Când l-am convins pe domnul V. să mergem în Sicilia a contat foarte mult că mă bazam pe faptul că vom închiria mașină și că ne vom plimba pe aproape toată insula. Știam că distanțele sunt relativ mici (puțin peste două ore de la Catania la Palermo, în funcție de trafic), că sunt multe autostrăzi și că, astfel, putem merge în fiecare zi în alt oraș.

Dorința mea era să închiriem tot un Afla Romeo Tonale, cum am avut primăvara trecută, în Grecia. Și visam să conduc și eu, relaxat, într-o Sicilie pe care o bănuiam neaglomerată, fără turiști sau trafic infernal.

Însă lucrurile n-au stat așa decât parțial. Vă povestesc imediat de ce, dar s-o luăm pe rând.

Răspunsul meu este da. Pentru că vremea e, de obicei, bună – deși imprevizibilă – , pentru că nu e prea aglomerat.

Acum, pe unii dintre noi ar putea să nu-i intereseze aglomerația în general, dar ea poate face diferența între a reuși să vezi un oraș sau nu.

Sunt aproape sigură că, în plin sezon, nu găsești loc de parcare în Marzamemi sau în apropiere de Isola Bella. Iar genul ăsta de detaliu poate fi foarte deranjant, cel puțin pentru mine.

Chiar și așa, în Catania am avut aventuri cu parcarea. Am fi bătut străzile mult și bine dacă nu ne-ar fi ajutat Tino. Pot doar să-mi imaginez cât de aglomerat e orașul începând din mai.

Partea mai puțin bună e că multe locuri sunt închise. Marzamemi arată fabulos chiar dacă e pustiu, la fel și Savoca, dar tare mi-ar fi plăcut să fie deschise mici restaurante locale.
De exemplu, în Giardini Naxos era închis tot. Abia am găsit o gelaterie.

Am ales să stăm în Catania pentru că-mi doream să revăd Siracusa și Taormina, dar și pentru că din Catania puteam ajunge relativ ușor în diverse alte locuri de pe lista noastră. Pentru că eram cu fetele, voiam să stăm într-un oraș mare, destul de central, ca să ne fie ușor când ni se face foame sau avem nevoie de ceva.

Am ales un apartament relativ aproape de catedrală și de piață. Da, de piață, pentru că eu iubesc piețele italiene. Și de fiecare dată când mă plimbam printre tarabe ridicam ochii în sus, la balcoane, și mă întrebam oare cum e înăuntru.

Apartamentul nostru cu două camere era într-o clădire construită în 1700, cu tavanul și ușile originale. Vedeam piața din balcon, iar dimineața mergeam să cumpăr pâine proaspătă de la brutăria de jos și mortadela și prosciuto de la salumeria.

Zgomot? Pe mine și pe fete nu ne-a deranjat nimic. Vasilescu zice că era ceva zgomot noaptea, dar eu am dormit neîntoarsă.

Uitasem cât de frumoasă e Catania. Nu țineam minte că sunt atâtea clădiri superbe – mă minunam aproape la fiecare pas. Deși în unele zone e ceva haos, e genul de loc în care aș reveni pentru un weekend, cu o prietenă. Sau chiar și singură.

Am stat în Catania în prima zi, iar în următoarea am mers la Taormina. Nu trebuie să vă zic eu că Taormina e o bijuterie, că știți deja. Ne-am plimbat pe acolo ore bune și, cu toate astea, am avut un soi de FOMO: am rămas cu senzația că am mers doar pe străzile principale și în teatrul antic, în timp ce pe străduțele laterale erau o mulțime de alte locuri minunate de văzut.

Mă rog, am încercat să mă obișnuiesc cu ideea, doar așa e când stai doar câteva ore într-un loc.

De menționat că erau mulți turiști în Taormina, chiar și în februarie. Cred că în mai sau în iunie nu ai loc să respiri acolo. În schimb, în Giardini Naxos sau la Isola Bella – cea mai frumoasă insuliță- nu era aproape nimeni.

În zilele următoare am mers în Siracusa (sunt îndrăgostită de Ortigia) și în Marzamemi, pe care l-am găsit superb și pustiu.
Am fost în frumoasa Messina și apoi în Savoca, locul în care s-a filmat Godfather.

Savoca e unul dintre acele sate tipic siciliene care par încremenite în timp. Ne-a plăcut tuturor, dar mi-aș fi dorit să nu fim doar noi pe-acolo și să găsim și vreun mic restaurant deschis – eu ador să mănânc în satele mici, mereu găsesc câte ceva delicios.

Am mers la Cefalù într-o zi în care se anunța ploaie în Catania și ne-am bucurat să avem parte de soare. De acolo am pus degetul pe hartă, la întâmplare, și am ales Santo Stefano di Camastra, un orășel cochet renumit pentru ceramică. Cred că n-am mai văzut nicăieri atâtea buticuri cu ceramică pe metru pătrat.

A fost foarte interesant drumul din Santo Stefano di Camastra spre casă. Ne așteptam la mai mult de trei ore, dar, ce să vezi: când am pus destinația pe android auto am aflat că vom face doar două ore și-un sfert.
Urma să parcurgem o parte din drum pe întuneric (în perioada asta, în Sicilia, se întunecă la 6 după-amiaza), deci ne-am bucurat că vom ajunge mai repede decât credeam și am pornit.

Problema e că alea două ore n-au mai fost pe autostradă, ci pe niște drumuri șerpuite din munți. Am trecut prin vreo două orășele – Agira și Mistretta -, însă, în rest, era aproape pustiu. Șosele neluminate, înguste, proaste, cu gropi, uneori cu vizibilitate redusă, curbe nesemnalizate.

Ca să înțelegeți cât de proaste erau drumurile, vă spun că pe alocuri erau zone cu limită de viteză 20 sau 30 de km.

Totul a fost cum a fost, dar când s-a întunecat și eram undeva în munți, pe un drum care nici măcar n-avea nume pe hartă, pe unde mai trecea câte o mașină doar la cinci, zece minute, aproape că mi s-a făcut teamă. Ioanei îi era rău din cauza serpentinelor, noi eram abia la jumătatea distanței și părea că și cealaltă jumătate va fi cam la fel.

Atunci m-am gândit că am avut într-adevăr noroc să mergem cu Tonale. OK, mașinile mici or fi ele mai ușor de parcat, dar nu știu cum ne-ar fi fost pe traseul ăsta cu vreo mașinuță mică și fragilă.

Dacă vreți să mergeți într-un oraș sau două, e ușor și fără mașină. Altfel, lucrurile devin complicate, mai ales că în zona asta transportul în comun nu e foarte bine pus la punct.

Puteți merge cu un autobuz de la Palermo la Catania, dar să faci asta în fiecare zi mi se pare greu și obositor. Noi am pornit din start de la ideea de a merge cu mașina pentru că voiam să ajungem în multe locuri. Eram și cu fetele, așa că nu-mi surâdea deloc ideea de a aștepta prin gări și stații de autobuz.

Așa cum ați aflat deja, am închiriat o Afla Romeo Tonale din aeroport. Ne-am bucurat de toate avantajele ei, de la pilot automat la faptul că știe să țină banda singură, că are senzori peste tot, cameră pe spate (pe mine chiar mă ajută!), portbagaj cu senzori, care se deschide fără să-l atingi.

Inițial ne gândisem la o mașină mai mică, cu care e mai ușor să te strecori pe străduțe și să găsești loc de parcare. Doar că eram patru, aveam și bagaje de cală, și rucsacuri, deci am plecat cu Tonale și am dat piept cu șoferii sicilieni.

Oameni buni, așa ceva… Trei din patru șoferi nu dau prioritate, nu opresc la semnul STOP sau la trecerea de pietoni. Îți taie calea și trec pe semaforul roșu. Parchează oriunde (oare chiar ei nu sunt amendați?), blochează benzile mai ceva ca în Dorobanți și lasă și portierele deschise.

Mașinile lor arată în consecință: am văzut unele tamponate de jur împrejur și mi-a fost clar că nimeni nu-și pune problema să repare caroseria cât timp pornesc și funcționează. De zgârieturi nu mai zic, sunt ceva banal.

Nouă, cu mașină închiriată, nu prea ne ardea să conducem ca sicilienii, deși aveam asigurare.

Apoi, drumurile. După ce m-am plâns de starea drumurilor pe Instagram mi-a scris cineva un comentariu de genul: „Am fost eu în Sicilia și drumurile erau perfecte.” Ei bine, am fost și eu, și nu erau. Că doar nu mă apucam să scriu asta doar ca să mă aflu-n treabă.

Nu zic de autostrăzi, dar inclusiv în Catania am mers pe niște șosele cariate și plombate de două, trei ori pe metru pătrat. Un fel de roller coster nesolicitat, o zgâlțâială de care ne puteam lipsi.

Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost aventura asta, n-aveam de spus atâtea povești :).

The post Cum a fost vacanța în Sicilia appeared first on Mara Coman.

Adevărul e că aproape am plecat la Barcelona (alt oraș pe care îl iubesc), doar că ne-au liniștit prețurile la cazare, mai ales că voiam să mergem toți patru. Urmează o conferință de tehnologie luna asta și probabil e motivul pentru care opțiunile de cazare sunt mai puține și mai scumpe.

Și uite-așa i-am adus pe ai mei în țara mea preferată. Am profitat de ieftinuarie, am luat bilete de la Vola.ro și iată-ne din nou pe drumuri. Vom sta o săptămână în Catania, închiriem mașină și o să mergem în lung și-n lat: Taormina, Noto, Siracusa, poate și în Savoca, Marzamemi sau Ragusa.

Pe mine mă fascinează Sicilia, aici m-am îndrăgostit de piețele ei, de locuri, de arhitectură, de ceramică. Deși îmi place minimalismul în design și evit orice imprimeuri (mai puțin dungile), când ajung aici mă cuceresc pe loc printurile cu lămâi și ardei iuți, vasele cu tot felul de detalii, outfit-urile cu iz de Dolce&Gabbana.

Mai mult, mă încearcă și o oarecare nostalgie. În zona asta din sud nu am fost de zece ani. Atunci mi-a plăcut atât de mult că am zis că mă voi întoarce cât mai repede, poate primăvara, că voi sta mai mult, ca să pot vedea tot feluri de locuri.

Și-au trecut zece ani. Zece!

Așa că mi-am promis să mă bucur la maximum de fiecare zi din vacanța asta. Pentru că habar nu am dacă o să mai ajung aici (prea multe locuri frumoase de văzut în lumea asta), nici peste cât timp s-ar putea întâmpla. 

Ca să las nostalgia la o parte, încerc să planific ce facem în zilele următoare. Ce ziceți, mă ajutați?

E vreun loc de neratat în Sicilia? 

În cele cunoscute sigur ajungem, dar poate e vreo piață, vreun sătuc, vreo osterie de care nu știm și unde merită să mergem.

Foto: Samuel Ferrara / Unsplash

The post E vreun loc de neratat în Sicilia?  appeared first on Mara Coman.

Acea dorință era legată de muzeul Molteni: în articolul meu menționam că mi-aș dori foarte mult să-l văd, pentru că are legătură cu istoria acestui brand și pentru că acolo sunt expuse peste 48 de prototipuri și piese iconice. Ca să nu mai vorbim despre dragostea mea pentru Italia.

Ei bine, la finalul lui noiembrie am fost la Milano, și de acolo la Giussano, unde am vizitat pavilionul Molteni – un fel de showroom imens în care-ți dorești să locuiești – și, desigur, muzeul.

Pentru că am scris deja povestea brandului născut în Italia, în 1934, de data asta o să vă las cu multe fotografii și impresii de la fața locului.

Bucătărie cu insulă din marmură

Mi-a rămas inima la acest dressing superb

Masă de dining

Un alt dressing

Detaliu cu un fotoliu care mi-a plăcut

După ce am văzut magazinul din București, știam bine cum arată produsele – doar mă impresionase designul și calitatea foarte bună.

Cu toate astea, tot am rămas fără cuvinte când am ajuns la Giussano. Pavilionul are 1400 de metri pătrați, cu o mulțime de spații amenajate în diverse stiluri. Living-uri spațioase și confortabile, bucătării în care chiar îți dorești să gătești, dormitoare ca-n basme.

Greu de spus ce mi-a plăcut cel mai tare, dar, dacă e să fac un top trei, aș pune acolo dressing-ul cu uși din sticlă, în care intri și unde îți alegi și probezi hainele, barul ascuns (pare un simplu dulap) și bucătăria ascunsă.
Ceea ce pare a fi un perete îmbrăcat în lemn se transformă în două uși care-ți permit să intri într-o bucătărie modernă. E ca un fel de cameră a secretelor.

Că tot am ajuns la capitolul bucătării, trebuie să le menționez aici și pe cele cu insulă, în jurul căreia poate să stea toată familia sau invitații. Una dintre ele, o piesă din marmură, m-a cucerit pe loc.

Măsuță de toaletă design Gio Ponti - originalul îl veți vedea mai jos, în fotografiile de la Muzeul Molteni

Barul ascuns despre care am scris în text

Numele acestui fotoliu este Love Chair

Încă o bucătărie

Cu Alina Eremia, Sonia Argint și Dana Sota, la intrarea în pavilionul Molteni

Printrte rafturile unei biblioteci

Frumusețea pieselor e pusă în valoare și de obiectele de artă și de design care completează locul, de corpurile de iluminat și de lumina naturală care dă o senzație foarte plăcută.

M-am plimbat prin pavilion atingând materialul fin al canapelelor, deschizând sertarele și ușile silențioase ale dulapurilor, odihnindu-mă pe fotoliile iconice, aruncându-mă în paturile care parcă te invitau să-ți faci acolo somnul de frumusețe.

Cred că cel mai mult am stat, totuși, în dressing, visând să am un spațiu atât de generos și de bine compartimentat pentru haine. Serios, într-un dressing ca ăsta chiar aș putea să-mi văd toți pantofii. Plus că ar fi așezați ca la expoziție. 🙂

În muzeul Molteni

Muzeul Molteni

Măsuța Gio Ponti, o piesă reinterpretată în colecția actuală

Raftul cu cărți premiat în 1959, disponibil și acum

Un loc special amenajat pentru proiecții, lângă muzeu

De la pavilion la muzeu sunt doar câțiva pași. Clădirea impresionează de la distanță: un cub de sticlă modern, cu pereți transparenți, îți dă voie să admiri încă de afară câteva dintre piesele iconice ale brandului.

Lumina naturală pătrunde peste tot, iar efectul e senzațional. Ai senzația că ești într-un spațiu neîngrădit, iar, de la distanță, o parte din piese par a fi integrate în natură.

Aici e adăpostită povestea brandului, în diverse moduri: o serie de fotografii te poartă în întreaga istorie, de la 1934, când Angelo și Giuseppina Molteni au inaugurat compania, până la premiile câștigate, primul Salon de Mobilă de la Milano, deschiderea zecilor de magazine în întreaga lume.

Mai mult, aici sunt expuse câteva piese care au o însemnătate aparte pentru Molteni: de exemplu, mobilier semnat de Gio Ponti, care este acum reinterpretat în colecția Heritage, schițele lui Aldo Rossi, reclame din diverse perioade, rafturile pentru cărți de inspirație japoneză care au fost premiate în 1959 și care acum sunt foarte apreciate.
E doar una dintre piesele care demonstrează nu doar că Molteni anticipează tendințele în design, dar și că știe să creeze obiecte care trec testul timpului.

În încheiere, trebuie să spun că m-am bucurat că, în sfârșit, începem să avem și noi, în București, niște oaze de design de calitate.
Motiv pentru care repet invitația pe care v-am făcut-o și când am scris primul text pe tema asta: deschideți ușa vilei din Calea Dorobanților nr. 202. E o bucurie pentru ochi.

The post În vizită la Giussano, la Molteni&C appeared first on Mara Coman.

Nu că mie nu mi-ar plăcea marea, ba din contră; dar eu vreau și să cutreier orașele, să merg cât e ziua de lungă, să descopăr piețele și să mă bucur de mâncare, pe cât se poate, în restaurantele în care merg localnicii. Însă, până de curând, Ioana și Maria erau prea mici pentru asta. Făceam doi pași și mă întrebau unde e parcul; mai făceam doi pași, voiau să știe când mergem la plajă sau la înghețată și cam asta era distracția lor.

Însă weekend-ul trecut am fost toți patru la Bologna, iar fetele mele au rezistat eroic programului de cutreierat orașul. Partea bună era că mai mersesem la Bologna, deci era nou doar pentru fete. Așa că le-am luat de mână și le-am dus la plimbare, cu opriri pentru gelato, desigur.

Călătoria noastră a fost scurtă, am plecat sâmbătă și ne-am întors marți. Bagaje puține, rucsac și chef de cutreierat. Am avut noroc că a fost vremea frumoasă și sâmbătă, după ce ne-am fâțâit un pic prin oraș, ne-am dus la masă, că eram morți de foame și de poftă.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să văd că fetițele mele își rafinează, încet, încet, gusturile la mâncare. Dacă până de curând ar fi mâncat burgeri sau cartofi prăjiți oriunde, mi-au zis clar că ar fi păcat să comanzi așa ceva în Italia. Așa că am luat paste bolognese, lasagna, clasicele paste cu sos de roșii (preferatele mele), pizza, sandvișuri cu mortadella sau prosciutto și, desigur, înghețată.

Duminică am luat trenulețul și ne-am dus la Santuario Madonna di San Luca, sus, la vreo 300 de metri de oraș. Am coborât pe jos, pe trotoarele acoperite, am fost la masă și-apoi iar am luat orașul la pas, cu tot cu fete. Centrul Bolognei nu e mare, însă era foarte aglomerat, probabil și pentru că era weekend. Piazza Maggiore era plină de oameni, la fel și zona celor două turnuri. Dar, surprinzător, am mers toată ziua și fetele mele nu s-au plâns. E drept și că au adormit imediat ce au pus capul pe pernă.

Ne-am trezit relativ devreme, ne-am dus la gară și-am luat bilete spre Veneția. În trenurile italiene e curat și civilizat, călătoria e plăcută – mie chiar îmi place să merg cu trenul.
În Veneția m-am felicitat că am ales să venim luni; era oricum destul de aglomerat și cred că, dacă am fi venit în weekend, ar fi fost super plin și greu să te bucuri de orice. Am mers pe jos, pe străduțe, până la Palatul Dogilor, le-am povestit fetelor una, alta despre oraș – dar trebuie să recunosc că nu prea au stat să asculte; erau mai interesate de buticurile care ne ieșeau în cale și ar fi vrut să cumpere tot.
Am avut noroc de o zi cu soare, dar la umbră nu era chiar bine, așa că m-am felicitat că am luat haine groase în rucsac. Ne-am înfofolit și ne-am petrecut după-amiaza pe străduțele orașului, am rănțăit ceva și-am băut ciocolată caldă și-am luat trenul înapoi. Din nou, am mulțumit în gând că Ioana și Maria au crescut și că putem face astfel de călătorii fără proteste, că au avut răbdare să așteptăm trenul.
Altfel, speram să fie mult mai impresionate de oraș, dar cred că trebuie să mai am un pic de răbdare pentru asta 🙂

Sunt două locuri în care am mâncat înghețată perfectă, minunată, superbă în Bologna. La Cremeria Cavour și la Cremeria La Vecchia Stalla. Preferatele mele sunt îngețata de fistic și de alune, mi le comand aproape întotdeauna, însă mi-a rămas gândul la un sortiment de la La Vecchia Stalla: se numește Sant’Andrea și e o aromă de portocală sau flori de portocal, mici bucățele de coajă de portocală confiată și de ciocolată crocantă. E o poezie.

The post Un weekend în Italia în formulă completă appeared first on Mara Coman.