Las aici două exemple pe care eu le-am încadrat la capitolul #NoapteaMinții și vă rog să completați și voi – dacă v-ați întâlnit cu această situație.

Scriu despre cum se comportă oamenii în avion, de parcă n-ar mai fi zburat niciodată. Pe lângă cei care mi-au zis că sunt eu arogantă și răutăcioasă, că ceilalți nu se ridică la nivelul meu (!), am întâlnit această situație: o domnișoară m-a sfătuit să mă gândesc de ce pe mine mă trigger-uiește acest comportament. Că aia trebuie să rezolv.

Serios?

Ce „să mă trigger-uiască”? Că există niște reguli pe care oamenii le ignoră? Că încălcarea unora dintre ele pot reprezenta un pericol în zbor? Că e atâta nesimțire în jur?

Dar staaaai, problema e la mine, trebuia să nu-mi pese. Eu trebuie să fiu zen într-o mare de certați cu bunul simț. Eventual să întind și celălalt obraz.

Sunt în câteva grupuri de Facebook, printre care și Nu mai port. Foarte mulți oameni acolo. Ei, și într-o zi îmi apare o postare: o tipă căuta o ceșcuță. Soțul i-a spart-o din greșeală și nu mai era pe stoc. Spera să o vândă cineva pentru care nu are mare însemnătate.

Eu merg la yoga, la Ototo, la clasele Alexandrei Negulescu. În timp ce stăteam cu capul în jos și mă uitam într-un punct fix, încercând să-mi păstrez echilibrul, am văzut exact ceașca aceea.

Mă rog, am uitat, m-am luat cu ale mele. Peste o zi sau două, iar îmi apare sub ochi postarea respectivă. Iar văd ceașca. I-am scris fetei: era exact cea căutată. Și singurul exemplar. Happy ending.

Dar n-a fost chiar atât de ușor. Dintre toți cei care au comentat acolo, am găsit și niște cuvinte izvorâte direct din puțul gândirii (pentru context, pe ceșcuța respectivă scrie liniște):

Mi-a plăcut și asta cu empatia și cu nu judecăm. Puse acolo ca să fie, pentru că vorbele respective exprimă exact contrariul.

Deci cum? Nu mai avem voie să ne placă vreun obiect?

Serios, opriți-vă.

Dacă ne găsim liniștea în ceva, orice, e perfect. Nu trebuie să vă placă vouă.

Lucrurile frumoase îți umplu viața, îți aduc un zâmbet pe buze, dimineți liniștite, cum scrie pe ceașca aia.

Ca să fie clar: eu îmi găsesc liniștea în bijuterii și în pantofi. Și e minunat.

Astfel de idei exprimate random pe internet, adresate unor persoane despre care nu știm nimic, sunt orice – numai dovezi de empatie nu. Mai mult, ele sunt scoase dintr-un context mult mai larg, din cărți de dezvoltare personală prost scrise și prost înțelese.

Da, există teoria conform căreia depinde de noi dacă suntem fericiți sau nu – și nu neapărat de factori externi. Dar nu se poate exprima în două rânduri, e o poveste mai profundă. Și nu exclude bucuria unei cești frumoase de cafea.

Știți ce? Lăsați-ne să ne găsim liniștea și fericirea unde avem noi chef. Nu vă mai obosiți cu noi. În loc să veniți cu sugestii din astea, folosiți timpul pentru căutările voastre interioare. Iar dacă e prea pustiu pe-acolo, luați o carte sau ceva.

Ca idee, vom fi în pericol abia atunci când nu ne va mai enerva lipsa bunului-simț și când n-o să ne mai bucure niște lucruri neînsemnate. Cât timp nu se întâmplă asta e un semn că suntem oameni – nu roboți.

Tot cu empatie o zic și eu.

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

The post Dați-mi voie să-mi găsesc liniștea unde vreau eu appeared first on Mara Coman.

Iată-mă-n Paris, unul dintre orașele alea unde ai de toate – și muzee, și galerii, și restaurante, și patiserii la fiecare colț de stradă, și magazine, și case de modă. Cred că erau chiar și reduceri, n-am verificat.
E orașul în care chiar ai o mulțime de lucruri de făcut și de obicei e greu să le alegi pe cele care încap într-un weekend, cât am eu la dispoziție de data asta.

Dar mie începe să-mi bată inima mai tare duminică dimineața – pentru că e zi de mers la piață.

Prima care m-a impresionat a fost celebra La Boqueria din Barcelona. Era, cred, în vara lui 2007. M-am dus la piață pentru că era pe lista de lucruri pe care trebuie să le vezi în Barcelona. Îmi amintesc că am cumpărat toate fructele exotice (de multe nici nu auzisem până atunci) și că m-am entuziasmat tare-tare în piața de pește. Bine, Barcelona e și unul dintre orașele mele favorite, chiar unul în care mi-ar plăcea să trăiesc.

Nu-mi amintesc ce-a urmat, în ordine cronologică, după La Boqueria. Dar mi-au rămas bine întipărite în minte piețele siciliene – sunt favoritele mele.

Sunt trei piețe mari în Palermo și-am mers, desigur, în toate. Mi-era foame și poftă de orice. Am mâncat în micile restaurante din piață, am cumpărat legume deep fried, fructe, măsline, ulei de măsline, roșii uscate, semințe de pin.

Jur că până și lămâile aveau alt gust. Ah, și erau lămâi din alea imperfecte, un pic strâmbe, nu de-astea trase la xerox, cum sunt la noi în hypermarket-uri. Nu-mi mai trebuia nici un restaurant cu pretenții și review-uri; mâncarea aia simplă din piață a fost cea mai bună pe care am gustat-o vreodată.

Așa că am luat la rând piețele din fiecare oraș din Sicilia în care am fost și am descoperit că acolo sunt eu fericită. Aaaa, și să ne înțelegem: nu-s niște locuri septice și ordonate. Chiar deloc. Uneori e mizerie, alteori e vacarm – sau ambele. Asta e, cred că-mi place un pic mizeria. 😳

Piața din Kuala Lumpur

Piața din Kuala Lumpur

Piața din Kuala Lumpur

Sunt ani buni de când colind piețele. Îmi amintesc de souk-urile din Dubai, Egipt și Doha. De bazarul din Istanbul. De-o piață din Copenhaga și de una din Oslo – astea două, însă, ordonate și civilizate, că așa-i la nordici; și da, acolo poți chiar și să plătești cu cardul.

Îmi amintesc de coloratele Chow Kit și Jalan Alor din Kuala Lumpur. De piața din Atena sau de cele din insulele grecești.

Sunt, desigur, diferite. Dar, cumva, acolo parcă vezi viața autentică, adevărată, a unui oraș. Acolo găsești localnicii (uneori agasați că-s prea mulți turiști) care-și fac cumpărăturile, care negociază și-și aleg fructele și legumele pentru prânz.

Când merg în piețe am senzația că acolo simt, cunosc și înțeleg locul în care mă aflu. Parcă-mi dă voie, îmi permite să-i aflu secretele.

Și, cel mai important, acolo mă bucur eu.

Am primit, evident, privirea aceea (sunt atâtea lucruri de făcut la Paris și mie-mi trebuie piață!), dar am aflat despre Marche De La Varenne, care e deschisă joia și duminica. E-n afara Parisului, într-un mic orășel, de altfel.

O piață mare, curată și ordonată – era de așteptat, doar e în Franța, trebuia să găsesc eleganță și la piață!

M-am opritla fiecare tarabă, mi-a fost poftă de de toate. Aș fi vrut să gătesc și eu carne din aia legată cu sfoară și cu fructe confiate. Mi-am imaginat cum file-ul de pește ar fi gata în zece minute și cum creveții s-ar rumeni imediat cu puțin ulei de măsline, ardei iute, pătrunjel și usturoi. Ah, și saint-jacques. Vai, cât de bine arată anghinarele! Și morcovii în trei culori – știu că-s tot morcovi, dar chiar fac impresie artistică.

La tarabele cu brânză m-am uitat ca mâța-n calendar, nu prea știu eu cu brânza franțuzească. Dar arată atât de bine!

Și nu mai voiam să plec de lângă colțul italian în care se vând paste de casă, de la tagliatelle la ravioli și tortellini. Cum așteaptă ele acolo, în făină, să le ia cineva acasă și să le-arunce în apă clocotită și să le presare apoi niște parmezan și niște busuioc.

Să nu uit și de colțul cu boulangerie artisanale. Aș ronțăi pâinea aia în fiecare zi, așa, ca o gustare între mese. Și cu-n verre de vin rouge servit într-un pahar de cristal vintage, pe la cinci.

N-aș putea vreodată să țin regim dacă aș locui în Franța. Sau în Italia. Ah, stai, de fapt nici acasă nu prea pot :).

The post Bucuria din piață appeared first on Mara Coman.

Călătoria mea – la invitația Qatar Airways și a Oficiului de Turism al Malaeziei – a început în Doha, a continuat în Penang, iar apoi în Kuala Lmpur. N-am mai fost niciodată în locurile astea și vreau să descopăr cât mai multe, vreau să înțeleg ceva din alte culturi, vreau să văd cum trăiesc oamenii aici. Să simt.

Suntem un grup nu prea mare, dar, din fericire, cu oameni faini. Unii care lucrează în print, alții în online. Unii sunt specializați în turism, alții în food. Am mâncat împreună, am ieșit împreună, am băut bere împreună. Azi sunt doar eu cu Diana și o hartă pe care am primit-o împreună cu un bilet de autobuz hop-on hop-off.

Nu-mi place, în general, să merg cu HOHO. Dar acum e util: n-avem mult timp și nu știu unde sunt. Mă simt, cum spuneam, în Kuala Lumpur, pe dreapta. N-am nici un fel de reper, cu excepția turnurilor Petronas. Dar știu unde vreau să ajung: în Kampung Baru, un loc marcat pe harta cu pricina drept unul în care găsești mâncare tradițională malaeziană.

Așa că am luat metroul și am coborât la Gomback, stația de unde ar trebui să ajungem repede la Kampung Baru. Ne uităm în jur și nu e mai nimic. Un chioșc cu chinezării. O femeie care stă pe treptele de la ieșirea din metrou. Pare o zonă relativ pustie și nu neapărat prietenoasă. Am sentimente amestecate: oare e o zonă safe? O fi fost o idee bună să venim aici? Nu știm încotro să mergem, așa că deschid Google Maps. Avem de mers doar câteva minute. Un magazinaș cu nimicuri în stânga, încă unul în dreapta. Un pic mai departe, cineva vinde fructe pe stradă. O motocicletă e spijină de un stâlp. Înaintăm și încep să simt miros de ceva – nu știu ce – la grătar. Dar miroase bine. Vedem un fel de terase – genul de terase la care n-ai vrea să mănânci în București. Ușor murdare, cu bannere ieftine și scaune de plastic. Sunt, cumva, niște maghernițe. Și – ghici ce?! – , ăsta e momentul în care eu sunt cu zâmbetul până la urechi. Îmi place. E autentic. Nimic turistic, nimic forțat.

Decidem să ne încercăm norocul la una dintre „terasele” mai mari și mai populate. O cheamă Chunburi Seafood. Pare varianta cea mai sigură pentru două turiste, femei, într-o țară preponderent musulmană – mai mult, într-un cartier nu foarte (sau deloc) turistic. În tot „restaurantul” par a fi doar localnici (semn că se mănâncă bine), cu excepția unui tânăr blond. Și ăsta – faptul că era blond – a fost criteriul după care am decis că era turist.

Ne-am așezat la masă. Doamna care vine să ne ia comanda nu vorbește engleză deloc. De-loc. Dar primim un meniu cu poze. Cerem supă Tom Yum, thailandeză, da, și încercăm să spunem că vrem și un fel de mâncare tradițională malaeziană. Doamna pleacă, nedumerită. Eu și Diana ne uităm una la alta, întrebându-ne ce vom mânca. Din fericire, vine o altă doamnă care rupe ceva engleză. Îi spunem și ei că vrem ceva tradițional – și ne indică o poză cu un pește. Cerem și „mango lassi” și așteptăm, întrebându-ne, în continuare, oare ce-o să primim de mâncare. Singurul indiciu pe care am reușit să-l trasmitem a fost cel legat de cât de picantă să fie peștele. Am zis (și-am și gesticulat, ca să fie cât de cât clar): So and so. Ceea ce, în Asia, nu e o garanție. Poți primi ceva iute ca dracu’. Avem idei total diferite despre ce înseamnă foarte picant și ușor picant.

Mango lassi e delicios. Pe lângă, bineînțeles, mango, are și un pic de iaurt și de miere. Ne potolește puțin foamea. Totuși, supa vine repede și, ca orice Tom Yum bine făcut, ne gâdile papilele gustative cu niște arome puternice. Mi se pare că mănânc parfum – unul foarte bun, cu siguranță. Ne felicităm între noi c-am venit să mâncăm aici, și nu într-unul din restaurantele poleite. Între timp, doamna care ne servește ne aduce peștele (încă negătit) și ni-l arată: pentru că n-a reușit să ne spună, în engleză, ce fel de pește e, voia să se asigure că știm ce vom primi. Și mi se pare tare drăguț că, într-un loc atât de simplu, cineva face eforturi ca să ne simțim bine. Siakap tiga rasa. Așa se cheamă dish-ul ăsta cu peștele. Dulce, acru și picant. Nu lăsăm nimic în farfurie.

Am plecat de-acolo pe jos, aproape sărind într-un picior de fericire – ca să vezi ce efect poate să aibă asupra mea o mâncare bună și niște oameni atât de drăguți, care au vrut să mă facă să mă simt bine, deși am comunicat mai mult prin semne. Am impresia că acum simt altfel orașul ăsta, ca și când aș fi intrat puțin în intimitatea lui. Mai vreau. Așa că pornesc din nou Google Maps spre un loc de la care am așteptări mari: piața Chow Kit.

The post Uneori, fericirea e într-o magherniță appeared first on Mara Coman.