Mă duceam la stomatolog, undeva în Dorobanți, și aveam emoții cu parcarea. Dacă n-aș fi fost cu Fiat-ul 500 electric, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc să parchez în acea zonă. Însă cum mașina era și mică, și dotată cu toți senzorii din lume, am zis că merită să văd dacă reușesc.

Mai mult, știam că am Fiat-ul doar pentru vreo două săptămâni, așa că mi-era ciudă să-l las în fața casei și să merg tot cu taxiul.

Am găsit loc de parcare, dar nu asta vreau să vă povestesc. Ci că lângă cabinetul stomatologului meu e o cafenea destul de hip, unde, la orice oră, diverși oameni stau de vorbă afară și beau cafea.

Exact asta se întâmpla și când îmi parcam eu Fiat-ul. Și, ce să vezi: s-au întors toți și se uitau la mine.

Un accident m-a făcut să nu mă pot urca la volan timp de 13 ani. Am luat din nou lecții și am reînceput să conduc acum un an. Deci nu sunt vreun Verstappen al Bucureștiului.
Sunt foarte atentă, merg încet, nu trec pe galben, nu tai calea nimănui, dar parcă nu m-aș lăuda cu abilitățile mele de parcare.

Ei bine, având în vedere toate astea, nu mi-a picat deloc bine să văd că aveam spectatori: domnii și doamnele de la cafenea erau cu ochii pe mine.

“Să nu fac ceva greșit”, mi-am zis, deși nu le datoram nimic celor de față. Bine, în tot acest timp eram foarte conștientă și de faptul că nu e mașina mea și că nu vreau s-o duc înapoi, celor de la AutoItalia, cu vreo zgârietură.

Am mulțumit în gând, încă o dată, că Fiat-ul cu echipare La Prima are senzori și cameră în care vezi tot când dai cu spatele. Am parcat fără incidente și fără prea multe manevre, după care am respirat ușurată și am ieșit din mașină.

Ce credeți? În continuare, toată lumea cu privirea la mine. M-am întors să văd dacă nu cumva era vreun anunț cu parcarea interzisă sau dacă n-am blocat pe cineva. În timpul ăsta, unul dintre domnii care era privirea ațintită spre mine m-a întrebat:

– Ce autonomie are? Că e tare frumoasă.

Atunci m-am lămurit.

Și aveau și de ce.

Înainte să vă povestesc cum a fost pentru mine să conduc un Fiat 500 electric, trebuie să stabilim ceva: e o mașină foarte frumoasă.

N-o s-o descriu în detalii pentru că e de ajuns să vă uitați la fotografii. O să vă atrag atenția însă că există mici accente emblematice, precum semnalizarea laterală cu LED-uri inspirată din stilul original al modelului lansat în 1957.

Eu am condus două versiuni electrice, cea cu echipare La Prima (un model lansat în colaborare cu artistul Andrea Bocelli și care are o sonorizare de excepție, datorită JBL) și Icon.

Nu voi face comparație între ele pentru că mi se pare că treaba asta e pentru site-urile de profil – și, sincer acum, găsiți toate aceste informații și pe site-ul oficial. În plus, dacă cineva dintre voi vrea să-și cumpere un Fiat 500e, sunt convinsă că-și va alege dotările în funcție de nevoi.

Am menționat deja că e o mașină frumoasă foc, că e perfectă pentru oraș, că se parchează ușor, că are senzori și camere.

Dar ce utile sunt funcțiile de conducere asistată!
De exemplu, cu cruise control setezi viteza maximă, iar mașina o menține. Te ajută să păstrezi banda – dacă simte că te îndepărtezi, întâi vibrează volanul, apoi ai un semnal sonor și altul, vizual.
Recunoaște semnele de circulație: dacă pe traseu apare un indicator care anunță viteză maximă de 40 km/h, mașina încetinește. Frânează automat – la fel, întâi te avertizează sonor și vizual și, dacă nu pui tu frână, face ea asta pentru tine.

În interior, însă, ai diverse accesorii care de care mai drăguțe. Portiera se deschide cu o atingere de buton, smartphone-ul se conectează prin bluetooth în 5 secunde, sistemul de infotainment are un ecran mare, luminos, cu o imagine clară. Bordul este îmbrăcat în materiale premium și sustenabile, scaunele sunt tapițate, în funcție de model, cu material textil sau piele ecologică.

E undeva între 320 și 460 de kilometri, în funcție de cum mergi. La varianta de 460 ajungi dacă folosești mașina doar în oraș și dacă nu pornești și aerul condiționat la maximum, de exemplu.

Pe de altă parte, dacă vrei să faci economie, Fiat 500e poate fi condusă în modul sherpa – denumire împrumutată de la șerpașii din Himalaya – care ajustează viteza maximă și clima (de exemplu, oprește încălzirea în scaune) pentru a consuma cât mai puțin.

Mai am o veste bună la acest capitol, și anume încărcarea rapidă: în 5 minute ai autonomie pentru 50 km, iar în 35 de minute se încarcă 80%.

Am zis mai sus că e o mașină mică, dar e foarte confortabilă. Am plimbat și fetele cu ea, deci e ideală pentru patru pasageri.

Nu, n-am plecat cu Fiat500e în vacanță și, dacă e să fiu sinceră, nu cred că ne-ar încăpea cele trei trollere, patru rucsacuri și farmacia pe care o luăm cu noi de obicei. Dar am fost cu ea la o ședință foto, cu multe ținute, umerașe, perechi de pantofi și am avut suficient spațiu.

Din punctul meu de vedere, e mașina ideală pentru oraș.

Îi găsesc un singur defect: acela că (încă) nu-mi aparține.

The post Cum am reușit să atrag toate privirile appeared first on Mara Coman.

Anul trecut mi-am reînnoit permisul, am luat niște ore și am început din nou să conduc. Mai întâi mașini închiriate pe termen scurt și, de curând, o bijuterie de Fiat 500 electric.

Mulți oameni mi-au spus că ar fi trebuit să conduc imediat după accident. Da, că ar fi trebuit. Că doar așa puteam să-mi înving teama și să trec rapid peste.

Însă eu n-am simțit deloc așa.

Viața se vede altfel după ce scapi teafăr dintr-un accident serios, iar traumele nu dispar dacă apeși din nou pedala de accelerație. Cel puțin, nu în cazul meu.

Multă vreme n-am putut să merg nici cu taxiul. Au trecut ani până când m-am putut așeza din nou în față, chiar și pe scaunul din dreapta. În contextul ăsta, mi se părea un gest iresponsabil să conduc doar ca să văd dacă-mi voi învinge frica.

Mi-am făcut abonament la metrou și am decis că mă pot descurca și fără mașină. Nu mi-am schimbat părerea: mă pot descurca, dar nu e neapărat mai ușor.

Nu cred că există o rețetă general valabilă, de aceea vorbesc doar din experiența mea. Și nici nu am pretenția că s-au șters toate urmele lăsate de acel accident de mașină – nu cred că e posibil să ștergi o traumă cu buretele.

Însă, din fericire, s-a estompat și am învățat să trăiesc cu ea.

Ce cred eu că m-a ajutat?

1. Răbdarea

Nu m-am grăbit.

Nu mi-am dat nici un termen, nu mi-am spus că trebuie să conduc din nou peste o săptămână, o lună, un an. Pur și simplu am avut răbdare atât cât a fost nevoie.

O perioadă nu am mers cu nimeni în mașină, indiferent de cine conducea. Făceam excepție doar când era neapărat necesar, iar atunci stăteam pe bancheta din spate. În față m-am așezat doar cu oameni pe care puteam să-i rog să nu conducă agresiv sau cu viteză.

2. Terapia

Am mai scris că psihoterapia mi-a schimbat viața – și nu, nu am exagerat. Am fost la terapie mulți ani și consider că e un fel de igienă mentală, un instrument care te ajută să te cunoști și să evoluezi.

Așa am învățat una dintre lecțiile cele mai importante pentru mine: că pot.

Uneori mi se părea că nu am de ales, că am în față doar un singur drum. Însă psihoterapia m-a făcut în primul rând să văd că există și o altă variantă și, în al doilea rând, să o iau în calcul.

Am aplicat asta și în relația mea cu condusul unei mașini: atunci când m-am simțit în stare, am încercat.

3. Lecțiile de șofat

Pentru că mi se părea c-ar fi o inconștiență să mă arunc în trafic după atâția ani în care am fost doar pieton, am decis să fiu precaută și să iau din nou lecții.

Am căutat un instructor care să nu-și dorească să bifeze un anumit număr de ore, ci să aibă răbdare cu mine, să-mi înțeleagă temerile și să-mi dea un feedback onest. Eram pregătită să aud chiar și că n-am stofă de șofer, că sunt o cauză pierdută, dar voiam să fie o părere avizată.

Cert e că omul pe care l-am găsit a avut flerul și răbdarea necesare încât, nu peste mult timp, am început să conduc din nou singură.

Bine, noi avem mașină, dar nu automată, cum era cea pe care am luat lecții anul trecut. Iar în traficul din București mi s-a părut mi-nu-nat să mai schimb viteza ca să înaintez un metru sau doi, în coloană.

Așa că am închiriat mașini dintr-o aplicație de car sharing pe distanțe scurte, cu viteză mică și atenție maximă. Am început să mă simt din nou confortabil la volan, să-mi placă, să iubesc sentimentul de libertate care vine din faptul că pot merge unde am chef fără să depind de nimeni.

Prima dată am urcat într-un 500 într-o vacanță în Italia. Am stat în dreapta – sunt niște ani de-atunci, nu conduceam încă – , dar m-am îndrăgostit de mașină dintr-un motiv foarte simplu: e frumoasă. E extraordinar de frumoasă.

De atunci întorc capul pe stradă după fiecare 500, sunt fascinată de cele personalizate, mă întreb ce culoare mi-ar plăcea să fie al meu. Ei bine, în acest context, am fost super fericită când am aflat că voi avea șansa să conduc un Fiat 500 electric pentru două săptămâni.

Vă spun sincer: aproape că mi-a venit să plâng când am fost nevoită să returnez mașina și să iau un taxi până acasă.

Lăsând la o parte faptul că îmi doream demult un Fiat 500, am avut șansa să conduc două versiuni: Icon și La Prima by Bocelli.
Promit să revin într-un articol dedicat cu detalii, dar trebuie să vă spun doar că La Prima este o ediție specială în colaborare cu artistul Andrea Bocelli și JBL – asta înseamnă un sunet de excepție.

Însă, pentru cineva care a trecut printr-o experiență ca a mea, a fost o adevărată binecuvântare să am o mașină cu senzori și în față, și în spate, cameră când dau cu spatele, avertizare vizuală și sonoră când vreau să depășesc și altă mașină trece aproape de a mea.

Ca să nu mai spun cât de ușor e să te strecori prin aglomerație sau să parchezi într-un loc mai mic.

Am plimbat Fiatul prin traficul din București zâmbind și bucurându-mă de cât de ușor și intuitiv se conduce și se parchează. Când am fost cu fetele mele în oraș, am ascultat melodiile lor preferate, am tras parasolarul și ne-am bucurat de soarele blând al dimineții care intra prin plafonul din sticlă.

După experiența asta, mi-am dat seama nu doar că îmi doresc o mașină a mea, ci și ce fel de mașină mi-ar plăcea să fie: electrică, de dimensiuni mici, cu camere și senzori care mă fac să mă simt în siguranță.
OK, o să spuneți, probabil, că sunt destule modele care au caracteristicile de mai sus. Însă nu toate sunt cool, nu au ediții speciale în colaborare cu diverși artiști sau case de modă, nu pot fi personalizate în fel și chip, precum Fiat 500.

Și, pe lângă toate dotările pe care le oferă tehnologia de azi, eu chiar vreau o mașină frumoasă.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

The post Cum m-am reapucat de condus după 13 ani de pauză appeared first on Mara Coman.

Deși nu sunt cea mai înfocată fană a drumurilor lungi cu mașina, de data asta chiar eu am fost cea care a propus să facem un concediu pe patru roți.
Urma vacanța fetelor și, tot gândindu-mă unde sunt șanse să avem vreme bună, am propus să mergem la Salonic. Apoi mi-am dat seama că până la Salonic am putea ajunge relativ ușor cu mașina. Și că ar fi o ocazie bună ca, de acolo, să dăm o fugă și până la Atena.

Eu mai fusesem în ambele orașe de câteva ori și mi s-a părut momentul potrivit să mergem cu toții. Mai întâi, pentru că e primăvară, anotimpul ideal de vizitat orașele grecești (vara poate fi irespirabil în Atena) și apoi pentru că fetele învață la școală despre Grecia Antică. Dacă tot vorbim despre zei, atunci să vedem Partenonul de aproape.

Cireașa de pe tort a fost mașina: o frumusețe de Alfa Romeo, un Tonale Hybrid în culoarea verde Montreal. Când am auzit că putem pleca cu Tonale nici nu mi-a mai trecut prin cap să caut bilete de avion.

În Salonic am stat doar două nopți, am luat la pas faleza și câteva străduțe din orașul vechi. Fetele m-au tras în toate buticurile cu suvenire, au vrut vată de zahăr colorată (mi se pare oribilă asta cu pigmenți și arome, dar nu sunt în target) și înghețată.
Le-am povestit că am fost cu ele în Salonic acum șase ani. Au ceva amintiri din vacanța respectivă, dar nici una despre oraș, nu li se părea nimic cunoscut – nici turnul, nici faleza, nimic.

Am căutat cazare cu parcare așa că n-am stat chiar în centru, dar am găsit o căsuță foarte frumoasă, cu curte. Ne-a plăcut.

În Atena am închiriat un apartament în Koukaki (mulțumesc prietenelor pentru recomandare, chiar a fost zona ideală pentru ce voiam noi să facem). Dacă aveți nevoie de parcare în zona asta din Atena, mergeți la cea de la metrou Syngrou, ca să nu pățiți așa ceva.

În oraș nu ne-am plimbat cu mașina, ar fi fost super stresant să căutăm parcări și nici nu mi-ar fi plăcut. Eu merg mult pe jos, cu metroul, cu autobuzul, așa simt că pot să cunosc un loc nou. Iar fetele au 12 ani, fac și ele 20.000 de pași lejer dacă le place unde sunt.

N-am de împărtășit vreun secret valoros din Atena pentru că nici fetele, nici Mihai nu mai văzuseră orașul, așa că am fost pe mood turistic clasic. Acropole, Plaka, Parlament, mâncare grecească.

Când am ajuns la Salonic, Ioana m-a anunțat că o doare puțin gâtul. Apoi, în prima dimineață la Atena, a avut o stare subfebrilă – nu chiar febră, dar de ajuns cât să o doară puțin capul. A fost o viroză ușoară, din fericire, dar de ajuns cât să-i creeze un disconfort și cât să mă îngrijorez eu.
Chiar m-am îngrijorat când Ioana a spus că nu vrea înghețată, ceva ce am auzit prima dată în viață.

Partea bună e că aveam medicamentele necesare cu mine (pediatra fetelor e minunată, vă spun) și că starea de rău n-a durat.

Al doilea motiv pentru care zic că n-a fost ușor: fetele sunt încă prea mici ca să se bucure de plimbatul pe străduțe, de descoperit cartiere și piețe, de apreciat arhitectura orașului – lucruri pe care le-am fi făcut dacă eram fără ele. Așadar, a fost nevoie de niște compromisuri.

Într-o zi am luat un ferry și am mers pe insula Aegina (care e suuuuperbă, iar vremea a fost minunată), iar în alta am mers cu mașina la Tempul lui Poseidon de la Capul Sounion.

E la vreo 70 de kilometri de oraș și, în așteptarea apusului, am stat vreo două ore pe plajă. Soarele a fost blând.

Lung în prima zi, dar nu chiar atât de obositor pe cât mă așteptam. Am ajuns la Salonic în vreo nouă ore, cu tot cu diverse opriri pe traseu: odată ce trecem granița, fetele intră în magazinul fiecărei benzinării să caute dulciuri care nu se găsesc la noi.

De condus a condus Vasilescu; eu eram cu ochii lipiți de somn (am avut multe de făcut în seara de dinainte de plecare) și voiam să n-am nici un fel de grijă. Așa că prima impresie despre mașină vine din punctul de vedere al pasagerilor: am fost fericite, și eu, și fetele, că Tonale e foarte spațioasă și comodă. Până și eu am adormit un pic, deși de obicei sunt cu ochii pe semnele de circulație, limite de viteză și mă asigur, din reflex, la fiecare depășire.

Am remarcat finisajele atent lucrate, pielea fină în contrast cu accentele din aluminiu, ecranul mare, cu navigație și toate comenzile necesare. Restul lucrurilor aveam să le aflu pe parcursul călătoriei.

De exemplu, la un moment dat s-a aprins un bec roșu pe bord. Avea forma unei cești de cafea și ne avertiza că mergem de ceva vreme fără pauză, poate ar fi cazul să oprim un pic.

În aglomerația și nebunia din Atena, un șofer din fața noastră a pus frână brusc. N-am avut emoții, eram la o distanță rezonabilă, dar Tonale a noastră a ținut să ne anunțe printr-un sunet ascuțit că ne apropiem de o altă mașină.

Aaaa, și faza minunată în care Tonale nu voia să plece de pe loc pentru că șoferul nu avea centură. A scris Mihai despre asta, nu reiau și eu, dar mi se pare o idee foarte bună.

Poate că nu interesează pe toată lumea, dar eu am fost super încântată de senzori și de cameră. Așa pot și eu să parchez: cum ești relativ aproape de un obstacol, te anunță. Plus că vedeam tot în cameră când eram în marșarier, o plăcere.

Am condus și eu un pic pe drumul de întoarcere, era o porțiune mai liberă și chiar voiam să văd cum se simte mașina.

O plăcere! M-am și jucat puțin cu pilotul automat, voiam să văd dacă exagerează Mihai când spune că Tonale „merge aproape singură”.

Și nu, nu exagerează! Pe drumurile marcate, mașina știe să păstreze centrul benzii, frânează și ea dacă încetinește cel din față, ia curbele – serios! – mai lin și mai elegant decât Vasilescu.
Poți să-i setezi viteza maximă cu care să meargă sau o poți seta să circule cu viteza legală, pentru că vede indicatoarele și le respectă.

Să ne înțelegem: nu e o mașină de tip driverless. Nu-ți permite să iei mâinile de pe volan (țipă!, și bine face) și e nevoie să fii atent. Se poate întâmpla să ajungi pe un drum cu marcajele șterse sau cine știe ce altceva. Însă toate cele de mai sus o fac extrem de ușor de condus.

Nu că ne-a plăcut; aproape că nu ne mai înduram să dăm mașina înapoi.

P.S.: Nici una dintre fotografiile din articol nu are filtre. M-a ajutat soarele blând al Greciei, nu am simțit nevoia să modific nimic.

The post Road trip de la București la Atena appeared first on Mara Coman.

Am avut drum lung de făcut, de la Gura Teghii, din Buzău, până la Colibița, lângă Bistrița. Totul într-o singură zi, organizat și disciplinat, dar și relaxat totodată. Chestie care se întâmplă rar – și dacă nici eu n-am fost în multe deplasări, atunci cine? 🙂

De la Gura Teghii am plecat spre Cârța, cu un scop foarte clar: masa de prânz. Un moment foarte important, de altfel, în tot acest #VolvoExperienceTour, în special pentru că am mâncat numai bunătăți.

Nivelul era deja setat destul de sus, deci o oareșce nerăbdare să ajungem la Farkas Panzio, unde ne-au așteptat oamenii cu niște imense platouri cu de toate. Tot ce am mâncat a fost foarte gustos în acest loc care mai și arăta foarte bine – de altfel nu e doar restaurant, e și pensiune.

Nu-mi trecuse niciodată prin cap că aș putea să-mi petrec un weekend la Cârța, dar iată că a fost de-ajuns un prânz ca să mă gândesc că le-ar plăcea și fetelor și că ar fi potrivită o schimbare de decor.

Următoarea oprire a fost la Toplița, la pista de bob. Toată lumea din grup era în extaz, toți erau nerăbdători. Doar eu gândeam ce greu e să fii cea mai fricoasă din grup.

Am primit încurajări de la toată lumea și mi-am zis că, dacă pot să meargă singuri cu bobul și copiii de 14 ani (și cei mai mici, dar însoțiți), o să reușesc și eu.

Bine, n-am luat decizia așa de simplu: am văzut că există și varianta de a te da cu cineva în același bob, am vrut să mă duc cu Vasilescu, dar, ghici ce?!, ne încurca numărul maxim de kilograme admis. Că varianta asta cu două persoane e pentru un adult și un copil :)).

Eu nu sunt copil, domnului V. îi place mâncarea, așa că m-am trezit singură într-un bob. Am primit informațiile necesare – mai exact, cum să frânez – și iată-mă aproape zburând pe cea mai lungă pistă de bob din România.

Pista e foarte tare și foarte deșteaptă, bobul frânează când sunt alții opriți în fața ta, practic nu prea ai ce să pățești: ești legat în centură. N-am prea folosit frâna, așa că am alunecat cu viteză și vânt în păr, gândindu-mă că n-am cum să cad de-acolo și că o să se și termine.

Experiența în sine a fost foarte cool, chiar mi-ar fi părut rău să scriu acum din declarațiile celorlați, fără să o încerc și eu.

Pe scurt, singurul review de care are nevoie pista de bob de la Toplița e următorul: „dacă a putut Mara”, (adică eu) „și dacă i-a și plăcut, o să poți și tu :)”. Iar eu trebuie să le mulțumesc celor de la Volvo că au inclus astfel de experiențe în program.

A fost drum lung (vreo 450 de kilometri) și am mers cu două mașini, că doar ideea e să le testăm pe toate: de la Gura Teghii am plecat cu Volvo XC40 Plug-in Hybrid, iar de la Gheorghieni la Panoramic Colibița am mers cu un XC60, tot Plug-in Hybrid și el.

XC40 Plug-in Hybrid e sora mașinii cu care am mers în prima zi, XC40, doar că aceea era electrică. Și mai puternică: 408 cai putere versus 262 cai putere, cât are cea hybrid.

O să vă întrebați ce relevanță are diferența asta pentru mine, că eu nici nu conduc, nici nu-mi place viteza. Ei bine, electrica – adică mașina mai puternică – parcă se mișcă mai smooth, e mai fâșneață, mai silențioasă.
Mi-a plăcut mai mult decât varianta hybrid.

Însă Volvo XC60 Plug-in Hybrid e super sexy. Parcă cea mai comodă și cea mai elegantă din cele trei, cu spațiu destul ca să te simți confortabil, inclusiv pe bancheta din spate. Mă uitam din când în când și mă gândeam că tare bine le-ar sta fetelor acolo. Mi se pare perfectă pentru familia noastră, ca să nu mai zic și că e foarte sigură.

M-a impresionat tapițeria, o combinație elegantă de piele bej și neagră, detaliile din lemn și tot felul de spații și suporturi pe care o femeie le apreciază.

Ai loc de încărcat telefonul, loc pentru pus băuturile (inclusiv în spate, unde, când mergem cu fetele mereu ajung sticlele pe jos), monitoare mari, google maps încorporat. Nu mai zic de cameră și de senzori de parcare, așa ceva au toate mașinile cu care am mers în tur, dar mă tot uitam și mă gândeam că așa mi-ar ieși până și mie parcarea cu spatele.

Cireașa de pe tort: pentru că e o mașină înaltă, când am ajuns la destinație și am oprit motorul, XC60 s-a lăsat ușor în jos, ca să fie mai ușor să cobori. Același lucru se întâmplă și când deschizi portbagajul, doar e mai dificil să iei ditamai trollerul de sus.

La Colibița, la Panoramic – probabil în cel mai frumos loc în care am stat eu în România. Și despre care o să scriu o postare separată, atât de mult mi-a plăcut. Nu-mi amintesc să mă fi simțit atât de bine undeva în țara noastră.

Revin 🙂

The post Road trip în România: ziua cu adrenalină appeared first on Mara Coman.

Ca să n-o mai lungesc, norocul a fost de partea mea. În primul rând, pentru că Meșter știa că permisul meu de conducere stă neatins în portofel. Dar avea o soluție: în fiecare mașină urmau să fie doi oameni, așa că m-am instalat frumușel în dreapta lui Vasilescu. 

 

Din grup nostru fac parte mulți jurnaliști specializați în auto, majoritatea bărbați – cu excepția Cristianei, care e pilot de raliu. Astfel, sunt singura care va avea mai degrabă o perspectivă lifestyle asupra turului, cu mai puține date tehnice.

 

Voi scrie despre experiența de a călători cu Volvo prin țară, despre mașinile cu care mergem (din perspectiva celui care stă în dreapta) și despre locurile în care ajungem.

 

Din tot grupul, doar eu nu conduc. Sincer, mi-e un pic ciudă, dar există și avantaje: sunt și singura care poate să bea prosecco la prânz. 

 

 

default

 

Prima oprire

 

A fost la Crama Apogeum, la Gura Vadului, în Prahova. Nu mai fusesem niciodată acolo și nu aveam cine știe ce așteptări – conform programului, urma să luăm un brunch. Care a fost un prânz delicios în toată regula. 

The post Road trip: 7 zile în România  appeared first on Mara Coman.

Nu conduc.

Încă mă minunez că mulți oameni sunt șocați că spun asta. Unii dintre ei mă întreabă:

– Și cum te descurci?

Prima dată, întrebarea asta m-a luat pe mine prin surprindere. Am zis că nu conduc și că nu am mașină, nimic mai mult. Doar nu fac naveta la 100 de kilometri distanță. Mă descurc așa cum se descurcă toți ceilalți locuitori ai planetei care nu conduc și/sau nu au mașină.
Urmează, de cele mai multe ori, o întrebare retorică. Uneori e chiar o afirmație și nu întrebare. Oricum, în glasul celui cu care vorbesc se întrezărește speranța:

– Dar conduce soțul.

Când explic că am luat măsuri drastice și-n materie de mariaj, s-a terminat. Vă dați  seama? Și divorțată, și fără mașină? Și cu doi copii? Sunt vai de capul meu.

– Și cu ce pleci de aici?
Prin aici, vă rog să nu înțelegeți Cucuieții din Deal. Aici, adică oriunde în București: aproape de Piața Victoriei, la o petrecere la Deschis Atelier sau la birou.
Dacă zic pe jos, e nasol. Săraca femeie, ce să facă, n-are încotro, trebuie să meargă pe jos.
Dacă zic cu metroul, e și mai nasol. Eu și toți amărâții din București, care nu conducem și n-avem mașini, ne dăm coate prin metrou.
Dacă zic că plec cu Uber sau cu taxi nu mai par chiar așa de praf, că nu mă mai amestec cu clasa de jos, care nu conduce și n-are mașină.

Mă enervează teribil ștampila asta și privirea compătimitoare a posesorului de vehicul cu patru roți. Mă enervează teribil întrebarea asta, Și-cum-te-descurci?, de parcă viața fără mașină e o tragedie și unicul nostru scop al nostru, al pietonilor, ar trebui să fie să facem cumva și să ajungem la statutul de conducători auto.

N-o să fiu ipocrită și să zic că vai, mie nu-mi trebuie mașină. Sigur, sunt momente în care mi-ar ușura viața. Până una-alta, mă descurc și când e nevoie să transport un covor cu bufnițe din cealaltă parte a Bucureștiului, și când vreau să cumpăr prea multe din piață. Și, până acum, n-a fost zi în care să n-ajungă copilele la școală din cauză că nu posed eu permis de conducere valid.

Într-un oraș atât de aglomerat și de poluat, cred că ar trebui mai degrabă să ne bucure faptul că mai e câte cineva ca mine, care nu pleacă de acasă cu mașina în fiecare zi. Mă și văd dimineața, chioară de somn, rugându-mă de vreunul dintre conducătorii auto cu state vechi să-mi dea și mie voie să intru în coloana aia de mașini. Păi? M-ar lăsa vreunul? Că mai sunt și femeie!
Așa că, în loc să vă șocați atâta și să vă minunați, mai bine încurajați-mă. Să nu conduc e o alegere. Și chiar ar fi mai respirabil orașul ăsta cu mai mulți pietoni, așa, ca mine.

The post Aș vrea să nu mă mai priviți cu milă appeared first on Mara Coman.