– Mă simt foarte bine, îi spun. Și n-am nici un motiv, nu mi s-a întâmplat nimic special. Doar că mi-e atât de bine încât aproape că mă tem să nu se întâmple ceva și să-mi umbrească bucuria.

Mă uit în jos în timp ce-mi caut cuvintele și zic așa, în romgleză, așteptând ca omul din fața mea să pufnească în râs sau să mă contrazică:
– Știi, mi se pare că… I’m having the time of my life.

Ei, și nu râde. Nici nu mă contrazice. Zâmbește și-mi zice doar:
– Probabil că așa este.

Și da, așa e. Că numai eu pot ști dacă e the time of my life sau nu. Însă, la momentul acestui dialog, eram încă surprinsă că mi-e bine și atât. Adică nu mi se întâmplase nimic special – că așa eram eu obișnuită, să-mi fie bine într-un context. Să fi obținut ceva ce-mi doream foarte mult, să fi reușit ceva ce nu credeam c-aș putea reuși. Habar n-am, ceva concret, de care să mă leg, să zic: „Uite, mi-e bine de asta.”
Dar nu. Nu se schimbase nimic. Totul era – sau părea să fie – la fel: nici vreo mare prosperitate, nici vreo dragoste din aia care să te facă să plutești și să nu mai știi pe ce lume trăiești, nici vreo mega reușită la job. Cred că nici măcar o zi cu soare nu era, ca să pot să spun că ăla-i motivul pentru care sar într-un picior pe trecerea de pietoni.

De altfel, dacă aș fi stat să mă gândesc și să întorc paharul invers, sigur aș fi putut găsi niște griji și niște motive de nemulțumire. Însă n-am făcut asta nici atunci, nici ieri, nici azi. Bănuiesc că am învățat, în final, la această vârstă venerabilă, să mă bucur de ce mi se întâmplă. Mai ales că, din fericire, chiar nu e nimic tragic și n-am avut parte de lucruri cu adevărat urâte anul ăsta. Din contră.

Am aflat și că bucuria se vede. Într-o zi, prietena mea din Oslo m-a sunat special ca să-mi spună că am postat nu știu ce poză și că „nu te-am văzut demult râzând așa.” Îi zic că are dreptate, că sunt într-o pasă bună, că nu știu exact de ce, dar îmi cam place. „Râzi și cu ochii”, mi-a zis într-o seară un cunoscut cu care nu mă întâlnisem de câțiva ani. Era mirat, chestie care m-a făcut să mă întreb cum naiba eram eu cu niște ani în urmă.

M-am uitat zilele astea în pozele din telefon. M-am jucat cu #bestnine și apoi m-am întrebat care sunt fotografiile mele favorite – nu neapărat alea care au multe like-uri. Și-așa am găsit unele în care râd în hohote, altele în care scot limba și mă prostesc. Mă rog, tot felul de poze. Unele nu mă avantajează deloc, nu-s „corecte”, nu-s retușate, nu port machiaj, stau eu strâmb sau îmi stă rochia câș. Dar sunt faine, sunt atât de faine, pentru că mi-au amintit că m-am simțit bine de atât de multe ori, că am fost liniștită, că am râs atât de mult și că m-am bucurat de niște lucruri de care nu știam să mă bucur cu ceva timp în urmă.

A fost un an mișto. Singurul lucru care mi se pare trist e că, probabil, e prima dată când zic asta: că a fost un an mișto. Adică sigur au mai fost ani frumoși în ăștia 39 ai mei. Doar că habar n-am avut să-i apreciez și să mă bucur de ei, să-mi spun cât de norocoasă sunt și să mă uit la jumătatea plină a paharului. Nț, găseam eu ceva de comentat. Trebuia să mă învinovățesc pentru ceva ce n-am făcut destul de bine. Din fericire, de data asta am reușit să mă uit mai des la părțile bune. Mno, zic că încă nu-i târziu :).

Mă rog, iar am scris prea mult. Sigur, puteam să rezum chestia asta la: „Dacă aș putea, aș da din nou play la 2018.” Sau la: „Îmi curge nasul, c-am luat răceala de la fiică-mea Ioana; cred că mai am vreo două luni până-mi blochează ANAF, din nou, cardurile; am vrut să mă duc azi la Fix me a Drink și n-am avut cu cine să las copiii. Dar, în loc să mă lamentez și să mă plâng că nu iese chiar tot așa cum vreau eu, m-am trezit cu ditamai zâmbetul pe față. Și, în continuare, mi se pare că viața e tare frumoasă.” Pe bune, chiar e.

P.S. Când oi fi cu capsa pusă, să-mi amintească cineva de rândurile astea, da?

The post The time of my life appeared first on Mara Coman.

Eu nu sunt genul de om care-și face liste (ca să nu le spun rezoluții – de la resolutions – , ca-n limba noastră înseamnă altceva) la început sau la final de an. Doar că de data asta au venit peste mine. Întâi a fost doar ideea, și aproape c-am râs de mine: „Pfff, Mara, după ce că ai un to do list care nu încape într-o zi, te pomenești că acum vrei să-ți faci un to do list pentru tot anul!” N-am ajuns chiar acolo, nu mi-am pus pe hârtie o mie de lucruri pe care aș vrea să le fac. Ci chiar am început să le fac, fără nici o listă afișată pe frigider.

Mă rog, e posibil ca asta să fie o introducere care să creeze prea multe așteptări. Pentru că n-am făcut – și nu mi-am propus – ceva senzațional. Nu m-am înscris la doctorat și nici n-am pornit vreo revoluție. Ci doar am făcut curat. Curățenie. Ordine. Adică: am terminat cărți începute și abandonate. Filme puse pe pauză. Word-uri cu câteva rânduri pe care le-am finalizat. Pe altele le-am aruncat la gunoi. Ăsta a fost doar  un preambul ca să ajung la categoria mai grea: aia cu oameni.

Am mai scris pe undeva despre oameni și despre cum nimic nu mă mișcă nimic mai tare decât prietenia sinceră, necondiționată. Mă impresionează zdravăn, mă bucură și mă împlinește. Doar că am avut parte și de ceilalți – cei care pretind a fi ceva ce nu sunt. Pe cât de mult mă impresionează primii, pe atât de mult mă pot înfuria cei din urmă. Dar, în final, știu că totul depinde de mine și că e preferabil să apăs butonul de unfriend (și nu, nu la cel de pe Facebook mă refer 🙂 ). Iar oamenii respectivi pot să-și afișeze zâmbetele false în altă parte. Pare un exercițiu logic, dar nu e neapărat ușor: uneori doare să vezi că ai avut de-a face cu un zâmbet fals, cu un”prieten” care e acolo doar când îi convine lui și cu drame cusute cu ață albă, care să-ți atingă coarda sensibilă.

Am tras linie și se pare că oamenii frumoși și sinceri de lângă mine sunt mai mulți decât ceilalți. Lucky me. Și m-am gândit că ar trebui să le mulțumesc doar celor din prima categorie. (N-o s-o fac neapărat aici, că doar ne vedem în viața reală, nu doar pe net.) Dar mi-am dat seama că greșesc: dacă n-ar fi fost și ceilalți – cei prefăcuți și falși, cu discursuri menite să impresioneze, cu issues inventate ca să se scuze (mai ales față de ei înșiși) și mizerii ascunse sub preșul de la intrare  – poate că n-aș fi știut să-i apreciez cum se cuvine pe cei care-mi sunt cu adevărat prieteni. Așa că mulțumesc pentru toate lecțiile neplăcute și nesolicitate. Nope, I did not enjoyed them, dar e clar că am avut ceva de învățat din ele. Și uite-așa, fără vreo intenție, tot voi m-ați convins să fac curat chiar și-n sertarele alea pe care nu aveam de gând să le deschid.

Parcă-i mai plăcut să începi anul după ce ai făcut curățenie. Am senzația aia plăcută, ca atunci când calci pe zăpada neatinsă. Nu știi pe ce pășești, dar decizi că trebuie să mergi înainte.

The post Curățenie appeared first on Mara Coman.