Pfff, măcar de-ar fi singura dată. Am atâtea întâmplări similare, că-mi vine să-mi dau singură titlul de Regina Gafelor.

De exemplu… eram la una dintre petrecerile Marie Claire, acum doi sau trei ani. Ca de obicei, lume multă – multă însemnând undeva la 7-800 de oameni. Am tocuri cui, e iarbă pe jos, așa că încerc să mă mișc într-un perimetru destul de mic, fix unde pot să calc pe dalele de piatră.

– Hei, Mara! Ce faci?
Mă întorc spre cel care m-a strigat și imediat după aud:
– Nu mă mai recunoști? Sunt eu, [insert name here]. (Hai să-i zicem Victor, pentru că nu cunosc – sau cel puțin așa cred – nici un Victor:) ).
Vă dați seama cam care era expresia de pe fața mea dacă m-a întrebat omul așa ceva.
– Ba da, cum să nu, încerc eu să mint convingător. Și ne pupăm (sau ne prefacem că ne pupăm pe obraji, așa cum se face la party-urile astea mondene).

Urmează un dialog destul de scurt, de la ce mai faci, cum ești, la scuzele mele pentru că-s pe fugă, știi cum e, la petrecerile astea toată lumea trage de mine. Însă… cert e că habar n-aveam cine e Victor sau [insert name here].
Mi se părea cu atât mai ciudat cu cât avea o figură cunoscută și, mai mult, omul îmi spusese și cum îl cheamă. Nu era ca și când n-aveam nici un indiciu. Oare ce puteam să fac? Să-l întreb: Victor who?

–

Le-am povestit prietenilor mei că mi se-ntâmplă chestia asta, adăugând și ceva de genul „e clar că am o problemă” – și sperând, desigur, ca ei să-mi spună „vai, nu”. Ceea ce s-a și întâmplat. Ba chiar mi-au înșirat momentele lor de glorie pe aceeași temă: nu sunt singura.

Amicul M. a fost cel mai tare. Tot la o petrecere mondenă, o colegă îl trage de mânecă: „Hai să-ți fac cunoștință cu cineva.” Omul se duce, colega îi spune acelui cineva „uite, el e M., despre care ți-am povestit.”
M. și cineva dau mâna. M. speră că, totuși, cineva se va prezenta și el, cu un prenume și-un nume. Nu se întâmplă asta. Urmează un moment ușor stânjenitor. M. se gândește să fie și el o dată sincer, asta e, până la urmă ce se poate întâmpla?!
– Iartă-mă, te știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact de unde, zice M.
Cineva n-a apucat să răspundă. A sărit în sus colega:
– Cum nu știi?! E Cătălin Măruță!
(M. și Măruță n-au mai ținut legătura, nu știm dacă neapărat din cauza întâmplării de mai sus.)

–

Eu am aflat cine e Victor abia peste șase luni. Oricât m-am chinuit să-mi dau seama, mi-am amintit doar după ce ne-am întâlnit din nou, într-o situație similară. Atunci, omul a adus vorba de jobul lui și, iată, mi s-a aprins și mie beculețul. O fi vârsta 😛 sau ceva conexiuni neuronale care și-au luat vacanță.

Bun, și voi faceți în situația asta? Că varianta onestă o știu: să le spun oamenilor cam ce-a zis și amicul M. Un „iartă-mă, te știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact de unde”. (Mai ales că sunt șanse destul de mici să fac asta tot cu Măruță.) Dar sigur că unii s-ar simți stânjeniți și chiar n-aș vrea asta. Să iau lecitină și, până începe să-și facă efectul, să zâmbesc frumos și-atât? Îmi iau un tricou cu Te cunosc de undeva (dar nu-mi amintesc de unde)? Exersez în oglindă o privire convingătoare, dar prietenoasă, una care transmite Bineînțeles că știu cine ești, ba chiar mi-a fost și dor de tine?
Acum, serios, dacă aveți vreo soluție, faceți-mi și mie un pustiu de bine. Io-s Mara și-mi pare bine de cunoștință.

The post Te știu de undeva? appeared first on Mara Coman.

Acum un an și-o săptămână (sau un an și opt, nouă zile, că nu mai știu exact), eram la Oslo, la prietena mea. Ne știm de-o mulțime de ani, e unul dintre oamenii aia care e acolo când ai nevoie – chestie cumva paradoxală, că nu suntem nici măcar în aceeași țară. Și e genul altruist, care se dă peste cap să ajute pe cineva care nici măcar nu i-a spus că ar avea nevoie.

Mă rog, ideea era că nu eram așa, în vizită la cineva, ci la un om care mi-e tare drag, lângă care mă simt în largul meu. Se mai și mutase într-o casă superbă, un pic în afara orașului. Ningea, veneau căprioare în curte, casele din jur păreau ca pictate – pfff, c-un obiectiv bun, ieșeau acolo niște fotografii absolut superbe.

Iar mă lungesc. Deci eram într-un loc minunat, cu un om minunat. Prima săptămână din ianuarie, oficial în concediu – și eu, și toată lumea. Și iată-mă că-n feeria asta mă ridic de pe canapea și-ncep să mă fâțâi.

Fata mă cunoaște bine. S-a uitat la mine, m-a întrebat ce am. Răspunsul la întrebarea asta nu-i mereu simplu. Uneori, fix cum zic fetițele mele, te simți rău și nu știi de ce. Sigur, nu mai e chiar așa de valabil la vârsta mea – adică, dacă mă gândesc bine, sigur aflu ce mă deranjează. Și i-am spus:

Stau. Nu fac nimic.

„Hai să ne plimbăm puțin”, îmi zice.

Bineînțeles că protestez. Că apune soarele la trei jumate, uite, mai e puțin și se face întuneric. Că e frig – doh, eram la Oslo și nu, nici măcar nu era așa de frig, poate doar trei, patru grade sub zero.

Mă convinge, ies din casă și vorbim – sau, mai exact, eu vorbesc, că eu eram „pacientul”: stau și m-a apucat anxietatea pentru că stau. Și nu fac nimic. Nu muncesc. Nu-s ocupată. Da, da, și atunci, când ziceam lucrurile alea cu voce tare, sunau la fel de stupid ca acum. Normal că stăteam. Eram încă în concediu, în primele zile din an. Eu și toți colegii mei de la birou. Și cel puțin un sfert din locuitorii din București nici măcar nu se întorseseră în oraș. Era vacanță.

Despre chestia asta cu timpul – proiecte în care m-am implicat, de-a lungul anilor, și cum am reușit să-mi îngrădesc libertatea fără să-mi dau seama – o să scriu, probabil, altă dată. Da, au fost perioade lungi în care n-am avut timp. Pe bune, chiar n-am avut. (Ține, bineînțeles, de alegeri.) Și de-asta, cumva, să stau – fie și într-o zi de vacanță norvegiană – mi se părea ceva nefiresc. Ar trebui să fac ceva, ar trebui să.

Azi, la distanță de un an și-o săptămână (sau un an și opt, nouă zile, că nu mai știu exact), am stat. Nu doar c-am stat. Am avut o zi de-aia de pus pe Instagram. Zen total, vă jur. Și n-am luat nimic, serios – aproape că m-aș fi bucurat să fi luat ceva, aș fi știut măcar de unde-mi vine zenul.

Atenție – urmează un șir de chestii banale:

• M-am trezit înainte de nouă, cu bucuria că am în față o zi întreagă doar pentru mine.
• Mi-a plăcut tatuajul pe care-l lasă umbra florilor pe perdeaua din camera mea.
• Fetițele sunt la tatăl lor până mâine.
• Le-am sunat, Maria a reușit să mă facă să râd în hohote (o să scriu despre asta sâmbăta viitoare, la #doarnoitrei).
• V-am zis eu, copiii mei sunt cei mai mișto.
• E atât de liniște, cred că nici vecinii mei nu-s acasă.
• Mi-am făcut cafea, de data asta neagră, fără lapte.
• M-am așezat în șezlongul de lângă fereastră, m-am înfofolit cu o pătură și-am citit.
• Îmi place cartea asta. Atât de mult, încât, cum zice prietena mea Mara, nu știu dacă vreau să o termin sau vreau să o citesc mai încet, să dureze mai mult.
• Mi-am făcut smoothie cu afine și banane și mentă – nu pentru că-i sănătos sau pentru că trebuie, ci pentru că pe la 11 mi s-a făcut foame și n-aveam chef de altceva. Plus că mi-a luat doar două minute.
• Mi-am și gătit, pe la un patru. Nu-mi gătesc când sunt singură acasă (fac asta în fiecare zi, pentru copii, deci mi-a cam ajuns), dar n-aveam prea multe opțiuni care să nu includă pâine sau paste sau orez sau pesto de fistic, cu un milion de calorii.
• Mi-a trecut prin cap să-i ridic o odă celui care a inventat cuptorul: pui acolo niște lucruri care se gătesc – iată, unul din rarele contexte în care lucrurile se fac (aproape) singure și am și eu motiv să folosesc reflexivul fără să fac mișto.
• N-am uitat de mâncarea din cuptor, în consecință nu s-a făcut scrum – lucru care mi-ar fi tulburat ușor zenul de azi.
• Am vorbit la telefon cu un om care mi-e tare drag. M-am conversat, în scris, cu un altul. N-am răspuns altcuiva pentru că n-am avut chef. Nici n-o să sun înapoi – asta-i viața.
• N-am vrut să ies din casă. Am avut senzația aia egoistă de zi doar a mea. Mă rog, am crescut singură, poate că de-aia am nevoie de câte o zi în care să fiu doar eu cu mine.

Altfel, nu-s zen în fiecare zi. Ieri am trimis ultimul mail pe la 8 seara, ba chiar mă apucase și panica – mai am și momente din astea în care mi se pare că o să cadă drobul de sare, că o să vină tornada, că o să… Sigur, n-am nici o garanție că „totul o să fie bine”. Așa cum nu știu nici că o să fie rău. Noroc că reușesc să îmi amintesc că azi, acum, nu e nici o tragedie în viața mea. Așa că n-am nici un motiv să nu mă bucur. Ceea ce am reușit să fac sâmbata asta.

The post Stau. Nu fac nimic appeared first on Mara Coman.

Și iată-mă pe mine, după atâția ani de lucrat în print, cu mouse-ul pe butonul Publish. Adică apăs, și gata? Și dacă e ceva greșit? :))

Cred c-au fost multe greșeli (și nu mă refer la cele de typo). Dar m-am relaxat, mi-am dat seama că asta înseamnă blog, asta înseamnă online, totul se întâmplă aici și acum. Dacă e grav, modifici – când apuci, eventual după ce te-au citit toți prietenii și toți dușmanii, că în SEO se indexează mai greu.

Multe dintre postările de aici nu mă mai reprezintă acum. Au trecut 5 ani, m-am schimbat – hai să zicem că „am evoluat”, sună mai bine și ajută la self esteem. Inițial am vrut să scriu zilnic. Veneam acasă de la redacție și mă duceam direct la laptop, de parcă urmăream tranzacțiile la bursă. Trebuia să scriu „ceva”, era presiune (ha!, ce naivă eram!), parcă-aș fi lucrat într-o fabrică în care nu-mi făcusem norma. Acum nu mai e presiune. Scriu când vreau, când am ce, când îmi place sau când nu-mi place ceva.

Am scris diverse lucruri în perioada aia, uneori mă ia și pe mine durerea de cap când mai dau peste ele. Am încercat totuși să mă țin însă de promisiunea inițială, și anume să nu fac pe deșteapta. Să nu fiu aia cu nasul pe sus care să dea sfaturi nesolicitate. La cât sunt de sătulă să mi se spună ce să fac, cum să port și cum să trăiesc, sper să învăț ceva din asta și să nu fac aceeași greșeală. Ci, mai degrabă, să povestesc ce-am făcut eu într-o situație sau în alta. Să scriu despre lucruri pe care le-am încercat pe propria piele. Să nu fiu wikipedia. Vai, tare nu-mi place să văd articole de blog gen wikipedia: cu obiectivele din Paris și cu cât costă o bere în Belgia. Știu că oamenii vor informație și nu am nimic împotriva ei. Dar sunt o mulțime de site-uri informative. Dacă aș face și eu același lucru, de ce ați ajunge la mine pe blog? Vă spun eu: din greșeală sau din Google :). Ah, mi s-ar părea fain să găsesc pe bloguri altfel de informație – despre locuri mici, care nu-s în ghidurile turistice. Despre cea mai bună înghețată din Veneția, descoperită din întâmplare. Despre un hotel cu personal foarte fain. De-astea.

Așa că, 5 ani după, vă spun că aici, la mine, e cu emoție. E cu îmi place, nu-mi place, e cu mi s-a tăiat respirația și cu la naiba, aș fi vrut să opresc timpul acolo. E cu senzații, cu ce-am trăit pe pielea mea, ce-am încercat – și fără liste de ingrediente, fără înșiruirea capitalelor europene, fără câți kilometri de plajă are Grecia. E cu lucruri subiective, cu ce cred eu, ce fac eu, ce-mi place mie. E despre mine.

Zicea cineva de curând, la o conferință, că nu trebuie să scriem despre branduri pe gratis. Ei, să știți că la mine e cu branduri. De foarte multe ori, pe gratis. Pentru că mi se pare absurd să vorbesc despre ceva ce mi-a plăcut, dar să nu spun ce e.
Cum ar fi ca postările mele să sune așa: Conduc o mașină superbă, e o adevărată plăcere, nici nu simt că sunt la volan – dar nu pot să vă spun ce e, că nu m-a plătit nimeni. Ah, și am fost aseară la o terasă nouă, tare frumoasă, dar nu vă pot spune unde. Și am băut un vin excepțional, i-am făcut și poză, dar am blurat eticheta. 
Nu. La mine e cu branduri. Pentru că ăsta e un blog de lifestyle și pentru că azi, în 2018, suntem înconjurați de branduri. Și mi se pare și util (iaca, e și informație :P),  să recomanzi un produs sau un serviciu care merită. Cu link, ca să nu îl caute omul în Google, doar așa, că n-ai vrut tu să pui link gratis. Dar eu n-o să scriu câte stații de metrou sunt de la Arcul de Triumf până la Turnul Eiffel, nici în ce an a fost construit, nici câți locuitori are Istanbulul. Există manuale pentru asta.

Bun, acum, că știți la ce să vă așteptați, decideți voi dacă ne mai întâlnim pe-aici sau nu. 🙂

The post În loc de disclaimer appeared first on Mara Coman.