam despre Marquez, despre Rushdie sau despre Llosa. Despre ce-au scris si despre ce-au trait.

Am devorat „A trai pentru a-ti povesti viata”. Ma opream, cand si cand, si aveam senzatia ca ma opresc ca sa nu ma inec – in timp ce citeam uitam si sa respir. Voiam sa citesc mai repede, voiam sa aflu ce e mai departe. Si, in acelasi timp, voiam sa nu se mai termine cartea. Bineinteles, am descoperit si coincidentele: stiti macelul de la compania bananiera din „Un veac de singuratate” (o carte pe care o urasc un pic pentru ca e cumva prea celebra – toata lumea spune ca a citit-o si asta ii stirbeste cumva din magie)? A fost inspirat din realitate. O mai tineti minte pe Rebeca, fetita ciudata care manca pamant, din acelasi roman? Una dintre surorile lui Marquez facea asta. Iar Macondo, locul acela magic, e un nume pentru Aracataca, unde a trait scriitorul pentru o vreme. Si m-a impresionat si faptul ca un autor atat de mare nu s-a nascut invatat: a avut si esecuri, a scris si articole care n-au fost apreciate si i s-au recomandat sute de carti ca sa invete sa scrie.

„Pestele in apa” a lui Vargas Llosa a fost o alta surpriza placuta, desi recunosc ca, de la un punct, m-am incurcat in partidele si personajele politice. Dar am descoperit ceea ce voiam: autorul. Omul. Pe langa povestea adevarata cu matusa Julia (despre care stiam deja din „Matusa Julia si condeierul”) am descoperit copilul pedepsit de tata, dar si dragostea suprema, uneori de neinteles, a mamei pentru sotul ei. Si am sunat-o pe mama cand am aflat ca un text de opinie (bine) scris de Llosa l-a propulsat candidat la presedintie. N-a castigat, dar asta aproape ca nu mai e important: am citit cu sufletul la gura despre ce inseamna un articol cu adevarat bun, ce implicatii poate avea si cum iti poate schimba viata.

Am continuat sa cumpar carti si jurnale si sa caut in marile romane bucati de adevar, de realitate, lucruri care i-au marcat atat de tare pe autori incat n-au putut sa nu le scrie. Ultimul jurnal citit a fost al indianului Rushdie – dar aici trebuie sa recunosc ca alte carti de-ale lui mi-au placut mai mult decat „Joseph Anton”. Poate ca gresesc, dar am simtit componenta de marketing pe parcursul lecturii (defect profesional, poate) – doar era cartea care trebuia sa aiba succes garantat pentru ca vorbea despre condamnarea lui Rushdie la moarte si despre anii in exil. Si recunosc ca e un marketing excelent. Insa pe mine ma interesa cum a trait omul asta in India de a ajuns sa scrie niste carti senzationale – si am gasit, pe alocuri, in memoriile lui, ceea ce cautam.

A fost un roman pe care l-am citit greu, seara, la culcare, in avion sau in cate un weekend lenes. Si de nenumarate ori am vrut sa vorbesc despre el cu mama. Am pus mana pe telefon si mi-am dat seama ca sunt singura. Nu mai am unde sa sun.

The post Ce caut eu pe blogul Carti cu suflet appeared first on Mara Coman.