Lucrez de acasă de dinainte de pandemie; cred că sunt vreo cinci ani, poate un pic mai mult. Eram la Burda când am putut să aleg să nu mai vin la birou – și inițial părea foarte ciudat.
În primul rând pentru că, la început, la Burda era o mare problemă să întârzii. Ni se tot repeta în ședințe că trebuie să ajungem la ora 9, cel târziu la 9 și zece și, dacă nu ajungem nici atunci, să anunțăm șeful de departament etc., etc., etc. Cred că doar asta se discuta în ședințe, de fapt. Era frumos și motivant :))), cu cartelă, cu pontaje, tot tacâmul. Apoi, aceeași companie în care cineva se plimba dimineața prin redacții (să vadă câți oameni sunt la birou și unde-s ceilalți) ne-a comunicat că putem lucra de acasă. Părea o capcană :), dar n-a fost și am funcționat bine în felul ăsta.

Când a venit pandemia, ne-a găsit organizați din punct de vedere al lucratului de-acasă: aveam acces la server și tot ce ne trebuia.

În contextul ăsta, ar fi trebuit să fiu deja obișnuită cu tot ce presupune acest work from home. De ce zic eu acum că mi-e greu să mă organizez?

Pentru că am fost obișnuită, toată viața, să rezolv lucruri URGENTE. Să lucrez sub presiune. Mă trezeam dimineața și știam că e neapărat nevoie să termin sumarul. Să organizez o ședință foto. Să negoziez un fee. Să răspund la 127 de emailuri. Să cer aprobare pentru copertă, să dau BT pe paginile terminate. Să trimit propuneri către un client. Multe dintre task-urile mele nu puteau fi lăsate pe mâine, pentru că se rostogoleau toate celelalte, ca la domino.

Ei bine, acum a scăzut numărul urgențelor. Ar trebui să mă bucur, dar lipsa presiunii și a stresului mă duc într-o zonă nouă, necunoscută, pe care încă nu mă pricep prea bine să o gestionez.

De exemplu, știu că am de scris un text pentru 28 martie – cel pe care îl voi publica împreună cu colegele mele din #ACinceaPutere. Dar mai am două săptămâni până atunci. Nu e urgent, pot să-l mai amân puțin.
Problema e că sunt destule lucruri pe care pot să le mai amân.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Salvador Dalí (@salvadordali_arty)

Trebuie să-mi fac singură programul – și recunosc că ăsta a fost, multă vreme, visul meu. Doar că, în viața de zi cu zi, mă pierd făcând tot felul de lucruri și simt că trece timpul pe lângă mine. Timpul se topește, ca în picturile lui Dali.

Parcă mă diluez undeva pe drumul dintre dormitor și living: în loc să-l parcurg în 30 de secunde, îmi ia vreo oră. Îmi fac o cafea, strâng un șervețel mototolit uitat de fete pe masă, ud florile, spăl un măr, deschid un colet, pun o șosetă la spălat. Da, aș putea și să scot vasele din mașină, să nu le adun pe cele murdare în chivetă. Sună telefonul, vorbesc. Maria îmi cere ajutorul, trebuie să printeze ceva pentru școală.

Dacă ajung prin baie, o să-mi mai pun un pic de cremă pentru ochi. Ce naiba, durează doar un minut și parcă n-aș vrea să fac riduri tocmai acum. Înapoi, în camera mea, însă n-o găsesc pe Pisica Roz, mă apuc s-o caut și, într-un final, o văd cum clipește, plictisită, de pe dulap. Mai e puțin și vine prânzul, oare ce să le fac fetelor de mâncare? Și gata, după prânz chiar trebuie mă așez la birou. Dacă nu mai intervine ceva, desigur.

Partea cea mai enervantă e că nici măcar nu mă bucur de timpul și de libertatea pe care le am. Adică nu mă așez, în mijlocul zilei, pe canapea, să mă uit la Netflix. Nu închid laptopul să citesc o carte. Și uneori mi-e tare ciudă că nu fac asta: cel puțin să știu că m-am bucurat de ceva într-o după-amiază. De un film bun, de o carte bună sau măcar de faptul că pot să fac asta.

Dar nu: eu m-aș simți îngrozitor de vinovată să mă uit la un film în loc să muncesc – mai puțin seara (dacă nu adorm imediat). Și, cu toate astea, în mare parte din zi fac o mulțime de alte lucruri, mici, că nici nu se văd, de asta nu simt că am realizat ceva. Am senzația apăsătoare că pierd timpul, motiv pentru care mă învinovățesc și gata, am rezolvat tot, că mai am și o stare proastă pe deasupra.

Sunt ca o pasăre care a stat mult timp închisă într-o colivie și căreia, în sfârșit, cineva i-a lăsat ușa deschisă. Nu zboară, însă, pentru că nu știe unde să se ducă.

Mi-am scos o parte din notificările de pe telefon. Nu toate, dar nu mai aud nici un zgomot când primesc mailuri sau mesaje în social media. Nu am încă liniștea de a-mi da telefonul pe silent când scriu (măcar când scriu!), dar poate o să reușesc și asta.

Încerc să scriu dimineața – pentru că atunci mi-e mintea limpede. E amuzant pentru mine să descopăr asta, pentru că până acum câțiva ani făceam totul noaptea – învățam pentru examene, lucram etc.
Funcționează și nu prea; azi, înainte să mă apuc de scris, mi-am deschis emailul și am văzut niște mesaje la care trebuie să răspund. Mă deranjează că-mi fug gândurile la ele; dar, dacă aș fi început cu mailurile, ar fi venit altele, și altele, și iar nu mai aveam timp de articolul meu.
Problema e că nu reușesc tot timpul să încep cu scrisul. Sunt dimineți în care alte task-uri îmi dau bătăi de cap. Știu teoriile despre prioritizare, dar nu sunt așa de ușor de pus în practică.

Obiceiuri proaste și dependențe – de telefon, de social media. De exemplu, am în continuare deschise un tab de gmail și unul de Facebook. Dacă mă opresc o secundă din scris, beau o gură de cafea, apoi mouse-ul meu ajunge, nu știu cum (serios că nu știu cum, e un automatism), pe unul dintre cele două tab-uri de mai sus.
Știu teoria, trebuie să le am mereu închise; dar uite că, destul de des, tot deschise rămân.

La fel cu telefonul: scriu, am nevoie de o informație pe care o am în telefon și ajung pe Instagram. Îmi amintesc că am ceva de postat, ei bine… să continui? 20 de minute mai târziu mă întreb când a trecut timpul.

Prânzul. Știu că pare absurd, dar, fix când am mai mult spor, trebuie să le dau de mâncare fetelor. Și le dau, că doar n-o să las copiii nemâncați.
Am citit despre meal planning în ultima vreme, dar nu prea reușesc să pun în practică. Ce am încercat să fac de săptămâna trecută a fost să gătesc seara și pentru a doua zi la prânz. Pentru că, dacă mă ridic de la birou la 12, mă apuc să fac de mâncare, pun masa, strâng masa, se face lejer ora două.

Cu toate cele de mai sus, dacă aflu acum că am un deadline peste câteva ore, îl voi respecta cu siguranță. Pentru că sunt obișnuită deja cu stilul ăsta de lucru.
Problema mea apare când trebuie să prioritizez task-uri importante, dar care nu sunt urgente. Pentru că nu m-am întâlnit cu ele decât rar în cei 21 de ani în câmpul muncii. Dintr-o dată nu mai sunt eficientă, nu știu cu ce să încep, mai amân puțin și văd că se face șase seara.

Și am vrut inițial să îl omit, că nu-mi e comod să vorbesc despre el. E vorba despre respectul față de ceilalți versus respectul față de mine însămi.

Se traduce simplu: dacă promit că trimit cuiva o prezentare până mâine la 9 dimineața, o voi trimite. Dacă stabilesc cu fetele din #ACinceaPutere că public un articol pe 28 martie, atunci îl voi scrie și îl voi publica. Nu va fi gata cu două sptămâni înainte, dar va fi gata. Dacă am programare la masaj, voi merge.

Însă, dacă îmi promit mie că fac ceva, îmi încalc promisiunea destul de ușor. (Știu că o parte din issue-urile mele legate de organizare își au originea aici, la fel cum știu că țin și de felul în care am fost crescută, de temele făcute pentru că trebuie, apoi de task-urile de la job, care intrau în aceeași categorie.)
Dar nu mi-a plăcut deloc să constat asta și nici nu știu cum să fac să-mi schimb atitudinea față de mine însămi. Nu există nici un buton, nici vreo pastilă :), am întrebat deja.

Vă zic, terapeutul meu chiar nu se plictisește cu mine.

Foto principală: Jordan Jensen / Unsplash

The post Dacă ați trecut prin ceva asemănător, m-ar ajuta niște sfaturi appeared first on Mara Coman.

Sau care, mai bine-zis, mă bântuie:

– Dacă părinții iau virusul ăsta, se îmbolnăvesc și sunt duși la spital (dacă or mai fi locuri), ce se întâmplă cu copiii?

Mă tot întreb și am mai scris – e drept, tangențial – despre problema asta atunci când s-au închis școlile și erau mulți părinți nemulțumiți, că nu au cu cine să-și lase copiii. Și înțeleg foarte bine îngrijorarea lor, mai ales că am trăit-o și eu, dar, cum spuneam și acolo: tot mai găsești soluții când copiii sunt sănătoși.

Dar ce se întâmplă acum, dacă noi, adulții, suntem internați? Dacă noi suntem infectați cu coronavirus, probabil că cei mici sunt măcar purtători. Cu cine-i lăsăm? Că sunt excluse variantele cu bunici sau cu bone. Oricine ar sta cu ei se expune.

Prietenii mei mă liniștesc cu: „Nu te mai gândi la astea, poate că nu te îmbolnăvești, că stai acasă, nu te expui” și cu „Iar dacă te îmbolnăvești, o să primești tratament acasă, ești sănătoasă tun, nu ajungi tu la spital”. OK, sună minunat, dar nu-pot-să-nu-mă-gândesc. Chiar mi se pare că trebuie să mă gândesc ACUM, nu când lucrurile s-au întâmplat deja și oricum nu mai pot face nimic.

Dacă aveți vreun răspuns, vă rog, ziceți-mi și mie. Și să fim sănătoși.

The post Această întrebare care nu-mi dă pace appeared first on Mara Coman.

În vară se fac trei ani de când lucrez de acasă. Nu exclusiv de acasă – sunt perioade în care merg la birou, pentru că ne e mai ușor, mie și colegilor mei, să fim împreună în zilele de dinaintea trimiterii revistei în tipar. Desigur, se poate face asta și remote, cum am aflat aseară. Însă comunicarea e un pic mai dificilă: uneori, din punct de vedere grafic, nu știi exact ce vrei și trebuie să fii acolo, să încerci, să te răzgândești etc.

În anii ăștia, am fost de multe ori invidiată pentru acest lucrat de acasă. Pentru mine a fost, desigur, un mare ajutor, în special când fetele mele erau mai mici. În ultimele luni, însă, am simțit că nu mai e un deal atât de bun pentru mine și chiar îmi propusesem să schimb asta. Pentru că lucratul de acasă are și dezavantaje. Ca să poți munci de la domiciliu pe termen lung nu trebuie să fii doar foarte organizat, ci și foarte sănătos la cap. Să te trezești dimineața în fiecare zi, să te îmbraci, să te pieptăni, să pleci de-acasă și să interacționezi cu alți oameni, chiar și așa, obligat-forțat, ajută.

Anyway, m-am apucat să scriu chestia asta pentru că mă minunam cum, în primele zile de „lucrat de acasă”, în bula mea de Facebook era o adevărată veselie. Yeeey, lucrăm de acasă. OK, până aici chiar înțeleg – așa am reacționat și eu, după ani de dus la birou. Mai ales dacă ai un program strict, să lucrezi de acasă e, dintr-o dată, o minune. Chiar și în contextul ăsta, al pandemiei: ca să rămânem în toate mințile, ajută să vedem partea bună a lucrurilor.

Dar, tot în bula mea de Facebook, vedeam și oameni care nu păreau (că na, nu am de unde să știu sigur) că au vreo treabă cu lucratul – ci doar cu statul acasă. Adică anunțaseră că muncesc de la domiciliu, dar, pe de altă parte, se întreceau în postări despre:

– nu mai pot să stau în casă, mă plictisesc, simt nevoia să ies undeva (după două zile);
– voi ce-ați mai citit? n-am nici o carte bună la îndemână;
– și ce seriale mișto ați descoperit în ultima vreme?
– hai să facem o listă de activități, ce-să-faci-când-stai-acasă…

… și lista ar putea continua, dar mă opresc aici, la asta cu lista de activități, că e preferata mea. Bănuiesc că au crescut și căutările în Google cu „ce să faci acasă”. Oameni buni, voi vorbiți serios? Chiar nu aveți nimic de făcut după doar două, trei zile de stat la voi acasă?

Și, apropo, nu ziceați că lucrați? OK, din dormitor, dar nu era cu lucrat? Chestia asta mi se pare al naibii de importantă: acum se întâmplă ceva foarte grav. Nu e de joacă. Ne e în pericol sănătatea și viața așa cum o știam. Ne poate lovi o criză cum n-am mai văzut și ne putem trezi, în două luni, fără job-uri și fără variante. Știți voi, lucratul ăla de acasă? Singura soluție e să ne ajutăm unii pe alții. Respectă-ți angajatorul, cel care îți dă bani în perioada asta grea, deși nu știe dacă nu va da faliment mâine. Fă tot ce poți să îl ajuți – nu ajuți doar compania, ci te ajuți și pe tine: îți dai o șansă la o fărâmă de stabilitate în aceste timpuri în care nu știm ce se întâmplă de la o zi la alta.

Oameni buni, aceasta nu este o vacanță. Mi-e teamă să nu ajungem să spunem vreodată că perioada asta a fost cea mai grea prin care am trecut. Unii dintre noi nu pot face mai mult: nu suntem toți doctori, nu suntem asistente, nu reprezentăm companii care își permit să doneze sume de bani sau produse de igienă. Dar putem ajuta firma în care lucrăm, care s-a gândit la sănătatea noastră și care nu ne-a obligat să venim la birou (chiar dacă inițial legea îi permitea să ne cheme la program): hai să ne facem treaba cum putem mai bine în condițiile astea. Poate reușim, împreună, să trecem peste perioada asta fără să se prăbușească tot.

Menționez că…
… știu că nu toți cei care au cerut recomandări de seriale sau de cărți „nu-lucrează” de acasă. Știu că facem asta și pe timp de pace și recunosc că sunt unul dintre cei care selectează „turn on notifications on this post”, ca să nu cumva să pierd ceva. Știu și că serile pot fi mai lungi și mai plictisitoare și că unii dintre noi adună sugestiile astea pentru orele de „după program”.

P.S. Last, but not least, sunt câțiva oameni care mi-au zis, zilele astea, că vor rezista numai cei care vor reuși să se adapteze. O să tot repet asta, în special pentru mine. Și mă uit la multe business-uri care încearcă să se adapteze: restaurantele fac comenzi online și, iată, tocmai am primit o invitație la un eveniment care va avea loc online. Dacă putem, e momentul să ne susținem brandurile preferate. Vreau să cred că viața noastră nu va fi total schimbată după criză, că o să recunosc orașul, că restaurantul în care îmi plăcea să mănânc va fi din nou deschis, că magazinul în care mergeam la cumpărături se va redeschide și el, la fel și locul cu cea mai bună înghețată de fistic. Business-urile astea, și multe altele, sunt acum puse la încercare.
Dacă-ți permiți, comandă-ți acasă cina pe care, altfel, ai fi luat-o vineri seara, în oraș.

The post Aceasta nu este o vacanță appeared first on Mara Coman.