Și iată-mă pe mine, după atâția ani de lucrat în print, cu mouse-ul pe butonul Publish. Adică apăs, și gata? Și dacă e ceva greșit? :))

Cred c-au fost multe greșeli (și nu mă refer la cele de typo). Dar m-am relaxat, mi-am dat seama că asta înseamnă blog, asta înseamnă online, totul se întâmplă aici și acum. Dacă e grav, modifici – când apuci, eventual după ce te-au citit toți prietenii și toți dușmanii, că în SEO se indexează mai greu.

Multe dintre postările de aici nu mă mai reprezintă acum. Au trecut 5 ani, m-am schimbat – hai să zicem că „am evoluat”, sună mai bine și ajută la self esteem. Inițial am vrut să scriu zilnic. Veneam acasă de la redacție și mă duceam direct la laptop, de parcă urmăream tranzacțiile la bursă. Trebuia să scriu „ceva”, era presiune (ha!, ce naivă eram!), parcă-aș fi lucrat într-o fabrică în care nu-mi făcusem norma. Acum nu mai e presiune. Scriu când vreau, când am ce, când îmi place sau când nu-mi place ceva.

Am scris diverse lucruri în perioada aia, uneori mă ia și pe mine durerea de cap când mai dau peste ele. Am încercat totuși să mă țin însă de promisiunea inițială, și anume să nu fac pe deșteapta. Să nu fiu aia cu nasul pe sus care să dea sfaturi nesolicitate. La cât sunt de sătulă să mi se spună ce să fac, cum să port și cum să trăiesc, sper să învăț ceva din asta și să nu fac aceeași greșeală. Ci, mai degrabă, să povestesc ce-am făcut eu într-o situație sau în alta. Să scriu despre lucruri pe care le-am încercat pe propria piele. Să nu fiu wikipedia. Vai, tare nu-mi place să văd articole de blog gen wikipedia: cu obiectivele din Paris și cu cât costă o bere în Belgia. Știu că oamenii vor informație și nu am nimic împotriva ei. Dar sunt o mulțime de site-uri informative. Dacă aș face și eu același lucru, de ce ați ajunge la mine pe blog? Vă spun eu: din greșeală sau din Google :). Ah, mi s-ar părea fain să găsesc pe bloguri altfel de informație – despre locuri mici, care nu-s în ghidurile turistice. Despre cea mai bună înghețată din Veneția, descoperită din întâmplare. Despre un hotel cu personal foarte fain. De-astea.

Așa că, 5 ani după, vă spun că aici, la mine, e cu emoție. E cu îmi place, nu-mi place, e cu mi s-a tăiat respirația și cu la naiba, aș fi vrut să opresc timpul acolo. E cu senzații, cu ce-am trăit pe pielea mea, ce-am încercat – și fără liste de ingrediente, fără înșiruirea capitalelor europene, fără câți kilometri de plajă are Grecia. E cu lucruri subiective, cu ce cred eu, ce fac eu, ce-mi place mie. E despre mine.

Zicea cineva de curând, la o conferință, că nu trebuie să scriem despre branduri pe gratis. Ei, să știți că la mine e cu branduri. De foarte multe ori, pe gratis. Pentru că mi se pare absurd să vorbesc despre ceva ce mi-a plăcut, dar să nu spun ce e.
Cum ar fi ca postările mele să sune așa: Conduc o mașină superbă, e o adevărată plăcere, nici nu simt că sunt la volan – dar nu pot să vă spun ce e, că nu m-a plătit nimeni. Ah, și am fost aseară la o terasă nouă, tare frumoasă, dar nu vă pot spune unde. Și am băut un vin excepțional, i-am făcut și poză, dar am blurat eticheta. 
Nu. La mine e cu branduri. Pentru că ăsta e un blog de lifestyle și pentru că azi, în 2018, suntem înconjurați de branduri. Și mi se pare și util (iaca, e și informație :P),  să recomanzi un produs sau un serviciu care merită. Cu link, ca să nu îl caute omul în Google, doar așa, că n-ai vrut tu să pui link gratis. Dar eu n-o să scriu câte stații de metrou sunt de la Arcul de Triumf până la Turnul Eiffel, nici în ce an a fost construit, nici câți locuitori are Istanbulul. Există manuale pentru asta.

Bun, acum, că știți la ce să vă așteptați, decideți voi dacă ne mai întâlnim pe-aici sau nu. 🙂

The post În loc de disclaimer appeared first on Mara Coman.

– Ce faci?

E o întrebare al cărui răspuns îl intuiești. În cele mai multe cazuri, auzi sau spui:
– Mulțumesc, bine.

Nici măcar nu știu de ce mai întrebăm asta, e probabil un reflex sau un mod de a umple golul din conversație. Indiferent prin ce trecem sau câtă furtună avem în suflet, noi facem bine. Doar n-o să le spunem celorlalți că nu, nu suntem bine deloc. Cei mai mulți nici n-ar ști cum să reacționeze la asta.

Dar, hei, nu-i nici o tragedie. Cam toate conversațiile încep cu un small talk. Sunt bine. E frumos afară. Ah, iar plouă și urăsc vremea asta. Ce bine arăți! Mă dor picioarele din cauza tocurilor astea înalte.

……

Am 27 de ani. E sâmbătă, nu e nici ora prânzului. Mi-am sunat o prietenă foarte apropiată și i-am spus că vin la ea.

Stă pe canapea și mă ascultă cu ochii mari de mirare. Eu stau pe jos, cu genunchii la gură, și plâng în hohote. Și, după atâția ani în care i-am spus că fac bine, îi spun că nu mi-e bine deloc. Îmi zice că n-a bănuit nici o secundă.
Eu nu-mi pot opri lacrimile, dar nu plânsul mă deranjează. Ci durerea. Mă doare fizic, mă doare stomacul. Mă doare atât de tare încât îmi strâng pumnii până îmi intră unghiile în carne. Nu se schimbă nimic: doare mai tare. Și nu, nu-mi trece nici cu ibuprofen, nici cu un pahar de vin. Vreau să mă urc pe pereți. Vreau să țip, dar nu știu să țip. Din cauza plânsului, nu mai pot să respir. Am impresia că mă sufoc. Acum mă doare și capul. Aproape că nici nu-mi mai pasă.
Ai putea crede că sunt bolnavă grav și că aș avea nevoie de un medic. Nu, nu sunt bolnavă. Sunt dezamăgită. Sufăr. Și suferința asta vine la pachet cu o grămadă de simptome fizice. Mă doare sufletul și nu s-au inventat pastile magice pentru el.

Asta a fost ziua în care am învățat să vorbesc despre mine.

……

Am avut nevoie de mult timp să înțeleg de ce, atunci când îmi era rău, nu voiam să spun nimănui. Iar răul nu a venit așa, brusc, într-o sâmbătă dimineața. Răul exista. Ca un vulcan care urmează să erupă. În mod normal, genul ăsta de eveniment e previzibil și îl poți recunoaște. Doar și în cazul unei erupții sunt niște faze premergătoare. Totul e să vrei să le vezi. Eu am preferat să închid ochii și să le spun chiar și celor mai apropiați oameni că sunt bine. Nu că n-aș fi avut încredere în ei; ci pentru că aveam senzația că, dacă spun niște lucruri cu voce tare, atunci ele există, devin reale. Și, la fel, că, dacă le țin sub tăcere, nu există și nu dor.

……

Au trecut aproape 11 ani de la acea zi, pe care mi-o amintesc fix din cauza asta: pentru că atunci mi-am dat seama că nu vorbeam despre mine. Nu doar că nu le spuneam nimic celorlalți. Ci că nu-mi spuneam nici mie nimic din ce ar putea să doară. Mă protejam cumva trăind într-un norișor roz, care nici nu exista în realitate. Altfel spus, ascundeam gunoiul sub preș.

În ultimii ani, am citit mai multe povești-confesiuni. M-am uitat la niște video-uri de la TedX. M-am întrebat cum de au oamenii ăștia curaj să spună lumii întregi că au trecut prin momente grele. Am făcut pași mici, foarte mici, prea mici. Întâi le-am spus prietenilor mei când nu sunt bine. După un timp, am îndrăznit să le spun și de ce. Inițial, am vorbit despre lucruri care nu dureau foarte tare. Apoi mai mult, și mai mult. Mi-a fost foarte frică să recunosc, chiar și în fața celor foarte apropiați mie, că sunt lucruri care mă dor. Și apoi s-a întâmplat ceva magic. Se numește ușurare. Și încă ceva, la fel de important: am aflat că nu sunt singură. Că am cui să spun când nu mi-e bine. 

The post Ziua în care am învățat să vorbesc appeared first on Mara Coman.

–––

Textul ăsta e despre etichete. Despre ce credem despre oameni, despre ce impresie ne fac ei la prima vedere, când nu îi cunoaștem prea bine.

–––

Pe mine m-a surprins faptul că cineva nu se aștepta ca eu să merg și cu metroul. E drept că nu conduc – chiar am o scuză bună :). Ah, sau poate că n-ar trebui să merg cu metroul deloc. Poate e o strategie greșită și poate că ar trebui să mă poziționez undeva mai sus, să mă marketizez altfel, să pretind că mănânc caviar la micul dejun. Dar, hey, this is not me.

Știu că am un job mai special – care nu implică numai stat în fața calculatorului, ci și o mulțime de lucruri care (pentru ceilalți) nu prea seamănă cu munca. Din afară, pare că trăiesc într-un norișor roz. Mă duc la evenimente care au loc în restaurante de lux, în hoteluri de cinci stele, iar parte din job-ul meu înseamnă și să vorbesc despre pantofi sau să ating bijuterii care costă cât un apartament. Merg la petreceri la care port tocuri și paiete și testez parfumuri abia lansate, uneori chiar înainte să ajungă în magazine. Am mai mulți pantofi decât aș avea nevoie. Și e firesc cumva ca, prin prisma lucrurilor ăstora, oamenii să-mi pună etichete: duc o viață glam.

Însă eu m-am obișnuit atât de tare, în anii ăștia, să-mi joc rolul. Cumva, ca un medic care își pune halatul când intră în spital. Bun, uniforma mea arată altfel, ba chiar am de ales din mai multe modele. Dar toate poveștile glam de mai sus sunt în job description.

Merg la evenimente pentru că fac parte din presă. Aflu despre noi lansări înaintea celorlalți din același motiv. Port ”paiete” (sau orice altceva) pentru că încerc să respect un dress code (deși, în ultima vreme, îi dau mai puțină importanță, prefer să mă îmbrac cu ce mă reprezintă și nu cum ”trebuie”). Altfel, în afara ”obligațiilor de serviciu”, sunt eu. Cu dimineți în care am uitat să cumpăr cafea. Cu multe bad hair days. Cu zile în care nu știu cu se să mă îmbrac – pentru că toate hainele de care aș avea nevoie atunci sunt necălcate și e târziu, nu mai am timp să calc. Cu seri în care simțeam că miroase ceva ciudat în casă și, când am ajuns în bucătărie, am realizat că puiul meu s-a făcut scrum în cuptor. Ah, am reușit chiar să fac și cea mai urâtă prăjitură. Era mâncabilă, avea gust, dar arăta dezastruos. (Nu, nu pun poză 🙂 ). Merg în oraș cu prietenii mei și de multe ori evit locurile foarte fancy – pentru că mi se pare că nu regăsesc acea căldură și lejeritate din restaurantele mai mici, cu mai puține pretenții. Plus că, în mintea mea, unele din locurile astea fancy sunt asociate cu jobul.

Și da, merg cu metroul. Nu întotdeauna – depinde de stare. Merg cu Uber dacă port tocuri, dacă plouă cu găleata, dacă mă grăbesc foarte tare sau dacă nu sunt în apele mele. În schimb, merg cu metroul când sunt liniștită, când vreau să ascult muzică în căști, când vreau să ajung mai repede la birou. Călătoria cu metroul mă relaxează. Și mă aduce cu picioarele pe pământ.

Foto: E făcută de bunul meu prieten Mihai, undeva pe Mihai Eminescu, când am fost să mâncăm împreună. Venisem amândoi cu metroul. Ne-am întânit în Piața Romană.

The post Dincolo de paiete appeared first on Mara Coman.