Știu că America pare departe, însă o decizie precum cea care a fost luată zilele trecute – abrogarea dreptului constitutional la avort – trebuie să ne intereseze pe toți. Da, am zis bine, pe toți, nu doar pe toate, că doar e nevoie de doi pentru o sarcină.

Las aici contextul, foarte pe scurt, pentru că bănuiesc că-l știți deja: după decizia Curții Supreme a SUA de a abroga dreptul constituțional la avort al femeilor, fiecare stat american va hotărî dacă permite sau nu procedura avortului. Aceasta va fi interzisă prin lege în mai mult de jumătate dintre state, la cum arată estimările; în unele, decizia a fost deja luată. Sunt și state în care interdicția nu va fi ridicată nici în cazul în care sarcina a apărut în urma unui viol sau a unui incest sau dacă pune în pericol viața mamei.

Vorbim despre un drept greu câștigat de femei care a fost restricționat, paradoxal, într-una dintre cele mai respectate “democrații” din lume – America era văzută ca un tărâm al libertății. Nu știu cum va fi de acum înainte.

Pentru că sunt restricționate drepturile femeilor, iar ăsta e un mare pas înapoi. Apoi, asta se întâmplă acum în SUA, care e un model în atât de multe domenii. Iar din State și din Rusia sunt sponsorizate organizațiile așa-numite pro-viață, acele coaliții pro-familie – care nu vorbesc doar despre scoaterea avortului în afara legii, ci se situează și împotriva educației sexuale, și anti-divorț, și anti-LGBTQ+. Deci da, ne afectează, chiar dacă soarele a răsărit și azi din același loc și pare că totul e neschimbat.

Iar dacă America e așa departe, să fim atenți la ce se întâmplă aproape de noi: în Polonia, avortul este interzis, în acest moment, cu excepția cazurilor speciale (când e viața mamei în pericol sau când sarcina a apărut în urma unui viol sau a unui incest). Iar susținătorii mișcarii anti-avort nu vor să se oprească aici, ci vor să interzică procedura chiar și în aceste cazuri.

Până acum au reușit, în 2020, să scoată în afara legii poloneze întreruperea sarcinii chiar dacă fătul are malformații congenitale. Deci, dacă afli că bebelușul pe care îl aștepți are niște probleme de sănătate grave sau că nu va supraviețui după naștere, legea din Polonia te obligă să aduci pe lume un copil care se va chinui toată viața.

Polonia are și o politică interesantă privind contracepția de urgență, acea pilulă pe care o poți lua după un contact sexual neprotejat. Deși metoda este legală, farmacistul poate să refuze să ți-o vândă dacă e împotriva principiilor lui.

Știu că mulți dintre cei care mă citesc s-au născut după Revoluție, într-o țară în care avortul e legal și în care metodele contraceptive sunt peste tot – trebuie doar să vrei să le cumperi și să le folosești.

Dar România e o fostă țară comunistă, în care avortul și contracepția au fost interzise multă vreme. Așa s-au născut o mulțime de copii nedoriți (știți, voi, “decrețeii”), alții au fost abandonați, iar între 10 și 20.000 de femei (e o estimare, nu există cifre oficiale) au murit din cauza avorturilor ilegale, provocate acasă.

Am auzit niște povești îngrozitoare pe care nu vreau să le redau aici, dar le puteți intui. Întrebați-vă mamele și bunicile. Iar perioada aceea nu e, pentru noi, românii, chiar atât de departe; efectiv nu pot să cred că sunt oameni care au uitat de avorturile făcute pe masa din bucătărie și de tragediile din atât de multe familii.

Chiar dacă în România este legal să faci o întrerupere de sarcină la cerere, trebuie să găsești un spital și apoi un medic care să accepte. Pentru că, deși e o procedură legală, deși e un drept al nostru, sunt spitale care pur și simplu refuză. Atât de simplu: refuză – în ciuda faptului că fiecare dintre noi plătește, conform legii, o anumită sumă pentru asigurarea de sănătate. Asta înseamnă că beneficiezi de îngrijiri medicale gratuite (tocmai pentru că ai contribuit lunar, cu acel procent din salariu) atunci când ai nevoie. Doar că nu toate nevoile sunt luate în considerare: în multe spitale de stat – nu unul, nu două, nu trei, ci 60%!!! – nu se fac întreruperi de sarcină la cerere. E cumplit.

Mai las aici două articole relevante pentru țara în care trăim:

• primul, despre lipsa educației sexuale din școlile noastre și despre cei care luptă ÎMPOTRIVA educației sexuale;
• al doilea, despre un așa-zis centru de consiliere în cazul sarcinilor nedorite. Centru de consiliere al cărui UNIC SCOP este acela de a te convinge să nu faci un avort. Nu oferă alt gen de sprijin, nu-ți trimite scutece sau mâncare.

Pe de altă parte, România e țara cu cele mai multe mame din UE sub 15 ani. Ne îngrijorează cifra asta, dar nu facem nimic. Pentru că aceleași organizații care militează împotriva avortului sunt și cele care se opun educației sexuale în școli. N-o spun eu, sunt analize documentate în link-urile de mai sus.

Încotro se îndreaptă lumea?

E clar deja, din cele de mai sus, că sunt împotriva interzicerii dreptului la avort. Consider că fiecare femeie are dreptul să hotărască ce se întâmplă cu corpul ei. Să obligi pe cineva să nască un copil nedorit este crunt. Și mai crunt e să faci asta când viața femeii este în pericol sau când sarcina e rezultatul unui viol sau al unui incest.

Știu că unii ar putea spune că sunt femei care fac avorturi doar pentru că au acest drept – și din acest motiv nu folosesc metode contraceptive. E o naivitate să afirmi așa ceva, ca să nu spun altfel.

N-am povești personale pe tema asta, n-am făcut nici o întrerupere de sarcină (și asta nu mă plasează mai presus decât cele care au făcut, chiar nu cred că e un domeniu în care avem nevoie de o ierarhie). Însă cunosc femei care au trecut prin avorturi. Nu știu nici un caz care să nu fi lăsat urme, care să nu fi durut, fizic și psihic. E o experiență care te marchează și prin care nici una dintre noi nu vrea să treacă. E clar că, dacă cineva recurge la opțiunea asta, înseamnă că trece printr-un moment foarte greu și că nu are altă soluție.

Dar să nu ai acest drept e strigător la cer. Vorbim despre o lege general-valabilă, care nu ține cont de starea ta fizică sau psihică, de veniturile tale, de relația în care ești. Nu contează dacă ai cu ce să hrănești încă un copil, dacă nu ți-l dorești, dacă ești într-o relație abuzivă, dacă ai 13 ani, dacă partenerului tău nu-i pasă de tine și refuză metodele contraceptive sau dacă tocmai te-a părăsit Trebuie să respecți legea.

Practic, interzicerea avortului prin lege NU VA ELIMINA avorturile – le va elimina DOAR pe cele sigure, făcute în condiții corespunzătoare unui act medical.

După ce restricționăm dreptul femeilor la avort, ce altceva mai urmează? Dreptul la contracepție? Dreptul la divorț? Ce rol vor avea femeile într-o societate care le obligă să nască și atunci când le e pusă viața în pericol? Vor fi doar niște trupuri folosite pentru reproducere?

Știu că toată lumea a făcut comparația asta, dar nu pot să nu menționez și eu serialul Poveștile Slujitoarei. M-am uitat la el cu un nod în gât și cu durere de stomac tocmai pentru că ce vedeam acolo (și au trecut vreo doi, trei ani de când l-am văzut) nu părea imposibil. Nu părea a fi ceva SF, ceva foarte departe de realitate. Iar ce se întâmplă acum în Statele Unite începe să semene cu povestea din serial.

E mai simplu să ne raportăm la societățile moderne, unde există educație sexuală în școli, unde partenerii sunt responsabili și sarcinile planificate. Dar viața nu e peste tot așa: sunt atâtea căsătorii forțate, la vârste fragede, violuri în cadrul mariajelor sau bărbați pe care pur și simplu nu-i interesează dacă o femeie rămâne însărcinată. Ca să nu mai spun și despre situațiile în care metodele contraceptive dau greș.

E cazul să nu mai dăm “vina” doar pe femei pentru sarcinile nedorite și să le lăsăm dreptul de a decide pentru corpul și pentru viața lor. Și nu putem nici să ignorăm ce se întâmplă în alte țări, imaginându-ne că nu ne va atinge.

E un moment în care lumea întreagă trebuie să lupte și să fie mai atentă decât până acum la orice schimbare care poate aduce la conducere niște oameni îndoctrinați cu principii din secolul trecut.

Sper să nu ajungem și să ardem vrăjitoarele pe rug.

Foto principală: Motoki Tonn / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Nici o femeie nu-și propune să facă avort appeared first on Mara Coman.

Deși nu rețin care era reacția mamei la această mică revoltă, știu că-i tot spuneam lucrul ăsta. Mi-am zis că poate era un mod de a-i transmite că nu e corect să muncească ea atât de mult. Însă nu am această amintire și, pe atunci, nu-mi vorbise nimeni despre egalitatea dintre femei și bărbați. Cred că mai degrabă mi se părea ceva exotic și voiam să șochez: doar cine mai văzuse un bărbat care să facă toate astea?

(Și nu, nu l-am găsit :-))

De curând am dat peste un studiu*** despre cum se împart treburile casei între membrii unei familii. Am citit statisticile și toată ziua am avut în minte discrepanța dintre cum erau privite responsabilitățile din gospodărie în copilăria mea și cum ne raportăm la ele astăzi.

Tata se ducea la serviciu șase zile din șapte, pleca dimineața și nu se întorcea niciodată acasă pe lumină. Mama era profesoară, deci stătea mai puțin la serviciu. Ea și bunica se ocupau de toate treburile casei. Bunicul muncea în curte și în grădină.

Eu nu aveam nici o responsabilitate. Nu spălam vase, rufe, nu călcam, nu făceam nimic. Mama îmi spunea să nu fac și mă îndemna să citesc, să scriu, să mă plimb, pentru că „o să am timp să le fac și pe astea, până o să mă satur.”

Cât de greșit sună asta azi?

Bărbații din familia noastră n-aveau treabă cu bucătăria, aspiratorul, fierul de călcat sau întinsul rufelor. Tata și bunicul erau chemați la masă când era totul gata; nu trebuiau să se ridice nici ca să-și ia o furculiță. De altfel, la un moment dat, mama mi-a zis că e foarte sigură că bunicul nu a deschis niciodată frigiderul și, în concluzie, nu știe cum arată pe interior. Atunci mi s-a părut amuzant, acum nu mi se mai pare.

Și eu, cea scutită de orice responsabilitate. Însă crescând în mediul de mai sus. Am fost oare eu cea protejată?

Mama mi-a dat timp să citesc și să scriu, să mă plimb în soare și să n-am presiunea vaselor nespălate din bucătărie. Dar mi-a dat și acest exemplu al sacrificiului ei, mi-a transmis modelul conform căruia e datoria femeii să le facă pe toate – și, mai mult, să le facă fără să ceară ajutor.
E drept că mama și bunica făceau toate astea fără să se plângă și declarau că ele nu simt că se sacrifică. Iar chestia asta m-a încurcat în viață și mai tare, pentru că eu n-am fost niciodată prea bună prietenă cu sacrificiul.

Cu toate astea, moștenirea a rămas. Ideea că e treaba mea să fac mâncare, curățenie. spălat rufe, you name it, s-a înrădăcinat bine în mintea mea. Sunt lucruri pe care mi se pare că trebuie să le fac eu, că e datoria mea, pentru că, nu-i așa, femeia se ocupă de gospodărie. Iar când nu se ocupă, se simte vinovată, de parcă ar fi făcut ceva greșit.

Însă, cu tot modelul din copilărie, femeia asta, care sunt eu, n-are timpul pe care-l avea mama. Și n-are nici ajutorul pe care îl avea mama de la bunica. Mai mult, cum am menționat în treacăt, nu posed nici vreo dorință arzătoare de a mă sacrifica pe altarul rufelor călcate de mine însămi. Pe scurt, sunt pro diviziunea muncii, cum îi zic eu, așa că, la noi acasă, fiecare are niște sarcini. Dacă mă întrebați, încă sunt convinsă că la mine sunt cele mai multe și prea multe. Dar aici e și vina mea – uneori e obișnuința, alteori, educația. Sunt și lucruri pe care-mi place să le fac, de exemplu mă relaxează gătitul; însă nu de trei ori pe zi, în fiecare zi.

Studiul pe care l-am citit e realizat recent și, conform lui, în o treime din cupluri spun că situația s-a îmbunătățit în pandemie, în sensul că treburile casei se împart relativ egal în perioada în care ambii parteneri stau mai mult acasă. Sau, oricum, „mai egal” decât înainte.

În vasta mea reședință, în pandemie n-am mai chemat-o pe doamna de la curățenie, deci ne-am trezit cu mai multe lucruri de făcut. Eram toți acasă, deci trei mese pe zi. La care s-au adăugat lucruri noi: dezinfectatul și spălatul a orice cumpăram, lucru care-mi lua timp și pe care nu-mi plăcea deloc să-l fac.

Așa că a fost nevoie să reîmpărțim responsabilitățile. Fiecare are lucruri de făcut, inclusiv fetițele mele – și mi se pare corect să fie așa. Ele întind rufele, scot vasele din mașina de spălat și își iau micul dejun. Își fac ordine în cameră (uneori, după niște insistențe, că totuși sunt copii) și, câteodată, taie legumele pentru salată.

N-au de făcut treburi complicate și care să le răpească mult timp, însă cred că e important să aibă sarcinile lor. Pentru că așa se creează niște obiceiuri bune, dar și pentru că n-aș vrea să le dau mai departe modelul mamei care face tot și care își sacrifică timpul și pasiunile ca să muncească în gospodărie.

N-aș vrea să cresc niște femei care să simtă că e datoria lor să facă totul în casă și să în timp ce bărbatul stă pe canapea, la televizor. Ci niște femei care să-și aleagă parteneri cu care împart responsabilitățile și care le sunt alături în toate, nu care așteaptă să fie serviți.

Chiar dacă nu e ceva foarte poetic, nici dramatic.

Dragoste e atunci când cineva (femeie sau bărbat, nu contează) pregătește masa, iar tu te ridici de pe canapea și întrebi dacă poți ajuta. Chiar dacă e un film senzațional la televizor.

Dragoste e atunci când spui: „Nu te întrerupe din citit, le dau eu azi de mâncare copiilor.”

Când dai cu aspiratorul pentru că e nevoie, nu pentru că te-a rugat cineva.

Când pui niște haine la spălat, nu când te plângi că nu ai tricouri curate.

Când comanzi mâncare acasă, ca să fie și zile în care nu gătește nimeni.

Când nu-ți lași farfuria murdară pe masă.

Dragoste e când îți pasă de cel de lângă tine – și nu doar la nivel declarativ. Dragostea e prezentă și în lucrurile astea aparent neînsemnate, nu doar în te iubesc-uri și buchete mari de flori. Dragoste e când împărțim momentele frumoase, dar și sarcinile mai puțin plăcute.

***Studiul la care fac referire e realizat de IKEA în colaborare cu Ipsos. Vă las mai jos o foto cu concluziile acestui sondaj, poate vă face să vă gândiți un pic mai mult la împărțirea responsabilităților de-acasă.
IKEA a lansat și o campanie pe tema asta – se numește „Egalitatea este mai bună pentru toată lumea” și își propune să atragă atenția asupra împărțirii inegale a sarcinilor casnice. Vă las mai jos rezultatele sondajului, rezumate într-o imagine. Concluzia e că, în o treime din cazuri, situația s-a îmbunătățit și femeile primesc mai mult ajutor de la partenerii lor.

Dacă aveți un minut, lăsați-mi un comentariu. Chiar sunt curioasă, la voi acasă cine dă cu aspiratorul? Cine gătește? Cine curăță piscina?

Foto principală: Félix Prado / Unsplash

The post Ce împărțim și ce nu appeared first on Mara Coman.