Erau dezbrăcate.
Goale.
Erau niște dealuri în care mai rămăseseră doar cioturile copacilor. O imagine la fel de tristă precum cea a unui cimitir. Doar că aici nu erau nume, nu erau fotografii, nu erau date de naștere sau de deces. O suferință mută. Urmele unui măcel cu sânge rece, o crimă îndreptată asupra copacilor fără apărare, dar și asupra noastră. Niște oameni fără conștiință au decis că ne pot împuțina oxigenul. Pun pariu că nu s-au gândit nicio secundă la alunecările de teren sau la schimbările climatice deși mi-i imaginez văitându-se de veri prea calde sau de ploi prea abundente. Așa cum nu s-au gândit nici la ce le lasă moștenire copiilor lor.

Sigur că știam despre tăierile ilegale de păduri din România – de altfel, cred că toată lumea știe. E imposibil să nu fi auzit sau să nu fi citit despre asta. Dar știu, din proprie experiență, că impactul e mult mai mare când vezi asta. Mi-a rămas în minte ziua aceea, în care am trecut pe lângă dealurile chele, pe lângă acel cimitir de copaci.

Am crescut printre dealuri, într-un loc care mi-a rămas în minte ca o poezie. Pădurea din jurul casei mele era ca în fotografiile de fundal de pe device-urile noastre de azi. Mie îmi plăcea cel mai mult primăvara, când părea dantelată datorită cireșilor, zarzărilor și apoi salcâmilor înforiți. Mama, un pic mai visătoare decât mine, era fascinată de culorile toamnei, când pădurea era un curcubeu de culori, de parcă un pictor plictisit o vopsise peste noapte cu toate nuanțele pe care le-a avut la îndemână.

N-am mers deseori în pădure de una singură, n-am îmbrățișat copaci, nu mi-au vorbit și nu m-au transformat în vreun fel. Mi-a rămas însă în minte senzația de libertate – sau poate eliberare e un cuvânt mai potrivit.

Cea mai pregnantă imagine pe care o păstrez e dintr-o primăvară când l-am rugat pe tata să mă ducă în pădure, dar nu oriunde, ci într-un loc plin de flori. Era atât de frumos încât uneori mă întreb dacă n-am visat: un covor de frunze uscate acoperit de bândușe mov. Totul era mov; frunzele brândușelor nu reușiseră încă să iasă la suprafață de sub uscături.

Mă întreb dacă pădurea aceea mai există.

Am scris despre aminitirile mele legate de păduri la provocarea Vodafone România. Și, la rândul meu, vă invit și eu să-mi lăsați în comentarii poveștile voastre despre păduri. Nu contează că sunt din copilărie sau de acum – despre păduri să fie. Vodafone va selecta cele mai interesante povești și le va include în audio book-ul „Vocea Pădurii” – poți asculta câteva dintre ele pe link-urile de mai jos. Și tare mi-ar plăcea să fie alese și câteva dintre cele de aici.

Sunt însă și două lucruri de care trebuie să țineți cont:

• să nu fie scrise sub forma de dialog;
• să fie personale și originale, nu “inspirate” din alte părți.

Desigur, Vodafone nu vorbește despre păduri așa, întâmplător. Ci pentru că s-a implicat într-un proiect foarte important pentru combaterea defrișărilor ilegale. E un proiect care chiar merită aplaudat: este vorba despre prima pădure inteligentă din România, conectată la rețeaua Supernet. Pădurea (care este în județul Covasna) a fost dotată cu un sistem de monitorizare și semnalizare în timp real a sunetelor specifice exploatărilor forestiere, ceea ce ajută la combaterea defrișărilor ilegale. Sistemul comunică cu rețeaua Vodafone și e compus din niște dispozitive numite „gardieni digitali”. Acești “gardieni” știu să recunoască sunetele care n-ar trebui să fie în pădure. Adică “aud” o drujbă și, în acest caz, transmit un semnal prin internet către o platformă aflată în cloud, dotată cu Inteligență Artificială.

Aplicația analizează în câteva minute informația primită și, când sunt detectate zgomote care ar putea indica eventuale activități suspecte, trimite în timp real alerte către o aplicație instalată pe telefoanele pădurarilor și/sau către un centru de monitorizare zonal sau național. Astfel, administratorii pădurilor pot să intervină prompt în caz de pericol.
Un singur dispozitiv are o rază de acoperire de 1Km și poate preveni defrișarea a peste trei kilometric pătrați de pădure.

Aștept poveștile voastre cu și despre pădure. Cel mai ușor, în comentarii, dar le primesc și pe Facebook, și pe mail, cum vă place vouă.

Las aici, ca inspirație, una dintre poveștile deja înregistrate:

Iar clipul despre pădurea smart este aici:

Foto principală: Geran de Klerk / Unsplash

The post După dealuri appeared first on Mara Coman.

Acum un an am fost în Israel, în Eilat și prin împrejurimi. În Eilat poți să faci plajă în noiembrie, dar de acolo e ușor de ajuns în deșert sau în Red Canyon – pentru că există un Red Canyon și în Israel și e chiar spectaculos. În excursia asta am avut ocazia să vizitez mai multe chibuțuri, cu reguli și obiceiuri diferire – o experiență fascinantă și foarte diferită de cultura noastră. Într-unul dintre ele, la Elifaz – The Five Senses Greenhouse am văzut cum oamenii plantează nu doar celebrele curmale (pentru care solul și clima sunt prielnice), ci și diverse alte fructe și legume. Cea mai spectaculoasă era, de departe, plantația de pomelo. Da, pomelo – care are nevoie de foarte multă apă: o plantație de pomelo în plin deșert. 

Mai mult, se discută o nouă lege a spațiilor verzi (pe care, din fericire, Președintele a trimis-o spre reexaminare). În varianta inițială, legea despre care vorbesc ar fi permis constucțiile pe anumite spații verzi. Niște clădiri în loc de parcuri. Nu putem ști cum va fi varianta finală.

Știu că sunt oameni care nu vor deloc să audă de astfel de probleme. Care au impresia că tăierea pădurilor nu-i afectează. Nu e treaba lor. Se taie acolo, la munte. Nu la noi.

Îmi amintesc că vara trecută, pe drumul de la Deva la Oradea, am mers cu mașina prin niște zone în care aproape am rămas fără cuvinte. Munți goi, dezbrăcați de mii de copaci – un peisaj trist, mărturie a unei tragedii pe care o vom resimți cu siguranță. Deși știam de despăduririle din țară, imaginea aceea dezolantă mi-a ieșit greu din minte. Știu că în orașe nu avem unde să vedem astfel de priveliști, însă consecințele sunt grave.

Efectele pe termen lung? Încălzire globală, deșertificare, un soare necruțător, zile în care nu ne mai putem plimba din cauza căldurii, furtuni, inundații, prăbușirea terenurilor. Ideea de a trăi – peste câteva zeci de ani – prin pasaje subterane și doar în spații cu aer condiționat nu mă încântă deloc. Și, din păcate, acest scenariu nu e SF. Sincer, o pandemie părea mai puțin probabilă, dar iată-ne aici.

Deși e comod să ne spunem că nu e treaba noastră, că nu avem ce face sau că nu se întâmplă în orașul nostru, poate ar trebui să ne amintim ce înseamnă verdele pentru noi. Și – pe lângă efectele și problemele grave despre care am vorbit mai sus – ce înseamnă, la nivel subiectiv și emoțional, pentru fiecare dintre noi acest verde viu: copacul din fața balconului, parcul în care mergem cel mai des, plantele din casa noastră. 

Acum trei ani, în casa mea nu era nici o plantă. Mai primeam când și când câte un ghiveci cu o floare care se usca – eram convinsă că nu știu eu să am grijă de plante. Cât despre parc, nici nu-mi trecea prin cap să merg în parc așa, de una singură – parcul era, eventual, la impuse: să duc copiii, să îi las să se joace și să mă întorc acasă. Sigur că toate astea ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, un indiciu foarte clar că ar trebui să mă opresc, să recunosc că nu mi-e bine, să mă întreb de ce și să mă uit în jur.

E poveste lungă – dar implică reanajat lucruri în casă și în viață. Atunci mi-am cumpărat eu singură prima plantă, după ce mă documentasem care sunt florile mai puțin pretențioase. Un peace lily (nu știu să-i zic pe românește; crinul păcii?) într-un ghiveci mic, care a însemnat un preț foarte mic și o bucurie foarte mare. Au urmat diverse altele, uneori prea multe: voiam să-mi umplu casa de flori. Să fac o junglă :). Și de aici am avut diverse aventuri, cu plante cărora le-a mers bine, altele cărora nu le-a fost OK, unele s-au uscat pentru că le-am udat prea mult.
Dar dacă mă întrebi ce îmi place foarte mult să fac și ce mă relaxează, sigur o să menționez că ador să petrec jumătate de zi pe balcon, cu mâinile în pământ de flori, mutându-le în ghivece potrivite și luând din energia lor. Ah, și ce fericire simți când ai semănat niște albăstrele într-un ghiveci și încep să iasă frunzulițele.

Cât despre parc, ei bine, îmi amintesc că mi-a lipsit enorm în perioada de izolare, când a fost stare de urgență. Mă uitam cum se face primăvară și tânjeam după plimbările mele, singură, în care reușesc să-mi așez gândurile și să-mi ascult dorințele.

Parcul de lângă casa mea nu e unul dintre cele foarte celebre, dar e destul de mare și mie mi se pare că arată ca o pădure. Sunt mulți copaci care fac umbră vara. Când e cald merg să alerg (din păcate nu fac asta și în sezonul rece), iar senzația de după alergat e neprețuită.
În parc am avut niște momente de seninătate foarte prețioase – într-o zi am stat pur și simplu pe iarbă, la soare, cu nasul în toporașii care miroseau superb. Nu doar a primăvară, ci și a copilărie, a mama și a acasă.

Știu că experiențele de mai sus sunt personale și că emoția pe care o conțin e doar a mea – însă fiecare dintre noi are, cu siguranță, partea lui de relație cu verdele. Cu parcul, cu plantele din casă, cu corcodușii care înfloresc primăvara, cu parfumul teilor, cu plimbări romantice pe sub castani sau cu nopți petrecute la munte, în cabane înconjurate de branzi.

Sunt șansa noastră, de fapt, să avem și peste zece sau douăzeci de ani o viață cât mai apropiată de cea pe care o știm. Motiv pentru care am putea, întâi, să fim atenți la ce se întâmplă cu pădurile, dar și cu copacii și cu parcurile din orașul nostru. Și să ne arătăm recunoștința prin implicare: să semnalizăm când ar putea fi aprobată o lege care permite construcțiile în parcuri sau, cel puțin, să luăm de jos pet-ul pe care l-am văzut aruncat în pădure. Să plantăm un pom. Să ne punem flori în grădină. Să ne învățăm copiii să respecte plantele și copacii și să le povestim că noi toți respirăm și mâncăm fructe și legume datorită lor.

Citește despre acest subiect și la Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.

Anul în care planeta a respirat

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

The post Suntem ceea ce respirăm appeared first on Mara Coman.