Spun asta pentru că, deși are un titlu menit să te facă să te gândești la lucruri serioase și violente, este vorba despre un serial numai bun de văzut într-o seară în care vrei să te relaxezi: e o comedie cu pirați. Și pentru că un astfel de serial implică multă muncă de producție și costume specifice unei ere, am avut șansa de a discuta cu Gypsy Taylor, un designer de costume premiat, care s-a ocupat de sezonul 2.

Ne-am „întâlnit” pe zoom, într-o după-amiază, și am avut bucuria de a sta la povești cu o femeie simpatică, amuzantă, care râde mult și care își iubește la nebunie meseria.

Aș vrea să-mi spui mai întâi despre decizia de a te alătura acestui serial – știu că ai lucrat la sezonul doi.   

Gypsy Taylor: Într-adevăr. Așadar, la primul sezon a lucrat o costumieră foarte talentată pe care o respect foarte mult. O tipă foarte, foarte isteață. Ea a pus bazele unui prim sezon incredibil, așa că a trebuit să preiau ștafeta și să mă asigur că fac și eu o treabă bună. Am preluat mult din primul sezon la început, iar apoi ne-am dus într-o zonă nouă.

Văzusem “Our Flag Means Death” ( n.red.: „Steagul nostru înseamnă moarte”) înainte să mi se propună să fac parte din echipă. Eram mare fan, țin minte că mi-am zis: “Dumnezeule, este fantastic!”. M-a făcut să râd și să plâng, iar distribuția este atât de bine aleasă!

Deci, când mi s-a oferit job-ul, am fost foarte entuziasmată. Cred că am fost aleasă pentru că-i spusesem lui David Jenkins, showrunner-ul serialului: “Visul meu cel mare e să creez costume pe care oamenii le vor purta de Halloween în acel an”. Și el a zis: “OK, ești angajată.”

A fost sau nu o provocare pentru tine?

Da, o provocare imensă, pentru că este destul de intimidant să lucrezi pentru un serial care are deja puse toate bazele. Mă gândeam: “Oh, Doamne, pot să fac asta?” Ei bine, s-a dovedit că pot.

Dar tu ai câștigat deja niște premii pentru costumele create pentru diverse filme și seriale.

E și asta adevărat. (râde).

Ești foarte bună în meseria ta.

N-o să te contrazic. Dar sunt genul de om care se întreabă mereu: “Oare fac lucrurile destul de bine?” Și-apoi îmi dau seama că fac parte dintr-o echipă minunată, cu care colaborez perfect, că am lângă mine alți artiști și-mi spun: “Desigur că sunt în stare să fac asta. Ce-o fi fost în mintea mea?!”

Bănuiesc că începi lucrul pentru fiecare proiect cu documentarea.

Absolut. Eu și echipa mea începem întotdeauna cu scenariul pentru că el ne indică ce urmează să facem. Când am scenariul, îl destructurez, să înțeleg care este povestea. Și apoi mă documentez.

În acest caz am început cu muzica. M-am inspirat de la trupe rock and roll și punk, din toate aceste estetici. Și apoi, pentru că e vorba despre costume de epocă, este atât de frumos să studiezi ca fiecare detaliu să fie corect!

Am luat ca referință costumele din secolul al XVIII-lea și am adăugat detalii rock and roll ca să obținem ceva incitant, original și unic. A fost chiar distractiv, pentru că ideile erau de genul: “Oh, putem decolora asta, putem rupe ailaltă”. Și, știi, am pus insigne și broșe peste tot.

A fost plăcut pentru că nu trebuia să replicăm cu exactitate costumele unei epoci: din fericire, producătorii serialului mi-au permis să fiu creativă.

Cine a venit cu ideea de a adăuga acest rock and roll vibe?

Propunerea a venit de la David Jenkins care e un mare fan al muzicii și are un gust foarte bun în muzică, așa cum poți observa din sezonul unu. Dar e și un stil pe care-l port în fiecare zi, îmi place unicitatea lui, plus că îl întâlnești și la brandurile de lux, și la oameni simpli.

Ador această estetică. I-am spus David Jenkins că, de exemplu, unele influențe punk nu sunt conforme cu epoca. Dar el a fost foarte deschis să punem în practică aceste idei.

La fel și cu decolorarea hainelor, cu “murdărirea” lor. A fost de acord pentru că dorea să creeze ceva unic, iar asta mi-a permis să fiu mai creativă.

Și ți-a plăcut, îmi dau seama din felul în care vorbești despre asta.

Nici nu știi cât de mult!

Ai spus ceva despre murdărirea hainelor. Adevărul e că am văzut multe piese în serial care par murdare.

Știi ce? Asta e o adevărată artă, mai ales că trebuie să creăm mai multe exemplare ale fiecărei piese. De aceea nu știu niciodată numărul de costume pentru că un personaj ar putea avea zece tricouri care trebuie să fie exact la fel, să arate la fel de uzate. Avem o întreagă echipă.

De exemplu, dacă cineva, un pirat, purta un tricou într-un în bar, am cumpărat toate tricourile noi de aceeași mărime. Apoi le-am trimis la departamentul de finisare artistică – un departament care, pentru acest serial, era foarte mare. Aveam cam zece oameni, artiști foarte talentați, pictori… Și ei au ars, rupt, șlefuit sau vopsit acele tricouri.

Au folosit diverse tehnici, inclusiv una care dă un aspect de sare – mă refer la felul în care arată hainele dacă ai stat prea mult în apa sărată a mării. Deci un întreg departament a creat aceste urme de sare, de mucegai și alge marine. Și de sânge, că doar avem de-a face cu pirați!

În film vezi doar un tricou murdar care pare că tocmai a fost luat de pe jos, dar el ascunde toată această muncă, un proces complex care-l face să arate atât de murdar. Și de real.

De fapt, sunt niște opere de artă.

Exact! Și aproape fiecare costum din serial a trecut prin procesul de finisare artistică. A a fost atât de amuzant să urmăresc acest departament! Ei lucrează în special afară, în aer liber, pentru că folosesc multe chimicale. Practic, iau aceste costume frumoase și le distrug! Doar că în cel mai frumos mod.

Spuneai că doar în acest departament au lucrat 10 oameni. Cât de mare a fost echipa ta?

Numărul variază în funcție de ce avem de făcut într-o perioadă sau în alta. De exemplu, când lucram la costumele pentru armată, aveam vreo 70 de oameni.

Practic, aveai și tu o armată!

Exact așa. O armată. Pe care eu am condus-o și nici măcar nu mi-am dat seama de asta.

Am avut un departament care lucra în piele, un material greu de manevrat. Ei au făcut fiecare curea, vestele și pantalonii din piele, Aveam nevoie de un anumit gen de cataramă, de anumite bijuterii. Multe au fost imprimate 3D.

Apoi, am lucrat cu o echipă de croitori incredibili care au creat toate modelele pentru hainele pe care le făceam de la zero. Am avut oameni care s-au ocupat de cumpărarea materialelor și accesoriilor. Am lucrat cu mulți oameni mai ales pentru că intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție a fost scurt.

Cât de scurt?

Câteva luni pentru tot sezonul doi. Și imaginează-ți că departamentul artistic a construit o navă de la zero.

Care a fost partea dificilă?

Dificultatea a ținut de dimensiunea proiectului. De exemplu, avem două armate, cu foarte multe persoane. E foarte greu să creezi o armată de la zero. Uite, pentru paltoanele armatei engleze am avut nevoie de multă lână bleumarin: sute și sute și sute de metri!

Nu era destulă lână în Noua Zeelandă! Ciudat: este o țară plină de oi, dar exportă toată lâna în străinătate. Așa că am trebuit să mergem la Londra, cred că și la Madrid, am adus puțină lână dintr-un loc, puțină din altul.

Cu șnururile și nasturii, altă poveste! Am avut nasturi din Los Angeles și din Europa, ca și cum întreaga lume ne trimitea elementele astfel încât să putem crea uniformele soldaților. Dar mi-a și plăcut.

Mi se pare ceva fascinant. Mi-ar plăcea să fac research pentru nasturi.

Te înțeleg. Vezi ce norocoși suntem?
Și slavă Domnului că am ieșit din perioada Covid, pentru că în pandemie am lucrat la câteva filme pentru care era imposibil să ni se livreze ceva. Lucram la The Wheel of Time în Praga. Și Praga este în centrul Europei! Te gândești că va fi ușor. Dar nu puteam primi nimic din Italia sau Germania. Nimic! Iar Noua Zeelandă este foarte departe și este, știi, practic o insulă în mijlocul oceanului. Așa că pentru a aduce materiale de acolo, trebuia să luăm în calcul cât timp va dura.

De multe ori, livrările întârziau și eram foarte stresați, gândindu-ne: “E clar, nu vom primi acei nasturi. Ce vom face? Avem nevoie de alternative, oare să-i imprimăm 3D?”

Trebuia să am mereu un plan B și un plan C ca să fiu sigură că voi avea totul pregătit la timp.

Pentru mine, aceasta este provocarea. Nu este cum voi face, ci cum voi face un lucru într-un anumit interval de timp, astfel încât să nu întârzie premiera.

Mă voi întoarce puțin la discuția despre lână pentru că sunt curioasă de ce ați folosit neapărat lână și nu un material înlocuitor. Spectatorii văd oare această diferență? Se uită la un serial, nu cred că-și pot da seama dacă stofa din care sunt confecționate costumele soldaților e stofă de lână sau nu.

Ai perfectă dreptate. N-ar ști nimeni asta. Dar am ținut ca uniformele celor din armată să fie corecte din punct de vedere istoric. Avem în serial acești pirați punk și rock and roll, dar nu trebuie să uităm că spunem o poveste din secolul al XVIII-lea.

De aceea am luat decizia ca uniformele să reflecte acea perioadă, să aibă exact acel croi. Paltoanele și pantalonii sunt croiți exact ca în secolul al XVIII-lea. La fel și vestele. Iar în acei ani uniformele erau create din lână pentru că e un material rezistent, călduros și, în același timp, lasă pielea să respire. Ca să nu mai zic că pică foarte frumos.
Practic, am vrut să păstrez referința istorică.

Poți să trișezi din loc în loc, de exemplu n-am folosit piele naturală peste tot. Dar nu în cazul armatei engleze. Fiecare soldat, fiecare ofițer poartă uniforme corecte din punct de vedere istoric. De aceea am ales să le facem din lână.

Ce se întâmplă cu aceste costume după ce se termină filmările?

Ah, nu-i așa că e trist? De obicei sunt puse în cutii și ajung într-un depozit.
În cazurile norocoase sunt expuse într-un muzeu de costume sau în diverse expoziții organizate pentru fani. Ador când se întâmplă asta. Tocmai am fost la Muzeul Academiei de Film din Los Angeles unde am văzut costume din Black Panther. Erau expuse chiar și costume precum cele pe care le-a purtat Marilyn Monroe în anii ’50.

De obicei, producătorii și creatorii serialelor păstrează totul. Așa că există costume pe care le-am creat peste tot în lume, în depozite. Este foarte trist, dar nu neapărat pentru mine, pentru că au fost capturate pe peliculă. Acele costume și-au spus povestea într-un film pe care oamenii pot să-l vadă.

Câți oameni ai îmbrăcat pentru sezonul 2 din Our Flag Means Death?

Oh, sute. Mii. Atât de mulți! Aș vrea și eu să le știu numărul. Probabil, o mie sau mai mulți. Sunt multe costume și multe personaje, deoarece întotdeauna aveam mulți figuranți.

De exemplu, în Republica Piraților, am umplut un oraș. S-ar putea să nu observi pe ecran, dar noi am umplut fiecare culoar și fiecare balcon cu oameni pentru că trebuia să pară sat aglomerat.

Ultima mea întrebare este legată de pirați. Cine e favoritul tău din serial sau din orice altă producție cu pirați?

Piratul meu favorit… Uite, eu nu știam mai nimic despre Captain Zheng, care a fost o femeie pirat. Am admirat-o când am aflat despre această lady boss că a fost atât de puternică și de deșteaptă. Absolut fascinantă. Cred că ea e piratul meu favorit.

Foto: HBO Max. 

The post Gypsy Taylor, creatoarea costumelor din „Our Flag Means Death” appeared first on Mara Coman.

Ca de obicei, discuția mea cu Ana nu s-a rezumat nici la personaj, nici la mini-serie. Pentru că Ana este, de când o cunosc, un om cu o energie nemaipomenită, care are o mulțime de pasiuni și de interese. Pune suflet când vorbește despre ele, simți că se dedică cu totul – și sunt puțini oameni la care am văzut asta.

De altfel, m-am întrebat zilele astea când am cunoscut-o pe Ana Ularu. Cred că în vara lui 2004 am intervievat-o pentru prima dată (pentru una dintre revistele care nu mai există).

Ea avea 19 ani, eu, 25.

Jucase rolul Lolitei, văzuse toate filmele, citea tot ce prindea, asculta diverse genuri de muzică, era interesată de toate manifestările artistice. O mică enciclopedie plină de viață care voia să absoarbă tot, ca un burete. Să învețe cât mai mult. Să dea tot ce poate, indiferent cât e de greu, indiferent că e vorba despre un rol mic, despre o ședință foto, despre un interviu.

Și a rămas la fel. Am simțit același lucru zilele trecute, când am reușit să stăm puțin de vorbă, într-o perioadă nebună și aglomerată pentru amândouă.

Știți deja pretextul discuției noastre: mini-serialul „Spy/Master”.

Trebuie să recunosc că eu am fost puțin sceptică – sunt destule producții românești care nu mi-au plăcut. Spun asta din postura de amator, de un singur om din marele public.
Desigur, distribuția era o garanție; știam și că un dialog cu Ana Ularu nu putea fi decât unul spumos. Dar nu voiam să promit că scriu înainte să văd „Spy/Master”. Așa că am avut acces la primele două episoade. De altfel, e o procedură standard – vizionarea face parte din documentarea jurnalistului.

N-o să dau spoilere, n-o să fac nici un review al serialului, mai ales că internetul e deja plin cu tot felul de sinopsisuri.
O să vă spun doar că, atât cât am văzut, m-a convins că merită să-mi dedic timpul acestei povești. Că m-a prins, că sunt curioasă să văd continuarea (și nu, nu mi se întâmplă des) și, nu în ultimul rând, că personajul interpretat de Ana Ularu m-a călcat pe nervi.

Când ai filmat „Spy/Master”? Nu mă refer doar la un anumit moment în timp, ci și la perioada din viața ta în care ai lucrat la acest serial.

Ana Ularu: Am avut două perioade de filmare, la începutul lui iunie 2022, când eram proaspăt întoarsă de la alte filmări din Barcelona. Cu foarte mare bucurie am ajuns la Budapesta (n. red.: acolo au avut loc o parte dintre filmările serialului), care e un oraș de suflet pentru mine. Și proiectul ăsta a fost ceva foarte special. În plan personal, țin minte că pe vremea aia încă alăptam…

A doua etapă de filmări a fost în septembrie 2022, după ce mai luasem o dată globul pământesc la picior, cu un pic de Canada, un pic de Los Angeles și deja fetița mea era mai mare.
Ea e prezentă în toate poveștile, pentru că e cu noi la toate filmările. Așa măsor perioadele de filmare, în momentele ei de creștere, în ce haine îi mai veneau și cum împachetam tot în valizele noastre. Una roșie, una gri.

Ai spus „noi”, asta înseamnă că tot timpul pleci și cu fetița, și cu soțul tău.

Plecăm împreună în măsura în care se poate. De fiecare dată când spun asta mi-e teamă că n-o să mai fie posibil. Dar încercăm să ținem familia împreună. E foarte, foarte important ca fiica noastră să crească avându-ne, pentru că noi suntem confortul ei. Pentru ea, prezența noastră e foarte importantă. Și am încercat întotdeauna să îi oferim nucleul ăsta foarte bine definit.

Nu e dificil?

Probabil că e. Dar cred că e în natura noastră să ne adaptăm. Au fost și situații dificile, unele probabil și un pic periculoase. De exemplu, filmările din Texas ale soțului meu, Marc, care veneau la pachet cu șerpi, cu păienjeni, cu căldură. Vorbeam recent cu un prieten care îmi spunea: „Ei, știi cum e primul an din viața unui copil”, iar eu i-am spus: „Nu, nu, nu, crede-mă, avem experiențe complet diferite. Nu cred că, în primul an din viața copilului tău, aplaudai ca să nu-ți iasă în cale șerpi cu clopoței!”

Dar ce facem noi nu e dificil; să-ți crești copiii în război e dificil. Să trebuiască să le explici că în lumea asta nu e doar cruzime și cinism, ci mai sunt și lucruri frumoase. Până la urmă, la noi e un lux: trăim frumos, așa, ca o familie de saltimbanci care merge cu cortul dintr-un loc în altul.

Cum reușiți să vă aliniați agendele?

Totul e de la caz la caz la caz. De exemplu, a trebuit să plec în Africa de Sud în timp ce Marc filma în Texas. A venit soacra mea cu mine și a fost absolut minunat. Însă, pentru a ne alinia calendarele, ar fi foarte mișto să fim un pic mai celebri decât suntem. E singurul motiv pentru care am ajuns să ne dorim faimă: ne-ar oferi mai mult control asupra programului.

Pentru că acum suntem la voia „intemperiilor”, ca să zic așa. Ți se spune: „Îți împachetezi toată viața și, vrei, nu vrei, vii în Canada”. Dacă vrei să lucrezi în industria asta, desigur.

Uite, noi am zburat în Canada cu fiica noastră când avea șapte săptămâni. Dar a fost și o perioadă absolut superbă, cel puțin cele două săptămâni de lockdown în care n-am făcut altceva decât să stăm noi trei. A fost minunat, chiar dacă eram în carantină.

Intuiesc că urmează întrebarea inevitabilă despre cum era în comunism și cum a fost la Revoluție pentru cineva ca mine, care era prea mică la Revoluție. Eu și ai mei ne-am ascuns într-un beci pentru că se trăgea foarte aproape de noi, practic se trăgea în curtea noastră. Ei bine, eu de fapt am perceput zilele alea de stat în beci – tot un fel de izolare, de altfel – , ca fiind extrem de confortabile, de frumoase, de intime. Pentru că eram cu părinții mei.

Probabil că, în terapie, asta s-ar numi un soi de epifanie.

Pentru că în momentele acelea nu mai era nimic care să vă distragă.

Exact. Nu mai era nimic altceva. Părinții mei nu mai mergeau în altă parte, nu mai avea nimeni altă treabă. Eu nu le simțeam îngrijorarea, îi vedeam doar pe ei doi. Pe pilonii mei, în aceeași cameră. Zilele astea am avut revelația asta, tot răspunzând la întrebări despre amintirile mele din comunism.

Știu că erai în Portugalia când ai citit scenariul serialului „Spy/Master”.

Da, eram în vacanță. Am vrut să facem un experiment: cum ar fi să trăim în Portugalia? Și ne-am decis rapid că n-ar fi bine să trăim în Portugalia.

Pentru că, oricât de romanțată e toată chestia asta, suntem dependenți de prietenii noștri și de relațiile noastre sociale. Am construit în București o rețea de oameni absolut minunați, cu care e o bucurie să te întâlnești, să creezi, să inventezi lucruri, să iști artă și tot așa.

În Portugalia aveam niște plaje superbe, niște stânci superbe și zero voci cunoscute.

Și atunci ai citit scenariul. Știu că te-a prins, că nu-l mai puteai lăsa din mână. Dar bănuiesc că, înainte să-l citești, cineva te-a sunat – probabil Domnica Cârciumaru, directoarea de casting. Cum ți l-a prezentat? Ți-a spus că-ți trimite un scenariu despre…

Mi-a spus… N-aș vrea să citez greșit, dar cred că mi-a spus că e inspirat de povestea defectării lui Pacepa. Și asta e o zonă care pe mine mă interesează foarte mult, care mi se pare cât se poate de suculentă, cu atât mai mult pentru că toate lucrurile astea erau ascunse.

Dezgroparea unui secret e fascinantă. Și atunci am zis da, trimite-mi scenariul. Am avut surpriza plăcută să descopăr că era scris perfect, exact așa cum trebuie să fie scris ca să capteze atenția, cu energia pe care trebuie să o aibă, cu timpii pe care trebuie să-i aibă, cu ritmul pe care trebuie să aibă. Fabulos!

Deci probabil că genul ăsta de prezentare a scenariului nu te-a făcut să te gândești că e încă un serial plasat în comunism.

Nu, pentru că mă interesa povestea în sine, pe care eu o citisem demult, în copilărie, pentru că aveam cartea prin casă. Aveam în bibliotecă „Orizonturi roșii” (n. red.: un volum de memorii scris de Ion Mihai Pacepa) și eram exact în perioada în care citeam tot ce găseam. Povestea mi s-a părut absolut fascinantă și, când am aflat că scenariul e inspirat din ea, n-avea cum să nu mă intereseze.

Inevitabil te voi întreba despre tovarășa Carmen Popescu, al cărei rol în interpretezi. Unde seamănă și unde nu seamănă deloc cu tine?

Seamănă cu mine la chip, întrucâtva, dar, în rest, tovarășa Carmen este inamicul numărul unu pentru punker-ul din mine care a fost cu atât mai interesat să joace personajul ăsta, să se reducă în haosul mișcărilor…

Tu mă cunoști. Eu nu sunt un om așezat, un om… organizat corporal.

Da, și cu gentuță…

Da, da, o, Doamne, gentuța aia m-a ucis! Dar vezi, și numai pentru gentuța aia trebuia să încerc personajul ăsta!

Uite, noi suntem foarte definiți de felul în care ne mișcăm. De asta pentru unii e dificil să învețe coregrafii. Mie mi-e foarte ușor să învăț coregrafii, și tot mi-a fost destul de greu să prind verticalitatea lui Carmen, felul în care se mișcă… Mă trezeam din când în când revenind la posturi lejere, la gesturi de-ale mele, pe care Carmen nu le face. Instinctul mi-a spus că personajul meu este grețos de politicos cu Godeanu. Mi s-a părut foarte amuzant să joc tipul ăsta de rol.

Cu cât personajul e mai diferit de mine, cu atât sunt mai interesată să văd cum pot să-l construiesc, unde mi se duce vocea, ce se întâmplă cu chipul meu și, după ce văd premiera, să văd dacă ne contopim.

Unde ai simțit că e provocarea în a intra în personaj? A fost ceva care ți-a dat mai multe bătăi de cap decât de obicei?

Orice personaj e o provocare. Dacă nu ai doar trei replici și jumătate, orice personaj e o ieșire din tine, până la urmă.

Și nu știu dacă este ceva care să-mi fi pus probleme. Sau e, dar n-ar trebui să zic asta… Nu conduc. Lucrul ăsta îmi dă bătăi de cap la fiecare proiect. Și de fiecare dată zic: „Gata! Gata, o să-mi iau carnetul, nu se mai poate așa!”

Dar este în mine o rezistență stupidă și infantilă. Am senzația că, dacă ai carnet de conducere, ești om mare; iar eu tot refuz să fiu om mare.

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Cum te-ai simțit în hainele lui Carmen?

Doamne, sunt superbe costumele alea! Și erau… nu pot să-ți explic câte variante erau inițial. Cred că am fost la două sau trei probe de costume.

În mod normal, să mergi la multe probe de costume poate deveni obositor. Dar eu existat trei dăți în viața mea când m-am dus la probe de costume chiuind de bucurie. Una a fost la „The Borgias”, alta la „Emerald City”, unde aveam 14 rochii și toate erau extrem de complicate. Mă duceam de fiecare dată la probă super entuziasmată, pentru că știam că urmează ceva fabulos.

La fel și cu costumele din „Spy/Master”. Ca să nu-ți spun ce mă amuzam de fiecare dată când mai vedeam câte un costum portocaliu, cărămiziu… Excelent, perfect camuflat! O vezi din spațiu pe tovarășa Carmen!

Dar alegerile astea denotă cumva o vanitate a lui Carmen, o parte umană pe care n-o vezi imediat la ea. Pleacă de la griul pe care îl poartă în țară și ajunge la exploziile astea de culoare. Sunt mici lucruri care umanizează.

Trebuie să-ți spun că ești antipatică în rolul tovarășei Carmen. Nu mă așteptam să simt chestia asta pentru un om pe care-l admir.

Excelent! (n. red.: râde). Păi numai simpatică nu trebuie să fiu! Mă bucur enorm că-mi spui asta. Mă bucur foarte, foarte mult când trezesc reacții.

Și tu, ca și mine, ai văzut doar primele două episoade din „Spy/Master”. Dar eu credeam că actorii văd filmele și serialele înaintea noastră.

De cele mai multe, vedem filmul la premieră. Eu am văzut „Periferic” la premieră, la Locarno, cu 4000 de oameni în sală.

Și nu stai așa, cu inima cât un purice?

Mori. Mori, înăuntrul tău, de mii de ori. Și asta nu e doar pentru că intervine criticul interior, ci și pentru că e un consum emoțional pe care l-ai oferit.

Eu nu mă văd neapărat pe mine, nu e deloc vorba despre vanitate, n-am avut asta niciodată. Pot să arăt cât de rău, nu asta urmăresc, ci unde e personajul coerent cu sine însuși.

Iar uneori pur și simplu mă bucur de film. La „Emerald City” m-am bucurat; fără falsă modestie, am fost foarte mulțumită de mine. Mi-am zis: uite, am făcut o treabă bună.

Ultima mea întrebare nu are legătură neapărat cu „Spy/Master”. Cum intri în personaj dacă ești îngrijorată, dacă ai o zi proastă, dacă ai copilul bolnav?

Ah, mi s-au întâmplat chestiile astea de o mie de ori, încă de când aveam 15 ani. Am jucat în momente oribile.

Dar e un pic de adevăr în acest „show must go on”. Găsești resursele pentru a te urca pe scenă și a oferi publicului ce a plătit să vadă.

Aici intervine profesionalismul: în meseria asta – atunci când o faci școlit, și nu așa, la voia întâmplării -, intervine tot ce ai învățat. Acele resorturi interioare care îți amintesc de actorul care ești și care trebuie să funcționeze tot timpul optim.

***

Fotografiile de studio cu care am ilustrat interviul fac parte din două proiecte Secret Nipple, unul cu Ana Ularu, altul cu Ana și soțul ei, Marc Rissmann.

Echipa Secret Nipple care a lucrat la aceste proiecte foto:
Foto: Alex Gâlmeanu; Creative Director: Iulia Sas; Styling: Irina Hartia & Florentina Roiciu; Hair: Adonis Enache/Endorphin Lab; Machiaj: Alexandra Crăescu; Editare: Adrian Mihaiu; Asistent foto: Liviu Bădiliță.

***

Foto din serial: HBO Max.

The post Ana Ularu: „Numai simpatică nu trebuie să fiu!” appeared first on Mara Coman.

Nu plănuisem să mă duc singură la film, nici să mă extrag din sânul cald al familiei, însă voiam să văd Alcarràs. Am tot fost plecați de-acasă, ne-am întors abia weekend-ul trecut și uite-așa mi-am dat seama că a început o nouă săptămână și eu tot n-am ajuns la cinema. Și că, dacă mai aștept mult, iar n-o să mai ruleze filmul și-o să-mi pară rău.

Așa că m-am hotărât să nu mai amân. Am profitat de faptul că mi-am terminat treaba puțin mai repede și l-am întrebat pe cel cu care-mi împart existența în ultima perioadă dacă merge cu mine la film. Omul era prăbușit într-un fotoliu, după patru ore de mers pe jos (fiecare cu pasiunile lui), mi-a zis că nu e în stare să facă nici un pas. Am mai sunat o prietenă, dar nu era în București, și gata, m-am dus să mă îmbrac. Că, dacă mai dădeam vreo două, trei telefoane, ratam filmul.

Dacă era weekend, mi-aș fi cumpărat bilet online, dar bănuiam că nu poate fi atât de aglomerat în timpul săptămânii la un film spaniol care e de ceva timp pe ecrane, așa că m-am dus frumos la AFI, am urcat la ultimul etaj, la Cinema City, și m-am așezat la coada rezonabilă de la casa de bilete. Mi-am luat și niște nachos și m-am dus în sală. Acela a fost momentul în care am răsuflat ușurată. Și-am zâmbit 😊.

… N-am intenționat să fug de-acasă. De altfel, nici nu am de ce. Fetele mele au crescut, nu mai e nevoie să fiu cu ochii pe ele non-stop, ba își mai iau și singure de mâncare câteodată. Dar îmi face bine ca, uneori, să fac lucruri singură, pentru plăcerea mea.

Aseară, la cinema, în sala aproape goală (aveam impresia că e închiriată pentru mine 😊), mi-am permis să mă relaxez total. Cu telefonul pe silent și un film bun. M-am cuibărit în scaun și mi-am dat seama că urmează două ore doar pentru mine, în care tot ce am de făcut e să mă bucur de ce văd pe ecran. Mi-a fost bine.

Poate vă întrebați de ce nu fac asta acasă: sigur că și-acasă mă uit la filme, dar nu am aceeași stare, aceeași liniște. Ori vine cineva să-mi spună câte ceva, ori e ora mesei, ori sună telefonul cu disperare, ori uscătorul și-a terminat ciclul de spălare în mijlocul acțiunii din serial. Plus că e cu totul altceva să am parte de experiența ecranului mare și a sunetului impecabil.

O familie numeroasă de fermieri e pe cale să-și piardă pământul și sursa de trai – acolo urmează să fie instalate panouri solare. Povestea se derulează în jurul recoltării piersicilor și e senzațional felul în care fiecare membru al familiei, indiferent de vârstă, participă la acest eveniment. Copiii din film sunt adorabili și amuzanți, joacă foarte bine și au exact “problemele” vârstei lor. Foarte credibile sunt și dramele adulților, neînțelegerile dintre membrii familiei, totul învăluit într-o catalană melodioasă.

„Alcarràs” e o dramă spaniolă inspirată de familia regizoarei filmată doar cu actori neprofesioniști care a câștigat un Urs de Aur anul acesta, la Berlin.

Pe lista mea mai sunt câteva filme pe care speeer să reușesc să le văd înainte să plec în concediu. Și pe cel puțin unul dintre ele vreau să-l văd la sala VIP, mai ales dacă mai am șansa să merg tot singură. Măcar să am parte de tot răsfățul: nu doar un film bun într-o sală cu fotolii de piele, computerizate, care te dau pe spate la propriu, ci și o cină pregătită de un chef, băuturi la discreție, popcorn și nachos nelimitat.

Deci, pe lista mea mai sunt:

• “Acolo unde cântă racii” are premiera pe 17 august și sunt foooarte curioasă, pentru că am citit cartea cu același nume scrisă de Delia Owens. Iar ce mi-a plăcut mie cel mai mult în carte a fost descrierea locului în care se petrece acțiunea, exotismul și culorile pe care mi le-am imaginat. Abia aștept să văd cum sunt transpuse toate astea pe peliculă.
  Cartea mi-a plăcut în prima parte și m-a dezamăgit ușor spre final pentru că mi s-a părut un pic neverosimilă. Așa, cam trasă de păr 😊. Cu toate astea, eu chiar cred că filmul o să-mi placă. Mai ales că joacă Daisy Edgar-Jones, care m-a cucerit în “Normal People”. Mi s-a părut foarte delicată, foarte grațioasă, calități pe care nu le au prea mulți oameni.

• “Trenul asasinilor”, care a avut premiera la începutul lui august. Mă tentează pentru că are o distribuție foarte bună, ca să nu mai spun că am o slăbiciune pentru Brad Pitt încă de când aveam 16 ani și-am găsit un poster cu el într-o revistă. Pe lângă asta, Trenul asasinilor e o combinație între acțiune și comedie – mi-au povestit niște prieteni care l-au văzut deja și care s-au super distrat. Dar chiar merită văzut pe ecran cât mai mare, de preferință IMAX, ca să te bucuri cu adevărar.

• “După ce am găsit fericirea” e ultimul film din cunoscuta serie “After”. Povestea continuă exact de acolo unde a rămas în filmul anterior (nunta de la Londra a mamei lui Hardin). Tessa se va întoarce în Seattle și va avea avea de făcut niște alegeri dificile, care îi vor schimba viața. E genul de producție pe care vreau să o văd cu prietena mea, într-un weekend.

• “Cruciada copiilor”, o comedie care are premiera pe 12 august și despre care am auzit numai lucruri bune. Și subiectul este actual (încercarea unui băiețel de a salva planeta), însă chiar aș vrea să o revăd pe Laetitia Casta. Nu știu dacă aș fi avut această dorință dacă n-o vedeam la Sibiu, la FITS, în rolul pianistei Clara Haskil, dar mi-a lăsat o impresie foarte bună. În plus, e unul dintre filmele potrivite și pentru adulți, și pentru copii. Fetele mele o să se bucure să mergem împreună.

• “Elvis”, pentru că nu l-am văzut încă. Nu cred că trebuie să mai zic de ce vreau să-l văd și nici detalii despre film. Un plus, pentru mine, e că-mi plac biografiile. Aproape că mă gândeam să merg și cu fetele (împlinesc 12 ani curând), însă e destul de lung. O să le întreb dacă au chef și dacă rezistă la un film lung.

Aseară, când mi-am luat biletul, am primit un voucher. Am răzuit un pătrățel și am văzut că am câștigat încă un bilet la film. Cum nu eram la curent cu promoția, am întrebat-o pe doamna de la casă când pot să-l folosesc și mi-a zis că, data viitoare (oricând în luna august), dacă mă duc cu acel voucher și cu biletul cumpărat acum voi primi două bilete la preț de unul.

Mi-a plăcut ideea nu atât pentru suma salvată ci pentru e un mod care încurajează oamenii să se întoarcă la cinema. Acum, dacă tot am în geantă un voucher, parcă-mi vine să-mi sun o prietenă și să-i s-o invit la “Acolo unde cântă racii”.

Toți cei care cumpără un bilet la film de la Cinema City în luna august primesc un voucher. Ei, frumusețea e că toate voucherele aduc premii, fie că e vorba de bilete la film, de popcorn sau nachos gratis sau la preț redus.

Merită să menționez și că în zilele de marți biletele la film costă doar 14,9 lei (la proiecțiile 2D) și 16,9 lei (la cele 3D), dar și că există o ofertă pentru familii. Mai exact, niște pachete de familie cu care adulții care merg cu copiii mai mici de 10 ani la animații primesc bilete la costul celor pentru copii. Care e mai mic, desigur 😊.

P.S. La Cinema City au și cafeaua mea preferată.

The post Am fost singură la cinema appeared first on Mara Coman.

Eram la mare în ziua în care a avut loc dialogul dintre presă și actorii din “Casa Dragonului”. A fost o întâlnire virtuală în care cei doi actori au răspuns întrebărilor puse de jurnaliști din diverse țări. Am făcut parte dintre ei, motiv pentru care vreau să mă și laud un pic, mai ales că am fost singura din România care a participat la această discuție. 

Eve și Steve au fost relaxați și simpatici, au râs și-au glumit și au făcut eforturi să răspundă întrebărilor fără să dezvăluie prea mult despre serial. Nici eu nu știu multe despre poveste – am văzut doar primul episod, pe care mi l-au pus la dispoziție cei de la HBO Max.

„Casa Dragonului” are zece episoade și e un serial care are la bază volumul „Foc şi sânge” („Fire & Blood”), semnat de George R.R. Martin. Acțiunea se petrece cu 200 de ani înainte de întâmplările din „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”) și spune povestea Casei Targaryen.

Personajele pe care le interpretează Eve Best și Steve Toussaint sunt un cuplu în serial.

Eve este prinţesa Rhaenys Targaryen, călăreaţă de dragoni, soţia lordului Corlys Velaryon, supranumită şi „Regina care n-a Fost” – pentru că, deşi ar fi trebuit să moştenească tronul, acesta a fost încredinţat de către Marele Consiliu vărului ei, Viserys, pentru simplul motiv că era bărbat.

Steve este Lordul Corlys Velaryon, „Şarpele Mării”. Are o descendenţă Valyrian la fel de veche ca a casei Targaryen și a devenit cunoscut  drept „Şarpele Mării”, cel mai important aventurier nautic din istoria Westeros. Lord Corlys şi-a consolidat o poziţie politică de invidiat, cu mai multe bogăţii decât Casa Lannister şi cu cea mai mare flotă din lume.

Sper să vă placă interviul și stați aproape: mai am o surpriză editorială pe acest subiect. Dar o mai păstrez un pic, să fie mai aproape de premieră.

Ne puteți spune câte ceva despre interacțiunea personajelor voastre cu celelalte? Nu știu prea multe, am văzut doar primul episod.

Eve: Eu nu am un rol formal la curte. E unul dintre lucrurile frustrante pentru că personajul meu – n. red: prinţesa Rhaenys Targaryen, călăreaţă de dragoni, soţia lordului Corlys Velaryon – este supranumit „Regina care n-a Fost” (The Queen Who Never Was). Toată povestea are loc într-o societate patriarhală. Personajul meu e un fel de Hillary Clinton, de fapt: e cea mai potrivită pentru job (n.red.: pentru a fi numită moștenitoarea tronului). Dar, din păcate, nu a fost luată în calcul din cauză că este femeie. Rhaenys se aseamănă cu Hillary Clinton, fiind în această poziție ciudată: știe multe despre politică, e foarte experimentată, extrem de inteligentă și incredibil de calificată, dar nu are, de fapt, nici un rol și nimic concret de făcut. Soțul ei este la curte, face parte din consiliu, ia decizii, ia parte la întâlnirile din acel grup minunat care este format doar din bărbați. Iar femeile servesc bărbații cu vin și au grijă de copii, ceea ce e o poveste standard și foarte familiară, am auzit-o de multe ori.

De aceea cred că e frustrant pentru Rhaenys. Ea are o relație interesantă cu Rhaenyra pentru că probabil că se recunoaște pe ea însăși în tânăra Rhaenyra: o fată deșteaptă, strălucitoare, precoce, poate și un pic rebelă. E vorba și despre un soi de mentorat, probabil singura acțiune pe care o poate lua. Totuși, cred că vom descoperi și o altă parte a ei, ceva mai întunecată. Pentru Rhaenys e dificil să vadă cum Rhaenyra e numită moștenitoare. Ei bine, e complicat de explicat, iar totul se încâlcește pe măsură ce înaintăm în poveste. Sunt multe de descoperit.

Steve: Corlys, personajul meu, ține foarte mult la familia lui și e implicat în politică. El chiar este convins că actualul rege este un om bun, dar că nu este un rege bun pentru momentul respectiv – acesta e contextul pe care îl descoperim la începutul serialului. Corlys crede că soția lui, Regina care n-a Fost, ar fi trebuit să fie moștenitoarea tronului. Și o parte dintre eforturile lui, cel puțin pentru prima parte a sezonului, au această motivație: vrea să facă în așa fel încât să o aducă pe soția sa sau măcar pe cineva din familia lui aproape de tron.

Nu am televizor de foarte mulți ani, deci nu știam prea multe despre amploarea și enormitatea acelei lumi. Deci eram aproape virgină în ceea ce privește „Urzeala tronurilor”. Și într-un fel încă mai sunt.

(Eve Best)

Care a fost primul lucru la care v-ați gândit când ați aflat că veți juca în „Casa Dragonului”?

Steve: Ei bine, sincer să fiu, primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: “Uraaa, pot să-mi plătesc creditul ipotecar”!

Eve: Da. (râde). Sau o mică parte din creditul ipotecar!

Steve: Știi, la început nu mi-am dat seama care sunt implicațiile. Sigur, am avut niște discuții, dar nu aveam idee cât de mare, cât de cunoscut va fi acest serial. Știu că sună straniu și un pic stupid, însă, ca actor, îți faci treaba, dar uiți că oamenii chiar se vor uita la serial. E ciudat, dar când muncești ești doar concentrat să-ți faci treaba cât mai bine, să-ți înveți replicile și tot ce e nevoie, lucrezi cu ceilalți actori… Dar apoi a fost un moment în care serialul a fost anunțat în presă, iar prietenii mei mi-au spus: “Oh, wow, dar asta nu e doar încă un rol. Chiar o să fie un serial urmărit de mulți.” Recunosc, e un sentiment incitant și foarte înfricoșător în același timp.

Eve: Da, nu e ca atunci când joci teatru, live, nu ai audiența acolo, pe set. Deci am făcut toată munca înainte; un job și nimic mai mult. Sigur că a fost minunat și incitant să aflu că voi juca în serial, dar eu nu știam prea multe despre „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”), pentru că nu l-am văzut. Nu am televizor de foarte mulți ani, deci nu știam prea multe despre amploarea și enormitatea acelei lumi. Deci eram aproape virgină în ceea ce privește „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”). Și într-un fel încă mai sunt. Dar abia acum, în perioada asta, când am început să purtăm aceste conversații, să dăm interviuri, mi-am dat seama de amploarea întregii povești.

Care sunt diferențele dintre „Urzeala tronurilor” și acest serial nou? Sigur, cu excepția perioadei în care are loc povestea și a actorilor, care sunt diferiți.

Steve: Ei bine, e important ca acțiunea să se desfășoare într-o lume asemănătoare, pentru ca cineva care a văzut „Urzeala tronurilor” să o recunoască. Deși miza e la fel de mare, cred că acest serial are o abordare mai intimă. Cu siguranță se pune un accent mai mare pe relațiile interpersonale și pe dinamica dintre personaje. Sigur, show-ul este epic, dar undeva, în mijlocul lui, avem și dramele oamenilor.

Eve: E și drama unei familii, iar serialul se concentrează pe ideea de a zdrobi răul, pe prăbușirea patriarhatului. Vedem ce se întâmplă când la conducere este o femeie, când o femeie devine regină și ce implicații are asta pentru acea perioadă. Vorbim despre familia Targaryen care, în acel moment, deține puterea. Aș asemăna perioada cu cea a Imperiului Roman, fix înainte să se prăbușească. Iar acest colaps este împletit în jurul poveștii acestor femei care descoperă cum să conducă și ce ar putea funcționa. Și sunt și mult mai mulți membri ai familiei Targaryen, chiar sute.

Steve: Și dragoni.

Eve: Mii de dragoni! Deci e diferit, sunt cu totul alte personaje și altă perioadă în timp.

Eve, ce ți-a plăcut cel mai mult la personajul tău?

Îmi place la nebunie că știe să călărească un dragon. Și că arată foarte cool. E un politician minunat, imperturbabilă, cu un calm aparent, e capabilă să joace acest joc politic fără să facă vreun efort. Și, în același timp, e o călăreață dură de dragoni, iar asta implică o ferocitate sălbatică.

Cred că orice dramă bine făcută, indiferent în ce perioadă din istorie e plasată, reflectă foarte bine vremurile în care a fost creată. Deci și această dramă va fi o reflexie foarte bună a timpului în care trăim acum.

(Steve Toussaint)

Sunt destui critici care au spus că în „Urzeala tronurilor” e prea multă violență împotriva femeilor și prea mulți albi. Cât de corect vi se pare? Și cum îndreaptă lucrurile acest serial?

Eve: Cred că serialul „Casa Dragonului” rebalansează lucrurile. Asta e părerea mea. De altfel, și Ryan J. Condal, și Miguel Sapochnik, producătorii serialului, au fost atenți la aceste aspecte. Unul din scopurile lor a fost să redreseze aceste două zone. Lumea s-a schimbat mult de la primul sezon din „Urzeala tronurilor”. Au fost o mulțime de schimbări, s-au întâmplat atâtea lucruri și multe nu mai sunt tolerate. Cred că aceste schimbări se reflectă în castingul serialului și în scenariu.

Steve: Cred că orice dramă bine făcută, indiferent în ce perioadă din istorie e plasată, reflectă foarte bine vremurile în care a fost creată. Deci și această dramă va fi o reflexie foarte bună a timpului în care trăim acum, chiar dacă subiectul ei e plasat într-o lume fantastică. Noi trăim într-o perioadă în care auzim diverse voci, o perioadă în care femeile reprezintă catalizatorul, așa cum sunt și în serial. Acum avem femei-regizor, femei implicate în tot felul de poziții, inclusiv pentru acest serial. Și ăsta e chiar un lucru bun și important. Contează mult să existe reprezentanți ai tuturor, să fie diverse voci. Și chiar cred că facem ceva în sensul ăsta, chiar dacă e un pas mic.

George R. R. Martin spunea că nu există că nu există nici un personaj în această serie pe care îl va iubi toată lumea. Că toate au defecte. Sunt toți oameni, fac și lucruri bune, și rele, mai ales când sunt conduși de dorința de putere, de gelozie, de răni vechi. Ce defecte au personajele pe care le interpretați?

Eve: Au multe, desigur! (râde)

Steve: Știi, de fapt ar trebui să vorbească fiecare despre defectele altui personaj. Ar fi distractiv!

Eve: Fiecare crede că e erou în propria lui viață.

Steve: Exact așa.

Eve: Dar, știi, Hitler credea despre el însuși că e cel mai bun om din lume, cel mai îngăduitor chiar. Știi doar că nici unul dintre noi nu ne considerăm vreun ticălos :).

Steve: De exemplu, personajul meu poate fi acuzat de faptul că își dorește cu disperare succesul, puterea. Pe de altă parte, el ar putea spune despre el însuși că nu face decât ce e nevoie pentru a-și proteja familia și moștenirea.

Eve: Fiecare acționează cu un motiv. Și cel mai bun motiv dintre toate este dragostea absolută. Există mereu o parte pozitivă. Știi ce? O să-ți spun ce mi-a plăcut cu adevărat. Am iubit scriitura. Mi-a plăcut la nebunie „Urzeala tronurilor” îmi amintesc că am adorat să citesc originalul. Și-mi amintesc și filmările noastre din „Casa dragonului”: nu știam niciodată dacă azi voi avea un rol pozitiv sau negativ. Uneori părea că lucrurile se schimbă de la o scenă la alta, chiar și de la o replică la alta. Am în minte o scenă cu Rhaenyra: jucând-o, mă gândeam că sunt, pur și simplu, o ticăloasă. Și-apoi am fost atât de bună și de dreaptă. Și-apoi am fost din nou ticăloasă și rea, iar asta se schimbă tot timpul. Cred că aici e bucuria, de fapt. E minunat să joci un astfel de personaj pentru că înseamnă că suntem ființe rotunde, complete, ca toți ceilalți.

Vă amintiți cum v-ați simțit când v-ați întâlnit prima dată pe set, purtând machiajul și costumele din film?

Eve: Ah, a fost suuuperb! Mai ales că noi am fost primii.

Steve: Așa e. Prima scenă care s-a filmat din serial a fost una cu noi doi.

Eve: Și a fost o scenă foarte dificilă din punct de vedere emoțional, cu o încărcătură foarte mare.

Steve: Am avut vreo două săptămâni de repetiții și de discuții. Și ne vedeam fiecare ca acum, eram la fel, mai puțin în perioada în care eu am avut barbă. După care ne-am trezit pe set, cu costume și machiaje, a fost superb. Foarte cool. Și-apoi a fost un moment în care am tot început să ne întâlnim, fiecare avea câte ceva de lucrat. Și ne uitam unii la alții și ne minunam.

Eve: E uimitor cum, atunci când ne îmbrăcam în costumele din film, deveneam dintr-o dată personaje. Deci, într-un fel, când nu purtam costumele ne era foarte ușor să ne susținem unii pe alții, să fim prietenoși. Și-apoi, dintr-o dată, când aveam și costumele, nu ne mai era așa de ușor! (râde). E un pic înfricoșător.

Ce înseamnă pentru un actor să fie parte dintr-o producție atât de mare, în care s-a investit atât de mult?

Eve: Scuze dacă răspunsul meu sună plictisitor, dar… e ca orice alt job, ca orice alt rol. Sigur, totul se întâmplă la o scară mult mai mare decât orice altceva am experimentat – și aici mă refer la numărul de oameni implicați, la numărul decorurilor construite, al costumelor, al pregătirilor. Apoi e și presiunea: presiunea timpului, presiunea de a da ce e mai bun și, pe deasupra, presiunea din cauza covid. Au fost în serial un număr incredibil de efecte speciale. Eu chiar n-am mai avut vreo experiență similară. Dar, în final, e ca orice alt job. Te trezești dimineața, mergi la machiaj și coafură. Pregătirile durează mult, apoi mergi pe set și încerci să dai tot ce ai mai bun.

Steve: Și mai e ceva important, mai ales că mare parte din ce facem noi are legătură cu imaginația. Trebuie să-ți imaginezi că ești într-un anumit scenariu, iar asta e mult mai ușor când ajungi pe set și totul e atât de bine lucrat până la cele mai mici detalii. Ajută mult, mai ales când încerci să-ți imaginezi că faci parte dintr-o anumită lume. Și te trezești că practic ești ÎN acea lume, stai acolo; de aceea actorilor le place atât de mult să fie pe set sau într-o locație în loc să filmeze cu un perete verde în spate. Acesta a fost unul dintre lucrurile minunate de la filmări, unul dintre lucrurile care te ajută să te cufunzi în acel loc, acea experiență, acea poveste. E unul dintre marile avantaje pe care le găsești într-o astfel de producție.

Foto: HBO Max.

The post Întoarcerea dragonilor și a familiei Targaryen appeared first on Mara Coman.