Nici nu mai știu când am auzit asta prima dată, dar am crescut – ca toată generația mea, de altfel – cu ideea că nu trebuie să te bagi ca musca-n lapte. Că n-ai de unde să știi ce-i în familia și în casa altcuiva. Pe scurt, că nu te bagi.
Auzi țipete la etajul de mai sus? E treaba oamenilor, ei știu de ce se ceartă. Își bat oamenii ăia copilul? Nu te bagi, ei decid cum vor să și-l crească. Bărbatul își bate soția (și nu vreau să discrimez, dar statistic vorbind, numărul femeilor victime ale violențelor domestice este mai mare)? Nu te bagi, o fi făcut ea ceva.
De altfel, nici măcar polițiștii nu se bagă. Și dacă vin, bat frumos la ușă, îi spun bărbatului un „mai potește-te și tu, dom’le”. Poate mai și întreabă ce-a făcut – pentru că, na, sigur e și vina ei, doar n-o bate degeaba. Apoi își iau la revedere și-l lasă pe agresor să-și continue treaba.
La fel și vecinii. Vecinii care se fac că nu aud sau care, eventual, mai bat în țeavă, că-i târziu. Care sună la poliție, eventual, că-i deranjează zgomotul și vor și ei să doarmă. „Ăla de sus iar a băut și-și bate nevasta”, chestie cu care ne-am obișnuit, dar na, trăim în comunitate, mâine mergem la serviciu, trebuie să ne odihnim și noi.

Ieri a murit o fetiță de 15 ani. A țipat, a sunat la 112, a fost sechestrată. Iar poliția, care a ajuns în fața casei după 19 ore, a stat în fața casei pentru că nu avea mandat. Au stat și au ascultat țipetele, înțelegeți? Și vecinii au făcut la fel. E noaptea minții: oamenii ăia dau declarații la TV, ei povestesc cum se auzeau țipete din casă. Dar n-au fost în stare să se ducă până acolo, să spargă ușa, să vadă ce se întâmplă, să salveze o viață. Nu s-au băgat, nu era treaba lor. Și nici nu știau cine țipă, dar fata aia o fi făcut și ea ceva.

Nu știu ce se va întâmpla cu oamenii ăștia, dar sper să nu se mai poată odihni noaptea niciodată. Să audă țipetele alea în continuare și să trăiască cu gândul ăsta: că n-au făcut nimic.

P. S. Să nu ne mai amăgim, n-avem serviciu de urgență. Dacă fata ar fi sunat la taică-său, sigur omul ăla ar fi luat la rând toate service-urile din Caracal – am înțeles că sunt șase – și o găsea.
Sunați o ambulanță privată când aveți nevoie de un medic, sunați un prieten când suntetți în pericol. Asta dacă mai stați pe aici.

The post A făcut ea ceva appeared first on Mara Coman.

Oricât de zen mi-a fost ziua asta, când am citit pe Pagina de Media declarațiile preotului Vasile Răducă – de altfel, prodecan al Facultății de Teologie – , m-am înfuriat teribil.
M-am înfuriat pentru că acest personaj lucrează în învățământul universitar, educă niște tineri și ar trebui să fie, pentru ei, un exemplu. Însă, iată, e vorba de un profesor universitar care a afirmat, la Radio Trinitas, pe 27 mai, că:

„… sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul.”

„Vă rog să rețineți: când e vorba de viol, este vorba de un viol la care au consimțit persoanele respective sau sunt în imposibilitatea de a interveni, prin măsuri igienice (…)”

Un profesor universitar care are tupeul să spună că, dacă o femeie rămâne însărcinată în urma unui viol, este vina ei. Și că n-a fost chiar un viol, ci că i-a cam plăcut, că „a consimțit”. Ăsta e un om care vine la catedră, vorbește în fața unor studenți și-i pregătește să devină preoți – mă rog, putea să-i pregătească pentru orice meserie. Doar că ideile astea sunt, pur și simplu, incompatibile cu meseria de profesor. Cineva care îndrăznește să spună așa ceva și să judece o femeie care a trecut printr-un viol nu poate avea dreptul să apară în fața unor copii și să le dea lecții (de orice fel). E genul de om care n-aș vrea să fie în preajma copiilor mei nici măcar pentru o secundă. N-aș vrea nici măcar să stau lângă el, din greșeală, în metrou.

Citatele de mai sus (preluate de pe Pagina de Media) sunt doar două dintre cele mai năucitoare. Preotul și prodecanul Răducă are și alte idei preconcepute: face afirmații rasiste legate de musulmani și ține o pledoarie science fiction împotriva prezervativului – adică desființează singura metodă de protecție împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Argumentele lui (le găsiți în articolul original) te lasă mut.

Desigur, cele de mai sus sunt de ajuns ca să mi se pară strigător la cer. Însă, trecând peste uimirea mea legată de faptul că avem lângă noi atât de mulți oameni cu ochelari de cal, mi se pare inadmisibil că:

– acest om își va păstra, probabil, postul de profesor universitar.
Am citit că, astăzi, „rectorul Universității din București a cerut demiterea prodecanului Facultății de Teologie”. Repet, azi – după ce a vuit tot internetul citind articolul de pe Pagina de Media -, deși emisiunea cu Vasile Răducă a fost difuzată acum două luni. OK, pe Trinitas, nu toată lumea ascultă Trinitas (din fericire), dar e genul de informație care ar fi trebuit să ajungă la rectorul Universității.
N-am înțeles, oricum, ce înseamnă asta cu demiterea: e vorba doar despre funcția de prodecan? Răducă va rămâne în continuare profesor?

– dacă n-ar fi fost revolta din online de azi, domnul rector nu știa nimic, își vedea liniștit de concediu. Și dacă mâine se potolește internetul pe subiectul ăsta (că sigur o să mai apară și alte mizerii, nu e asta singura), uită toată lumea, începe anul școlar și Răducă o să vină cu catalogul și cu principiile lui la universitate?

– purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a zis că „părintele profesor Răducă” (incredibil, vaaai cum sună părintele profesor în contextul ăsta) devine pătimaș. Adică omul n-o luase pe câmpii, era doar pătimaș. Deh, a pus suflet.
Totuși, mai zice că „instituția pe care o reprezentăm (n. r. adică Patriarhia) nu are nici o legătură cu asemenea viziune”, iar afirmațiile lui Răducă reprezintă părerile lui personale.
OK, deci nu sunteți nici voi de acord, asta nu e viziunea Patriarhiei, dar îl lăsăm pe om să fie preot în continuare. Că doar n-a dar cu paru’. Se joacă cu sufletele oamenilor care vin la el la biserică, atât.
Mai funny e și felul în care s-au gândit ăștia de la Patriarhie să-l pedepsească; eh, cum credeți? Vreo idee? Ei bine, nu va mai fi invitat în emisiuni. 
N-a fost cuminte, nu mai pupă la radio. Cred că, dacă mai face o dată, nu-i mai dau voie nici desert după masă.

Pe bune?! Nici nu îmi vine să cred că oamenii ăștia vorbesc serios. Nu-l mai chemi la radio pe unul care a înjurat pe post. Dar ăsta n-a folosit cuvinte cu patru litere; a afirmat că sunt femei care consimt violul (!!!), cărora le place (!!!) și că rămân însărcinate din vina lor (că le place). Plus declarațiile rasiste și această conspirație împotriva prezervativului.
Deh, ar fi închis și Patriarhia ochii, l-ar mai fi chemat și la câte o emisiune din când în când – probabil face rating ceva mai mare, că zice chestii controversate – , dar acum e nasol, că a aflat lumea. Mai bine să stea la el la biserică și la catedră, că acolo nu vin nici CNA-ul, nici Pagina de Media.

Există o petiție online pentru „sancționarea„ preotului Vasile Răducă” de către BOR. Are doar ceva mai mult de 100 de semnături. Recunosc că nu e clară, nu înțeleg ce înseamnă „sancționarea” asta. Că Patriarhia l-a sancționat deja, nu mai are voie la radio. Nu m-ar mira ca BOR să aștepte doar să treacă furia de pe net, nu-și bat ei capul cu nimicuri din astea.
Însă acest om e incompatibil cu meseria de profesor și nu, nu poate să fie vreodată un exemplu pentru elevii săi. Și mă întristează teribil faptul că trăiesc într-o țară în care așa ceva e permis și, atunci când se poate, e băgat sub preș. Și tot ce poți face e să spui și să speri că nu ești singurul, că o să spună, o dată cu tine, la fel de mulți oameni, că va fi zgomotul prea mare și că, din cauza zgomotului ăsta, e o șansă să se schimbe ceva.

The post De ce acest om e incompatibil cu meseria de profesor appeared first on Mara Coman.

Sunt convinsă că mulți dintre voi aveți senzația că „nu se mai poate face nimic”. Nici io nu sunt departe. Adică nu debordez de optimism și nici nu-mi imaginez că, gata, de luni încolo nu mai e justiția coruptă, nu mai avem analfabeți la Bruxelles și nu-mi mai cere ANAF-ul niște bani de-acum cinci ani, despre care nu mă anunțase niciodată până-n aprilie că ar trebui să-i dau. (Da, mi-a scris ANAF, în luna aprilie 2019, că am de plătit CASS pentru 2014, 2015 și 2016. Asta după ce, acum un an, în mai, am fost la ANAF și m-au asigurat că nu mai am nici o datorie. E o poveste mai lungă despre care am foarte multe de zis, dar nu acum.)

O să mă duc la vot din multe motive. Unul dintre ele e că aș vrea să nu-mi mai fie rușine. Aș vrea să nu-mi mai vină să intru-n pământ când o doamnă, pe numele ei Grapini, fură voturi în Parlamentul European. Probabil c-ați văzut deja filmarea asta, are sub 1 minut – e noaptea minții. Cum am fi să fim reprezentați de oameni care să nu ne facă să roșim? Care să fie în stare să citească un speech, să vorbească o engleză inteligibilă și să nu fie mai preocupați – de fapt, preocupate – mai mult de acidul hialuronic din buze decât de ce să facă pentru ăia care i-au trimis acolo.

O să mă duc la vot pentru că Europa nu-i așa departe. Suntem parte din ea și sper că, atunci când celor pe care i-am ales în țara noastră nu le pasă de noi, le va păsa celor de acolo. Sigur, poate unii dintre voi o să vă gândiți că-s o idealistă. Ei bine, nu-i chiar așa. Când pe noi nu ne interesează, de exemplu, că trăim într-un oraș extrem de poluat și când noi nu facem nimic pentru asta, cineva ne trage de urechi și, în final, ne obligă să schimbăm lucrurile. Scurt și la obiect: 24,000 de români mor în fiecare an din cauza poluării. Și, cum pe noi ne doare la bască, Comisia Europeană a deschis o procedură de infringement împotriva României din cauza asta.
Eu chiar am speranța că o să se schimbe ceva, pentru că mi se pare culmea absurdului să ne îmbolnăvim și să murim doar pentru că respirăm. Degeaba ne hrănim copiii cu roșii de-alea bio dacă-i lăsăm să respire în București, Brașov sau Iași.

O să mă duc la vot pentru că sper ca referendumul ăsta pentru justiție ar trebui să însemne că oamenii care fac legea nu sunt părtinitori și nu-i mai scot basma curată pe toți domnii și doamnele care au dosare penale, care au furat tot ce se poate fura, dar care ne conduc în continuare. Care fac legi pentru ei, dar și pentru noi. Referendumul mai înseamnă și că nu ne mai trezim cu o avalanșă de ordonanțe de urgență care să mai scape pe cineva; și că, dacă totuși se întâmplă, măcar pot fi contestate OUG-urile astea.

Și-o să mă duc la vot mai ales pentru că lucrul pe care l-am urât dintotdeauna – chiar de când eram mai mică decât Ioana și Maria – e să decidă alții pentru mine. Să-mi zică alții ce să fac. Stai pe scaunul ăsta. Mănâncă tot. Îmbracă-te așa. Fă școala asta. Angajează-te acolo. Mărită-te. Nu divorța.
Nedusul la vot e echivalent cu asta: îi lași pe alții să decidă pentru tine. Pe alții, care pun ștampila acolo unde le convine lor – nu neapărat acolo unde îți convine și ție.

The post De ce să-i lași pe alții să decidă pentru tine? appeared first on Mara Coman.

• Nu vreau să merg cu Taxi Pelicanul doar pentru că n-am de ales și pentru că așa-l coafează pe soțul lu’ doamna cu sârma.
• Și chiar dacă nu l-ar coafa pe dumnealui, am atâtea povești din taxi că mi se ridică păru’-n cap doar când îmi amintesc. (Am avut și în Uber, și în Bolt, dar mult mai rar).
• N-o să le înșir aici, că aveți și voi destule. Dar înnebunesc când sunt cu doi copii și șoferul de taxi își dă ochii peste cap pentru că am eu tupeul să întreb de ce centurile de siguranță lipsesc cu desăvârșire. Și, dacă-s sub banchetă, eu, femeie plină de pretenții, tot nu-s mulțumită!
• Desigur, e culmea tupeului să n-ai bani potriviți, să ceri rest, să lași bacșiș prea mic, să mergi aproape, să mergi departe, să fie aglomerat, să orice.
• Știți și toate metodele prin care nu se declară cursele de pe aparat – adică zero lei la stat.
• Înțeleg că trebuie reglementate aplicațiile de ridesharing. Dar nu înțeleg să le blocăm pentru că nu știm cum să le reglementăm.
• Aș vrea să am variante de transport, că eu nu țin musai să mă plimb cu Uber. Mie-mi place mai mult cu metroul, dar nu pot să ajung oriunde cu metroul. Am încercat și cu tramvaiul, că era foarte aglomerat în oraș și m-am gândit că voi ajunge mai repede. M-am dus în stație la tramvaiul 1, dar l-am așteptat 20 de minute. Douăzeci.
• Locuim într-unul din cele mai poluate orașe din Europa. 24,000 de români mor anual din cauza poluării. E de citit și ce-a scris Radu Dumitru pe tema asta. Petrecem 27 de zile pe an în trafic. Și interzicem aplicațiile de ridesharing, ca să ne cumpărăm toți mașini și să mergem peste tot cu mașina personală, că devine din ce în ce mai greu să ajungi dintr-un loc în altul. Bine, știu, există Taxi Pelicanul.
• Așa cum remarca amicul M., trăim în țara în care orice lege se respectă 15 minute. Ce-am făcut eu în prima zi după OUG? Am stat pe scaunul din față. Și dacă l-ar fi oprit poliția pe șofer, da, aș fi zis că ne cunoaștem. (Nu puteam să zic că-i prietenul meu, era mult prea tânăr; ha, ha, cred c-aș fi putut să zic că-s maică-sa).
  Pe scurt, m-a durut în cot de legea „lor” (deși e și legea mea, cât timp trăiesc în țara asta). Ceea ce înseamnă că, la nivel principial, nu-s nici eu mai presus de domnii ăștia de la guvernare, că și pe ei îi doare-n cot de legile alea care nu le convin.

The post M-a durut în cot de legea „lor”. Și asta nu-i o chestie bună appeared first on Mara Coman.

Îl cheamă Răzvan și nu bag mâna-n foc că a împlinit 20 de ani.
Îmi vorbește respectuos, cu dumneavoastră. Eu sunt puțin indecisă, nu prea știu dacă am chef de conversație – sigur nu de una prea lungă. Schimbăm câteva vorbe și mie mi se pare totuși straniu să stau atât de aproape de Răzvan, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Îl „cunosc” de două minute. Dialogul se oprește după alte câteva minute: nu mai avem ce să ne spunem și nici nu ținem neapărat să vorbim. Mă uit pe geam. E miezul nopții, plouă zdravăn și abia aștept să ajung acasă.

–

Să derulăm puțin filmul: trezit cu noaptea-n cap, dus copii la școală, vorbit la un workshop UNESCO, ajuns la birou pentru o zi lungă și seara la Romanian Design Week (e foarte, foarte, foarte fain, mi-a plăcut mult). După vreo câteva ore, două pahare de Saperavi de la Gitana și niște cartofi de la Energia, eu și cei doi prieteni ai mei decidem că e timpul să chemăm un Uber. De fapt, trei. Și-aici încep problemele: tarif dinamic (cu preț cel puțin dublu) și/sau timp de așteptare peste 15 minute. Doar e prima zi în care a intrat în vigoare OUG care modifică legea taximetriei.

Eu reușesc să-mi chem un Bolt. Vine într-un timp rezonabil, în schimb costă mai mult decât dublu. Însă altă opțiune de-a ajunge acasă n-am: e prea târziu pentru metrou și nici nu m-aș simți în siguranță la ora asta. Da, aș putea să-mi instalez o aplicație pentru taxi sau chiar să sun și să chem unul, dar am avut atâtea pățanii în taxi încât prefer să plătesc dublu și să merg cu Bolt. Plus că am doar o hârtie de 100 de lei, chestie care l-ar incomoda teribil pe șoferul de taxi, știu din experiență.

–

Răzvan – așa îl cheamă pe șofer, îmi zice aplicația – mă roagă să stau pe scaunul din față, lucru pe care-l fac fără să ezit. Îmi spune și el despre lege; zice că nu l-a oprit nici un polițist azi, dar că îi e, totuși, teamă. Conversația nu durează; n-avem ce să ne spunem și nici unul dintre noi nu insistă să zică ceva, așa, de amorul artei. Eu auzisem deja de varianta „stai în față și ești prieten cu șoferul” și eram decisă să procedez exact așa. Doar că nu mă simt chiar bine.

Simt un discomfort să fiu atât de aproape de un om pe care nu-l cunosc. Apropierea asta forțată îmi dă o senzație neplăcută. Mi-e invadat spațiul personal. Probabil că și șoferul are aceeași problemă. E ca atunci când te urci cu un necunoscut într-un lift mic. Fiecare simte că celălalt e prea aproape, așa că se uită ba în sus, ba la butoane, ba își studiază pantofii sau inelul. Doar că în lift stai un minut, nu 15.

Și cum te porți când stai pe scaunul din față, în mașina unui necunoscut? A trecut atât de mult timp de când am făcut asta ultima dată, că habar n-am.

Să mă uit la el? Să mă uit pe geam?
Dar vorbim, e nepoliticos să mă uit pe fereastră când vorbesc cu cineva.

OK, acum nu mai vorbim. Mă uit pe geam.

Oare cât o fi ceasul? Îmi scot telefonul, văd niște notificări. Vreau să-mi citesc mesajele, dar e enervant – necunoscutul de lângă mine vede ce fac. Dacă el ar intra acum pe Facebook, și eu aș vedea ce face. Sigur, nu știe nimeni și ce scriu și oricum n-ar avea nici o importanță. Doar că acolo, pe locul din dreapta, spate, șoferul nu-ți putea vedea în telefon.

Oare am fusta prea scurtă?

The post Pe scaunul din față appeared first on Mara Coman.