Recunosc că vreau de ceva vreme să scriu despre subiectul ăsta – și, de altfel, despre alte fapte bune – însă au fost perioade aglomerate și m-am trezit că nu reușesc să le fac pe toate. Nici o surpriză, de altfel, ar fi trebui să fi învățat lecția asta până acum: nu reușesc să le fac pe toate. Dar nu despre relația mea complicată cu timpul voiam să scriu azi, ci despre o campanie care m-a impresionat.

Se numește „Schimbă-le povestea” și e destinată copiile din mediile defavorizate care nu au acces la educație în general și la cărți în special. Asociația OvidiuRo și-a propus să îi ajute pe acești copii și ne îndeamnă să susținem educația preșcolară a unui copil sărac – să trimitem un SMS* (recurent, cu valoarea de 2 EUR/ lună), la 8844 cu textul CARTE.

Fiecare SMS trimis reprezintă o carte care va fi oferită unui copil sărac. De cele mai multe ori, va fi prima lui carte. Sunt copii care nu au deloc cărți acasă, iar în grădinițele din satele sărace sunt, de cele mai multe ori, doar cărți de colorat. Și a mai venit și pandemia, deci închiderea grădinițelor – încă o piedică între acești copii și poveștile cu zâne și supereroi din cărți.

Găsiți mai multe detalii pe site-ul fundației OvidiuRo. Fie că alegeți să donați sau nu, ajută măcar un share.

Las aici și un video pe care cred că trebuie să-l vedeți. Și o să revin cu mai multe povești din categoria #FapteBune – le putem face doar împreună.

The post #FapteBune – O carte appeared first on Mara Coman.

Știți, probabil, despre ce vorbesc – începerea școlii. Cu sisteme online, hibrid, cu școală ca până acum, cu prezență fizică, cu sau fără distanțare socială, schimburi, măști, panouri de plexiglas, vizete. (Ăsta cred că e un cuvânt nou pentru mine, nu cred că am mai folosit vreodată vizetă până în primăvara asta). Pe scurt, ce știm despre școală e că nu știm. Dar mai avem o săptămână, o să aflăm noi.

Însă am votat.

Am auzit că asta s-a întâmplat în mai multe școli. Părinții au votat cum ar dori să meargă la școală copiii lor. În ce sistem. Nu știu însă ce-aș fi făcut dacă majoritatea ar fi decis că fetele mele trebuie să fie prezente fizic la școală.
Habar nu am ce altă soluție ar exista în afara votului, dar trebuie să spun că mi s-ar părea extrem de nedrept dacă majoritatea ar vota pentru ceva ce ar pune în pericol sănătatea mea și a copiilor mei.

Însă, votând ce ne dorim pentru copii, am stabilit și care va fi soarta profesorilor. Mulți părinți au decis că e OK pentru învățători să meargă la școală și să intre în contact cu copiii, chiar dacă asta înseamnă că riscă să se îmbolnăvească de covid.

Oh, stai, de fapt la profesori nu prea s-a gândit nimeni.

N-aș fi vrut să fiu, în 2020, profesoara unei clase de douăzeci, treizeci de copii ai căror părinți au decis să-i trimită la școală în plină pandemie.

Foto: Andy Falconer / Unsplash

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

The post Părinții au votat appeared first on Mara Coman.

Am trăit niște ani într-un sat din România și am văzut cu ochii mei greutățile și problemele de acolo. Însă mai trist e că, la niște zeci de ani distanță, puține lucruri s-au schimbat. Discrepanțele dintre mediul urban și cel rural sunt mai adânci decât am vrea să credem.

Într-o vară, mama, profesoară de mate și de fizică, își însoțea elevii la cules de fructe, activitate obișnuită în vremea comunismului. Se numea „practică” și era obligatorie. Așa l-a cunoscut pe domnu’ inginer. A fost o dragoste fulgerătoare în urma căreia mama s-a mutat dintr-un oraș mare într-un sat aflat la câteva sute de kilometri – pentru că tata n-a vrut niciodată să locuiască în oraș. În urma acestei povești de dragoste atât de comune pentru finalul anilor ’70, m-am născut eu.

De ce o invidiam pe colega mea de grădiniță

Am crescut într-o casă naționalizată, cu tavan înalt de trei metri, cu curent electric, cu baie, toaletă și cu boiler, ba chiar și calorifer. Mi-am petrecut copilăria într-o curte imensă, cu livadă cu meri, cu grădina din care mâncam căpșune, zmeură și mure, cu aluni plantați de bunicul și flori îngrijite de mama.

Cred că aveam patru ani când m-a luat de mână și m-a dus la grădiniță, în clădirea de lângă casa noastră. Acolo mi-am făcut o prietenă care „îmi ținea ușa” de fiecare dată când mergeam la toaleta din curte. Ținutul ușii era o chestiune firească; nu exista niciun fel de încuietoare, deci nu stătea închisă.

7% din școlile din mediul urban
VS
38% din școlile din mediul rural
au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și fără canalizare*

De la grădiniță am venit tare amărâtă într-o zi: prietena mea, Irina, îmi spusese că, după 12, se duce acasă, mănâncă, și apoi merge pe deal, cu caprele. Am plâns în hohote în brațele mamei pentru că, iată, eu n-aveam capre. Nici vaci.
O invidiam pe Irina, că ea putea să meargă cu animalele pe dealuri.

Mama mi-a mai povestit cum, tot la grădiniță, am dat la schimb sendvișul meu pe o felie de ridiche neagră: eram tare încântată, mai ales că nu mai mâncasem niciodată așa ceva.

Prietenele dintr-a întâia

Am așteptat cu sufletul la gură prima zi de școală: traversam și eram acolo. Îmi amintesc bine de colegi. De Mugurel am fost îndrăgostită dintr-a-ntâia. Eram prietenă bună cu Nadia, colega mea de bancă, dar și cu Nicoleta și cu Silvia. Iarnă, vară, ele veneau la școală pe jos din satul vecin. Aveau de mers mai bine de jumătate de oră. Veneau singure.

Le vizitam uneori, doar erau prietenele mele. O colegă locuia într-o casă cu două camere. Una dintre ele era „camera bună”, concept pe care atunci l-am auzit prima oară: o cameră pentru musafiri, în care era mereu curat, în care nu prea intrai și în care era mereu frig.
Toată familia – patru copii, printre care un bebeluș de doar câteva luni – locuia în camera cealaltă, unde erau două paturi. Viața se petrecea în dormitor.
Bucătăria și baia erau în curte. Se spălau în lighean, cu apă scoasă din fântână.

5,5%din gospodăriile din mediul urban
VS
53,1% din gospodăriile din mediul rural
nu au grup sanitar în interiorul locuinței*

Tot în astfel de vizite am aflat, cu surprindere, că prietenele mele n-aveau bibliotecă acasă. Aveau cam o carte de fiecare (în majoritatea familiilor erau mai mulți copiii), motiv pentru care îi spuneau, generic, cartea. Oricum, cititul era ceva ce trebuia să faci la școală și atât.

0,70% din populația urbană
VS
2,15% din populația rurală
este analfabetă*

De altfel, în zona în care am crescut eu, cei mai mulți oameni nu fac acordul subiectului cu predicatul. Nu e vreo scăpare; pur și simplu nu le iese, nici măcar din greșeală. M-am întrebat, adult fiind, dacă nu cumva e un soi de regionalism. Mi-am zis și că e posibil ca oamenii să vorbească astfel – din obișnuință, că așa vorbesc cu toții între ei –, dar să scrie corect. M-am lămurit că mă înșel când mi-a trimis o vecină o rețetă care începea cu „se bate ouăle”.

Școala din sat

Am învățat acolo doar trei ani. Am în minte băncile vechi din lemn, pe care alți copii își „sculptaseră” numele, rezolvări ale problemelor, dar și cuvinte pe care nu le pot reproduce aici. Nu rețin mare lucru despre învățătoarea mea de atunci: o văd la catedră, mereu înfofolită într-o haină de blană, ceea ce mă face să cred că era frig în clasă. Toaleta era tot în curte. Nu știu dacă aveam unde să ne spălăm pe mâini – chiar nu rețin.
Oricum, eram norocoși pentru că aveam o clasă separată. În satul vecin erau clase mixte: în aceeași sală, copii de-a treia și de-a patra, cu un singur învățător.

Am pierdut legătura cu fostele mele colege după ce m-am dus la altă școală. Mai aflam vești uneori: de exemplu, că una dintre ele a făcut o nuntă mare. Abia împlinise 13 ani.

Eleva de 10

Dar începusem să spun despre mutatul la altă școală – la oraș. Ei bine, mi s-a tras de la împărțirea cu rest: maică-mea s-a speriat când și-a dat seama că n-aveam absolut nicio idee să calculez așa ceva, deși primeam premiul I și numai 10.

În consecință, de anul următor am mers la o școală dintr-un orășel din apropiere. Am învățat zdravăn, mai ales că orice greșeală era taxată aspru: în clasa a IV-a, am primit patru lovituri cu rigla după o dictare la care am omis două virgule și două semne ale exclamării.
Din anul ăla am multe amintiri, dar cea mai pregnantă este frica. Și bully-ing-ul, fenomen despre care, pe atunci, nu știam că are un nume: noii mei colegi din orășelul cu o singură stradă mă arătau cu degetul pentru că veneam de la țară.

Nu împlinisem 10 ani când am aflat că să locuiești într-un sat e o rușine.

Toaletele școlii de la oraș, învăluite de mirosul specific, înțepător, erau, însă, tot în curte.

Discrepanțe majore

Lăsând la o parte poveștile vechi și melancolia, realitatea e că multe din satele românești au rămas la fel ca în copilăria mea. N-o zic eu, ci o zic datele din studiul național „România cu un singur chip”, care măsoară diferențele dintre mediul rural și mediul urban. Studiul evidențiază unde este necesară contribuția accelerată pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite.

Pe Un singur chip sunt toate cele 50 de infografice din studiu. Pot fi și downloadate și conțin date despre sistemul sanitar, educație, economie, tehnologie, dar și despre copii, angajați și locuințe.

Pentru că am scris în special despre educație și experiența mea cu școala de la sat și din orașele mici, vreau o să subliniez că România are una dintre cele mai mari rate de abandon școlar din Uniunea Europeană; cea din mediul rural este, în unele cazuri, dublă față de cea a elevilor din mediul urban.

• În mediul urban, o familie cheltuiește lunar, pentru educație, fabuloasa sumă de 17,12 lei. În mediul rural, suma e de 4,96 lei pe lună.

• 25,8% din elevii din mediul urban și 42,23% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Bacalaureat.

• 13,71% din elevii din mediul urban și 35,26% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Evaluare Națională (și cifrele au crescut la 15% în mediul urban și 38% în mediul rural pentru sesiunea de examene desfășurată în 2020).

• 7% din școlile din mediul urban și 38% din școlile din mediul rural, au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și canalizare.

E important să ne amintim că toate cifrele astea reprezintă oameni. Și nu sunt puțini: aproape jumătate din populația din mediul rural se află în risc de sărăcie și excluziune socială. 90% dintre gospodării nu sunt racordate la sistemul public de canalizare.

Iar în aceste gospodării trăiesc adulți, ca noi, și cresc copii, ca ai noștri. Și datele astea nu mai țin de trecut și de amintirile mele. Sunt de acum, din anul 2020.

Astăzi, România nu are un singur chip.

Satele românești nu sunt doar locuri idilice, cu oameni care se îmbracă frumos duminica, pentru biserică, cu tradiții de sute de ani, cu roșii cu gust vara și must dulce iarna, cu lapte cu caimac și bunici care știu să împletească șosete din lână toarsă chiar de ele. Știu că imaginile astea sunt frumoase și că ne e mai comod să ne gândim la ele decât la cele care se întrevăd din statistici. Dar lumea satului înseamnă și locuințe fără apă curentă, și sărăcie lucie, și igrasie, și școli în care e frig, și toalete în curte, și, uneori, mai puțin de un medic în fiecare sat.

Ține de noi să avem o imagine completă și să ne uităm atent la diferențele între viața la sat și cea de la oraș. Să nu le ignorăm. Și, mai ales, să ajutăm acolo unde putem.

Ajutor poate să însemne cărți și rechizite pentru copiii, poate să însemne acces la tehnologie și informații despre cum să o folosească (mai ales acum, în anul în care se tot vorbește despre educație digitală). Dar tot ajutor înseamnă și să vezi exact care e situația și să tragi un semnal de alarmă atunci când e nevoie.

****

Studiul „România cu un singur chip” este lansat de Lidl și Ambasada Sustenabilității.

 Una dintre concluziile studiului este nevoia eradicării sărăciei, așadar Lidl s-a alăturat programului România Solidară demarat de Ambasada Sustenabilității în România.  

Lidl organizează o campanie de donații la casele de marcat, până pe 31 decembrie 2020, pentru a susține unul dintre ONG-urile implicate în grupul de lucru România Solidară, World Vision România, care a propus o soluție eficientă pentru a diminua decalajele dintre mediul urban și cel rural: reamenajarea școlilor din zonele defavorizate.

^{*conform studiului „România cu un singur chip”}

Citește despre viața din satele românești și la:
– Diana Cosmin – Amărăciunea satelor românești nu are nimic pitoresc în ea;
– Cristina Stănciulescu – Știutele și neștiutele drame ale vieții de la țară; 
– Noemi Meilman – Toamna bobocilor și alte povestiri;
– Ana Bîtu – Fă-te mamă doctor și pleacă la oraș 

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

The post Satele noastre sunt superbe, dar viața la țară nu e deloc așa appeared first on Mara Coman.

Nu-mi place să dau cu roșii, de-aia am încercat să stau departe de discuțiile legate de hainele politicienilor noștri. Comentarii funny, deștepte, ironice, răutăcioase, exagerate. Adevărul e că oamenii ăștia reușesc să se îmbrace într-un fel care creează reacții. Greu să-i vezi și să nu faci ochii mari.

De altfel, sunt convinsă că, dacă am avea niște politicieni capabili care s-ar îmbrăca tot la fel de prost ca acum, nu ne-ar deranja atât de tare. Însă asta nu prea se poate. Pentru că hainele nu-s, totuși, doar haine – ele spun niște lucruri despre omul care le poartă. Despre bun-gust și despre educație.

––

Poveste scurtă. Acum vreo 11 ani am fost invitată într-o emisiune TV. Lucram la Glamour și m-am dus, îmi imaginam eu că e un mod de a promova revista (deh, eram și eu mai mică 🙂 ). Bine, după experiența aia am învățat să pun o mulțime de întrebări înainte să accept așa ceva – cine mai vine, care sunt subiectele de discuție și încă o dată care sunt subiectele de discuție – doar, doar o să primesc un răspuns cât de cât concret. Atunci m-am trezit într-o emisiune la care participa și o doamnă politician. Doamna povestea, în pauze, de unde-și cumpără hainele. Din Italia. „Descoperise” – fix așa s-a exprimat – un magazin cu sacouri superbe în Italia. Tot din Italia își cumpăra și Vogue. Cu Vogue-ul italian se ducea la o croitoreasă de la ea de la Craiova ca să-i facă fuste pentru sacourile alea superbe.

Ascultând-o, m-am întrebat, ca de multe alte ori, de ce nu și-o fi cumpărat și fustele tot din Italia. De fapt, de ce nu și-a luat ținuta cu totul, de pe manechin, ca să nu mai fie nevoie să „asorteze” una cu alta. Ar fi fost mai safe. Pentru Dumnezeu, dacă chiar n-ai nici o idee, cumpără tot look-ul, nu doar o piesă cu care nu știi ce să faci după.

––

Povestea cu Italia, sacourile și fustele ne spune, de fapt, cam care e treaba noastră, a românilor, cu stilul (și nu neapărat cu moda). Pentru că lucrul care ne deranjează la doamnele din politică – în special ele sunt vizate, dar le vedem în multe domenii – nu e că nu sunt în trend. Ele nici nu ar trebui să fie fancy, ci rafinate. (Dacă ar fi prea cool, am arunca cu roșii și mai tare – țara arde și lor le arde să se îmbrace șic!) Însă au, din păcate, o lipsă totală de bun-gust. De grație. Care, în cazul ăsta, are legătură cu educația.

Aaaah, vreau să explic și nu-mi găsesc cuvintele…
Să atingi un material și să-ți dai seama că e plastic fără să fie nevoie să citești eticheta.
Să te uiți în oglindă și să vezi dacă-ți stă bluza „șui”, cum zicea bunică-mea.
Să știi că nu te avantajează o cămașă care „cască” – îți trebuie un număr mai mare.
Să nu cumperi dantelă de calitate proastă.
Să nu te îmbraci în satin ieftin.
Să nu porți animal print dacă nu știi foarte bine ce să faci cu el.
Și, pur și simplu, să fii în stare să-ți pui pe tine o bluză și-o pereche de pantaloni care arată bine împreună.

Domnii politicieni – și bărbații în general – sunt de obicei scutiți de comentarii legate de haine. La ei e mai simplu: sunt mereu în costume bleumarin sau gri, nu ne sar în ochi, nu-i vedem. Pe bune? Chiar nu-i vedem?! Dacă nu-s colorați și n-au dantele, nu vedem aceeași lipsă de bun-gust?
Sacourile sunt ori prea strâmte, ori prea largi, ori închise la toți nasturii. Mânecile sunt prea lungi, nu se văd deloc manșetele cămășii. Iar pantalonii sunt și ei prea lungi: fac trei, patru falduri deasupra pantofilor. Zic să mă opresc aici și să nu mă uit și în jos, la pantofi.

Doamnele cu outfit-uri care-ți zgârie retina nu sunt doar în politică; la fel, cunosc puțini bărbați care nu înoată, când merg la vreo „ocazie”, în sacoul de la (prima) nuntă. Iar toate astea n-au legătură cu moda, cu trendul, cu ce se poartă acum, cu ce ai văzut pe podium, cu câți bani ai. Sunt niște lucruri care ar putea fi învățate și la școală, un fel de bune maniere. Niște „reguli” general-valabile – de la când să porți mănuși și/sau pălărie până la faptul că trebuie să le dai jos când intri într-o încăpere.

În final, e vorba de bun-gust și de educație.

Când spun bun-gust mă gândesc că e imposibil să ieși așa din casă și să ți se pară OK.
Iar când spun educație mă gândesc că e imposibil ca un om care a vizitat atâtea locuri, a cunoscut atâția oameni, care a citit, a văzut niște filme, un om care – măcar din greșeală sau de rușine – a intrat într-un muzeu sau care a răsfoit vreodată o revistă să nu învețe nimic, chiar nimic.

Dar, iată, există oameni din aștia. De care nu s-a prins nimic. Și tragedia nu e că-și închid ambii nasturi de la sacou sau că negociază în cămăși cu mâneci scurte – ci că sunt genul de oameni care nu văd, nu învață și nu evoluează. În nici un domeniu.

În cazul lor, nu există nici o speranță. Le faci cadou un Vogue Italia, iar ei se duc cu revista la croitor.

The post Cei care ne conduc și hainele lor appeared first on Mara Coman.