Știu că America pare departe, însă o decizie precum cea care a fost luată zilele trecute – abrogarea dreptului constitutional la avort – trebuie să ne intereseze pe toți. Da, am zis bine, pe toți, nu doar pe toate, că doar e nevoie de doi pentru o sarcină.

Las aici contextul, foarte pe scurt, pentru că bănuiesc că-l știți deja: după decizia Curții Supreme a SUA de a abroga dreptul constituțional la avort al femeilor, fiecare stat american va hotărî dacă permite sau nu procedura avortului. Aceasta va fi interzisă prin lege în mai mult de jumătate dintre state, la cum arată estimările; în unele, decizia a fost deja luată. Sunt și state în care interdicția nu va fi ridicată nici în cazul în care sarcina a apărut în urma unui viol sau a unui incest sau dacă pune în pericol viața mamei.

Vorbim despre un drept greu câștigat de femei care a fost restricționat, paradoxal, într-una dintre cele mai respectate “democrații” din lume – America era văzută ca un tărâm al libertății. Nu știu cum va fi de acum înainte.

Pentru că sunt restricționate drepturile femeilor, iar ăsta e un mare pas înapoi. Apoi, asta se întâmplă acum în SUA, care e un model în atât de multe domenii. Iar din State și din Rusia sunt sponsorizate organizațiile așa-numite pro-viață, acele coaliții pro-familie – care nu vorbesc doar despre scoaterea avortului în afara legii, ci se situează și împotriva educației sexuale, și anti-divorț, și anti-LGBTQ+. Deci da, ne afectează, chiar dacă soarele a răsărit și azi din același loc și pare că totul e neschimbat.

Iar dacă America e așa departe, să fim atenți la ce se întâmplă aproape de noi: în Polonia, avortul este interzis, în acest moment, cu excepția cazurilor speciale (când e viața mamei în pericol sau când sarcina a apărut în urma unui viol sau a unui incest). Iar susținătorii mișcarii anti-avort nu vor să se oprească aici, ci vor să interzică procedura chiar și în aceste cazuri.

Până acum au reușit, în 2020, să scoată în afara legii poloneze întreruperea sarcinii chiar dacă fătul are malformații congenitale. Deci, dacă afli că bebelușul pe care îl aștepți are niște probleme de sănătate grave sau că nu va supraviețui după naștere, legea din Polonia te obligă să aduci pe lume un copil care se va chinui toată viața.

Polonia are și o politică interesantă privind contracepția de urgență, acea pilulă pe care o poți lua după un contact sexual neprotejat. Deși metoda este legală, farmacistul poate să refuze să ți-o vândă dacă e împotriva principiilor lui.

Știu că mulți dintre cei care mă citesc s-au născut după Revoluție, într-o țară în care avortul e legal și în care metodele contraceptive sunt peste tot – trebuie doar să vrei să le cumperi și să le folosești.

Dar România e o fostă țară comunistă, în care avortul și contracepția au fost interzise multă vreme. Așa s-au născut o mulțime de copii nedoriți (știți, voi, “decrețeii”), alții au fost abandonați, iar între 10 și 20.000 de femei (e o estimare, nu există cifre oficiale) au murit din cauza avorturilor ilegale, provocate acasă.

Am auzit niște povești îngrozitoare pe care nu vreau să le redau aici, dar le puteți intui. Întrebați-vă mamele și bunicile. Iar perioada aceea nu e, pentru noi, românii, chiar atât de departe; efectiv nu pot să cred că sunt oameni care au uitat de avorturile făcute pe masa din bucătărie și de tragediile din atât de multe familii.

Chiar dacă în România este legal să faci o întrerupere de sarcină la cerere, trebuie să găsești un spital și apoi un medic care să accepte. Pentru că, deși e o procedură legală, deși e un drept al nostru, sunt spitale care pur și simplu refuză. Atât de simplu: refuză – în ciuda faptului că fiecare dintre noi plătește, conform legii, o anumită sumă pentru asigurarea de sănătate. Asta înseamnă că beneficiezi de îngrijiri medicale gratuite (tocmai pentru că ai contribuit lunar, cu acel procent din salariu) atunci când ai nevoie. Doar că nu toate nevoile sunt luate în considerare: în multe spitale de stat – nu unul, nu două, nu trei, ci 60%!!! – nu se fac întreruperi de sarcină la cerere. E cumplit.

Mai las aici două articole relevante pentru țara în care trăim:

• primul, despre lipsa educației sexuale din școlile noastre și despre cei care luptă ÎMPOTRIVA educației sexuale;
• al doilea, despre un așa-zis centru de consiliere în cazul sarcinilor nedorite. Centru de consiliere al cărui UNIC SCOP este acela de a te convinge să nu faci un avort. Nu oferă alt gen de sprijin, nu-ți trimite scutece sau mâncare.

Pe de altă parte, România e țara cu cele mai multe mame din UE sub 15 ani. Ne îngrijorează cifra asta, dar nu facem nimic. Pentru că aceleași organizații care militează împotriva avortului sunt și cele care se opun educației sexuale în școli. N-o spun eu, sunt analize documentate în link-urile de mai sus.

Încotro se îndreaptă lumea?

E clar deja, din cele de mai sus, că sunt împotriva interzicerii dreptului la avort. Consider că fiecare femeie are dreptul să hotărască ce se întâmplă cu corpul ei. Să obligi pe cineva să nască un copil nedorit este crunt. Și mai crunt e să faci asta când viața femeii este în pericol sau când sarcina e rezultatul unui viol sau al unui incest.

Știu că unii ar putea spune că sunt femei care fac avorturi doar pentru că au acest drept – și din acest motiv nu folosesc metode contraceptive. E o naivitate să afirmi așa ceva, ca să nu spun altfel.

N-am povești personale pe tema asta, n-am făcut nici o întrerupere de sarcină (și asta nu mă plasează mai presus decât cele care au făcut, chiar nu cred că e un domeniu în care avem nevoie de o ierarhie). Însă cunosc femei care au trecut prin avorturi. Nu știu nici un caz care să nu fi lăsat urme, care să nu fi durut, fizic și psihic. E o experiență care te marchează și prin care nici una dintre noi nu vrea să treacă. E clar că, dacă cineva recurge la opțiunea asta, înseamnă că trece printr-un moment foarte greu și că nu are altă soluție.

Dar să nu ai acest drept e strigător la cer. Vorbim despre o lege general-valabilă, care nu ține cont de starea ta fizică sau psihică, de veniturile tale, de relația în care ești. Nu contează dacă ai cu ce să hrănești încă un copil, dacă nu ți-l dorești, dacă ești într-o relație abuzivă, dacă ai 13 ani, dacă partenerului tău nu-i pasă de tine și refuză metodele contraceptive sau dacă tocmai te-a părăsit Trebuie să respecți legea.

Practic, interzicerea avortului prin lege NU VA ELIMINA avorturile – le va elimina DOAR pe cele sigure, făcute în condiții corespunzătoare unui act medical.

După ce restricționăm dreptul femeilor la avort, ce altceva mai urmează? Dreptul la contracepție? Dreptul la divorț? Ce rol vor avea femeile într-o societate care le obligă să nască și atunci când le e pusă viața în pericol? Vor fi doar niște trupuri folosite pentru reproducere?

Știu că toată lumea a făcut comparația asta, dar nu pot să nu menționez și eu serialul Poveștile Slujitoarei. M-am uitat la el cu un nod în gât și cu durere de stomac tocmai pentru că ce vedeam acolo (și au trecut vreo doi, trei ani de când l-am văzut) nu părea imposibil. Nu părea a fi ceva SF, ceva foarte departe de realitate. Iar ce se întâmplă acum în Statele Unite începe să semene cu povestea din serial.

E mai simplu să ne raportăm la societățile moderne, unde există educație sexuală în școli, unde partenerii sunt responsabili și sarcinile planificate. Dar viața nu e peste tot așa: sunt atâtea căsătorii forțate, la vârste fragede, violuri în cadrul mariajelor sau bărbați pe care pur și simplu nu-i interesează dacă o femeie rămâne însărcinată. Ca să nu mai spun și despre situațiile în care metodele contraceptive dau greș.

E cazul să nu mai dăm “vina” doar pe femei pentru sarcinile nedorite și să le lăsăm dreptul de a decide pentru corpul și pentru viața lor. Și nu putem nici să ignorăm ce se întâmplă în alte țări, imaginându-ne că nu ne va atinge.

E un moment în care lumea întreagă trebuie să lupte și să fie mai atentă decât până acum la orice schimbare care poate aduce la conducere niște oameni îndoctrinați cu principii din secolul trecut.

Sper să nu ajungem și să ardem vrăjitoarele pe rug.

Foto principală: Motoki Tonn / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Nici o femeie nu-și propune să facă avort appeared first on Mara Coman.

Știrile, imaginile și filmările din Afganistan pe care le-am văzut în ultimele zile m-au lăsat fără cuvinte. Uneori m-am uitat la fotografii și n-am dat click pe video – n-am avut curaj. Știți despre ce vorbesc, n-aveau cum să nu ajungă la voi. Iar aseară, înainte să adorm, am găsit acest fotoreportaj semnat de Lynsay Addario. Chiar merită să-l citiți și să vă uitați la aceste fotografii care arată lumea femeilor din Afganistan. Sunt niște imagini superbe, care stârnesc emoție, care transmit un mesaj.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Lynsey Addario (@lynseyaddario)

Textul pe care l-am citit aseară, cel din The Atlantic, e scris prin prisma experiențelor lui Lynsay în Afganistan. Prima dată când a ajuns acolo era în anul 2000, când avea 26 de ani, iar fotografiile erau interzise. Cu camera foto ascunsă într-un rucsac, a reușit să meargă în școli secrete sau spitale pentru femei și să documenteze viața de acolo în timpul ocupației talibanilor. Erau o mulțime de restricții: femeile nu aveau voie să iasă din case neînsoțite de un bărbat, nu aveau voie să învețe (educația le-ar deschide ochii spre alte lumi) și trebuiau să poarte  burqa.
Așa cum am citit și zilele astea, fetițele sunt din nou obligate să devină sclave sexuale, iar viața oricui e, în general, în pericol. Poți fi omorât în plină stradă chiar dacă ai respectat toate aceste reguli.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Lynsey Addario (@lynseyaddario)

N-o să mă apuc acum să fac rezumatul acestui reportaj, n-ar avea nici un farmec. Trebuie să-l citiți și să vedeți fotografiile. Sunt pasaje întregi care nu m-au lăsat să dorm. Reportajul pornește de la viața sub regimul taliban din 2000 și despre anii care au urmat, ani în care femeile reușeau, pas cu pas, să-și redobândească libertatea. Acum toate aceste drepturi sunt din nou  în mare pericol.
Lynsay scrie și despre femeile pe care le-a cunoscut acolo, de-a lungul timpului, și de la care primește mesaje pe WhatsApp. Îi spun că le e frică și o întreabă dacă știe cum ar putea să plece din țară. Răspunsul ei, trist, dar previzibil, e că nu știe ce să le sfătuiască. Cine ar putea ști?

Aseară, după ce-am citit repostajul ăsta, m-am bucurat că eu și fetele mele nu trăim într-un astfel de regim. Nu e nici cea mai bună, nici cea mai frumoasă țară din lume, dar e una în care nu trăim cu o teamă continuă.

P.S. Cu munca lui Lynsay Addario am făcut cunoștință când lucram la Marie Claire. Am avut șansa să public, dacă nu mă înșel, chiar un reportaj despre femeile din Afganistan, iar ani mai târziu un interviu cu ea, care povestea despre ce înseamnă să relatezi din zone de conflict și de câte ori a fost în pericol.
O urmăresc pe Instagram de câțiva ani, deși fotografiile ei nu sunt deloc ușoare. În pandemie a realizat o serie de fotografii din spitalele covid din UK. Multe din imaginile ei sunt cutremurătoare, dar toate stârnesc emoție și au suflet.

Fotografia principală e de aici.

The post Trebuie să citiți reportajul ăsta appeared first on Mara Coman.

Am ascultat ieri toate speech-urile de la TEDxBucharestSalon, am fost chiar și la after party-ul de la Qreator. Aseară însă, în drum spre casă, mă bântuiau câteva povești pe care le-am auzit acolo. Ceea ce pentru mine a fost, totuși, o surpriză: deși știam că, de multe ori, discursurile TEDx pot fi extrem de emoționante, ieri nu m-am gândit prea mult la asta. Da, eram sigură că o să învăț ceva de la oamenii de pe scenă. Însă îmi imaginam mai degrabă că va fi ceva profesional și că o să plec de-acolo cu un drive care să mă facă să merg până-n pânzele albe, ceva care să mă convingă să-mi asum niște riscuri sau alte lucruri din aceeași categorie.

Doar că am venit acasă cu altfel de lecții. Dacă ar fi să le bag în niște categorii, atunci pot spune că au fost lecții despre control și despre lipsa de control.

Despre control, pentru că au fost niște momente în care mi-a fost foarte greu să-mi controlez lacrimile. Deși plâng foarte rar când mi se întâmplă mie ceva (și mai degrabă pentru că mă înfurii, foarte rar pentru că mă doare – dar asta e o poveste mai lungă), unele întâmplări mă impresionează teribil. Iar ieri, la TEDx, au fost spuse niște lucruri care ar mișca până și o statuie. De asta m-am tot întrebat la cum au știut femeile de pe scenă șă-și controleze lacrimile. Eu n-aș fi reușit.

Și-apoi a fost lecția despre lipsa controlului – o lecție grea pentru mine, care-s atât de obișnuită să știu. Ce fac, unde merg, cu cine, de ce. Poate că sună a om organizat și vrei să mă feliciți, dar, din păcate, nu e asta. Nu. Controlul e zona mea de siguranță, iar surprizele mă calcă pe nervi. Instinctiv, calculez ce urmează, ce ar putea urma. În anumite situații pot să fac, în minte, toate scenariile posibile: ce s-ar putea întâmpla dacă. E ceva teribil de obositor și, de altfel, în 99% din cazuri, e inutil.
Am ascultat ieri și povestea unei femei cu un succes profesional de necontestat, o femeie care a încercat și ea să-și planifice cariera și viața. În aproape orice etapă, începând din anii de școală, a știut unde vrea să ajungă – și a și reușit. Și-apoi a spus cum și-a pierdut fiica. A spus și ce a ajutat-o să poată să trăiască mai departe și să învețe să trăiască, de fapt, această nouă viață. Pierderea asta n-a putut fi nici planificată, nici împiedicată. A fost acel lucru care n-a putut fi controlat.

„O tragedie poate să vină oricând”, mi-a spus cineva, încercând să mă convingă să nu mai planific – și să nu mai încerc să controlez – tot. Nu ajută să fii de veghe tot timpul și, mai mult, e ceva ce te golește de resurse.

De-asta reflectam, aseară, în drumul meu spre casă, și la lipsa controlului.

După tot ce am ascultat ieri, mi-am amintit încă o dată cât de important e să mă bucur de  ce am. Mi-am spus că îmi e bine. E totul bine. Nu e nici un nor.
Azi-dimineață mi-am pus căștile în urechi, m-am dus la piață și-am cumpărat lobodă ca să le fac copiilor „ciorbă roz”. M-am plimbat prin piață fără grabă, am luat fructe și multe verdețuri. Am simțit că-i primăvară când mi-am făcut salată cu ridichi, mărar și ceapă verde. Am mai băut o cafea, m-am ascuns sub pătură, am scris chestia asta.
Mi-e bine și, deși n-am habar dacă o să reușesc vreodată pe deplin, încerc să fac acest exercițiu: să las viața să se întâmple, fără să mai controlez și să planific până în cele mai mici detalii.

P.S. Toate discursurile de ieri de la TEDxBucharest au fost interesante și conțin învățături importante. Desigur, fiecare are preferatele sale, în funcție de afinități sau de ce experiențe a avut în viață.
Dacă ar fi să fac o recomandare subiectivă, atunci aș urmări speech-urile ținute de Olivia Vereha, Mădălina Uceanu, Ilinca Păun, Andreea Georgescu și Mihaela Miroiu. Nu știu exact când, dar vor fi disponibile toate pe YouTube.

The post Nu e nici un nor appeared first on Mara Coman.

Oricât de zen mi-a fost ziua asta, când am citit pe Pagina de Media declarațiile preotului Vasile Răducă – de altfel, prodecan al Facultății de Teologie – , m-am înfuriat teribil.
M-am înfuriat pentru că acest personaj lucrează în învățământul universitar, educă niște tineri și ar trebui să fie, pentru ei, un exemplu. Însă, iată, e vorba de un profesor universitar care a afirmat, la Radio Trinitas, pe 27 mai, că:

„… sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul.”

„Vă rog să rețineți: când e vorba de viol, este vorba de un viol la care au consimțit persoanele respective sau sunt în imposibilitatea de a interveni, prin măsuri igienice (…)”

Un profesor universitar care are tupeul să spună că, dacă o femeie rămâne însărcinată în urma unui viol, este vina ei. Și că n-a fost chiar un viol, ci că i-a cam plăcut, că „a consimțit”. Ăsta e un om care vine la catedră, vorbește în fața unor studenți și-i pregătește să devină preoți – mă rog, putea să-i pregătească pentru orice meserie. Doar că ideile astea sunt, pur și simplu, incompatibile cu meseria de profesor. Cineva care îndrăznește să spună așa ceva și să judece o femeie care a trecut printr-un viol nu poate avea dreptul să apară în fața unor copii și să le dea lecții (de orice fel). E genul de om care n-aș vrea să fie în preajma copiilor mei nici măcar pentru o secundă. N-aș vrea nici măcar să stau lângă el, din greșeală, în metrou.

Citatele de mai sus (preluate de pe Pagina de Media) sunt doar două dintre cele mai năucitoare. Preotul și prodecanul Răducă are și alte idei preconcepute: face afirmații rasiste legate de musulmani și ține o pledoarie science fiction împotriva prezervativului – adică desființează singura metodă de protecție împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Argumentele lui (le găsiți în articolul original) te lasă mut.

Desigur, cele de mai sus sunt de ajuns ca să mi se pară strigător la cer. Însă, trecând peste uimirea mea legată de faptul că avem lângă noi atât de mulți oameni cu ochelari de cal, mi se pare inadmisibil că:

– acest om își va păstra, probabil, postul de profesor universitar.
Am citit că, astăzi, „rectorul Universității din București a cerut demiterea prodecanului Facultății de Teologie”. Repet, azi – după ce a vuit tot internetul citind articolul de pe Pagina de Media -, deși emisiunea cu Vasile Răducă a fost difuzată acum două luni. OK, pe Trinitas, nu toată lumea ascultă Trinitas (din fericire), dar e genul de informație care ar fi trebuit să ajungă la rectorul Universității.
N-am înțeles, oricum, ce înseamnă asta cu demiterea: e vorba doar despre funcția de prodecan? Răducă va rămâne în continuare profesor?

– dacă n-ar fi fost revolta din online de azi, domnul rector nu știa nimic, își vedea liniștit de concediu. Și dacă mâine se potolește internetul pe subiectul ăsta (că sigur o să mai apară și alte mizerii, nu e asta singura), uită toată lumea, începe anul școlar și Răducă o să vină cu catalogul și cu principiile lui la universitate?

– purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a zis că „părintele profesor Răducă” (incredibil, vaaai cum sună părintele profesor în contextul ăsta) devine pătimaș. Adică omul n-o luase pe câmpii, era doar pătimaș. Deh, a pus suflet.
Totuși, mai zice că „instituția pe care o reprezentăm (n. r. adică Patriarhia) nu are nici o legătură cu asemenea viziune”, iar afirmațiile lui Răducă reprezintă părerile lui personale.
OK, deci nu sunteți nici voi de acord, asta nu e viziunea Patriarhiei, dar îl lăsăm pe om să fie preot în continuare. Că doar n-a dar cu paru’. Se joacă cu sufletele oamenilor care vin la el la biserică, atât.
Mai funny e și felul în care s-au gândit ăștia de la Patriarhie să-l pedepsească; eh, cum credeți? Vreo idee? Ei bine, nu va mai fi invitat în emisiuni. 
N-a fost cuminte, nu mai pupă la radio. Cred că, dacă mai face o dată, nu-i mai dau voie nici desert după masă.

Pe bune?! Nici nu îmi vine să cred că oamenii ăștia vorbesc serios. Nu-l mai chemi la radio pe unul care a înjurat pe post. Dar ăsta n-a folosit cuvinte cu patru litere; a afirmat că sunt femei care consimt violul (!!!), cărora le place (!!!) și că rămân însărcinate din vina lor (că le place). Plus declarațiile rasiste și această conspirație împotriva prezervativului.
Deh, ar fi închis și Patriarhia ochii, l-ar mai fi chemat și la câte o emisiune din când în când – probabil face rating ceva mai mare, că zice chestii controversate – , dar acum e nasol, că a aflat lumea. Mai bine să stea la el la biserică și la catedră, că acolo nu vin nici CNA-ul, nici Pagina de Media.

Există o petiție online pentru „sancționarea„ preotului Vasile Răducă” de către BOR. Are doar ceva mai mult de 100 de semnături. Recunosc că nu e clară, nu înțeleg ce înseamnă „sancționarea” asta. Că Patriarhia l-a sancționat deja, nu mai are voie la radio. Nu m-ar mira ca BOR să aștepte doar să treacă furia de pe net, nu-și bat ei capul cu nimicuri din astea.
Însă acest om e incompatibil cu meseria de profesor și nu, nu poate să fie vreodată un exemplu pentru elevii săi. Și mă întristează teribil faptul că trăiesc într-o țară în care așa ceva e permis și, atunci când se poate, e băgat sub preș. Și tot ce poți face e să spui și să speri că nu ești singurul, că o să spună, o dată cu tine, la fel de mulți oameni, că va fi zgomotul prea mare și că, din cauza zgomotului ăsta, e o șansă să se schimbe ceva.

The post De ce acest om e incompatibil cu meseria de profesor appeared first on Mara Coman.