Nu mai detaliez și eu cum am ajuns din nou la mare – a povestit Vasilescu cu lux de amănunte. Pe scurt, am fost invitați să facem cunoștință cu litoralul românesc. Știu cum sună, dar în ultimii ani am fost la mare în România destul de rar (cu excepția escapadelor mele recente de la 2 Mai unde e altă poveste, așa, mai boemă și low-cost). Și nici nu-mi doream neapărat.

Dar mie-mi place atât de mult să mă bucur de plajă încât nici prin cap nu-mi trecea să refuz. Și iată-mă în Olimp.

La Vila Epico, despre care aș putea spune că e PE plajă: trebuie doar să ieși din curte și să cobori un rând de scări.

Am stat într-unul dintre cele opt apartamente – doar atâtea sunt în vilă – compuse dintr-un un living cu canapea extensibilă, un dormitor, bucătărie, baie și balcon. Decorul e fără înflorituri și candelabre, dar ai la dispoziție aproape orice. De la aparat de cafea și cafea la discreție, dozator cu apă, umerașe, halate de baie și lenjerii de rezervă, scaune confortabile și uscător pe balcon, televizor în fiecare cameră. Pe scurt, cele necesare unei familii cu sau fără copii.

În cameră era plăcut și răcoare. Și liniște. Deși mai erau oaspeți în vilă, părea că suntem într-un loc izolat. Nu i-am auzit nici pe vecini, nici mașini, nici muzică de la vreo terasă. Iar în curte am avut parte de aceeași liniște.

O doamnă ne-a făcut curat zilnic, ne-a schimbat prosoapele și ne-a întreabat mereu dacă mai avem nevoie de ceva. E tare plăcut când gazdele par fericite să aibă oaspeți, când zâmbesc și când nu-ți spun că nu se poate. Când nu sunt deranjate că întrebi ceva. Știu că asta e atitudinea normală, dar eu n-am întâlnit-o prea des în România.

M-a cucerit din prima clipă, mai ales că se vede marea. Sunt mulți copaci care fac umbră și răcoare toată ziua, inclusiv la orele acelea când căldura e insuportabilă pe plajă. Iarbă verde, câteva măsuțe, plus niște bananieri gigant în ghivece, de care mi-aș dori și eu acasă dacă ar avea loc.

Curtea împrejmuită cu gard are două porți – cea pe care am venit cu mașina și cea care dă înspre mare – , ambele încuiate. E o proprietate privată pe care nu poți să intri dacă nu ai codul sau telecomanda. Iar asta, oameni buni, se traduce prin ceva minunat pentru o mamă: mi-am putut lăsa fetele afară, în curte, cu orele, fără să-mi fac nici un fel de griji și fără să simt nevoia să le urmăresc de pe balcon. Mai ales între 12 și 5, când nu stăm la plajă din cauza soarelui, dar când e în curte era umbră și tare plăcut. Au ieșit din apartament când au vrut și s-au întors doar când le-am chemat eu.

Este Plaja Epico: am ieșit din curte, am coborât câteva scări și am ajuns. Acolo aveam șezlonguri rezervate pentru că domnul care e responsabil de plajă știa câte persoane sunt cazate în vilă și ne păstra locuri.

N-am văzut alge (oare am avut noroc?), iar fetele au fost super fericite că malul nu era abrupt și puteau merge destul de departe de plajă fără ca apa să fie prea adâncă. N-a fost nici prea aglomerat: șezlongurile erau așezate la o distanță rezonabilă cât să nu fim nevoiți să ascultăm conversațiile celor din jur.

Prosoape de plajă am primit la cazare și au fost schimbate cu altele, curate, în fiecare zi; poate vi se pare un moft, dar pentru mine a fost o ușurare să nu plec de-acasă și cu prosoapele, care, pentru patru oameni, ocupă aproape un troller mic.

La vreo 15 minute de mers pe jos, pe faleză, este Plaja Moussay despre care ne-a povestit toată lumea, de cum am ajuns. Și Moussay e tot a celor de la vilă și nu înțelegeam de ce insistă atât să ne ducem acolo. Ne-am dus. Și-am înțeles 😊.

E cu totul alt gen, un beach club de 5000 de metri pătrați, nu doar cu șezlonguri, terasă, bar și restaurant, ci și cu champagne lounge: zone cu paturi pe plajă, canapele, perne, pufuri, plus șezlonguri, umbrele, prosoape, măsuțe. Un fel de mini-garsonieră pe nisip cu meniu à la carte pentru mâncare și băuturi.

Fetele aproape că nu mai voiau să plece: s-au gândit ele că am putea dormi acolo, sub cerul liber, pe patul de pe plajă, să ne trezim dimineața și să vedem răsăritul. Nu le-am îndeplinit dorința asta; oare sunt o mamă rea?

Am rămas la cină la Moussay și m-am bucurat când am aflat că acolo gătesc tot cei care se ocupă de micul dejun la Vila Epico (revin cu detalii, că merită). Eu am vrut salată cu pastă de măsline verzi și mousse de feta, celălalt adult, fructe de mare, fetele au cerut salată, paste și înghețată.

N-am avut parte de concert de data asta, a fost acolo doar DJ-ul rezident, dar, de exemplu, în weekend-ul viitor va veni să cânte Damian Drăghici. Mă rog, sunt tot felul de evenimente presărate de-a lungul lunii august.

La un moment dat, când mi-am ridicat privirea, am văzut că în apropiere se construiește ceva: un complex rezidențial, care se numește Vogh.
Am visat un pic gândindu-mă cum ar fi să am un apartament acolo, pe plajă, cu vedere la mare, să ies din clădire și să calc direct pe plajă. A fost un vis frumos.

Dimineața, la terasa din curtea vilei. Sunt acolo doi băieți care gătesc două feluri în fiecare zi, plus desert, smootie, fresh de portocale. Am mâncat un guacamole superb, cele mai bune ouă royale, humus, quesadilla cu scrumbled eggs, carpaccio de roșii cu mousse de feta, negrese și o prăjitură vegană – Vasilescu a zis că ar trebui interzis ca cineva să folosească aceste două cuvinte împreună, “prăjitură” și „vegană”, dar a mâncat-o toată și-a mai furat și de la mine o linguriță.

Ni s-au recomandat mai multe locuri în zonă pentru prânz și cină, dar am fost doar la Moussay, despre care am scris deja, și la Terasa Delfin de pe plajă. Delfinul ăsta nu promitea prea multe și nici nu e pentru gusturi fine, însă acolo există mâncare românească gătită corect și servită rapid. Eu am comandat aproape numai biban de mare la grătar și icre de știucă pentru că ambele au fost foarte gustoase.

Nu, nu este ieftin. Nu cred că e o surpriză, pentru că vorbim despre o vilă pe plajă, cu doar câteva apartamente, cu condiții foarte bune și care e o oază de liniște. De altfel, e una dintre fostele vile de protocol – am văzut că unii dintre voi știau că înainte se numea Vila 8. Eu n-am mai fost niciodată pe acolo.

Pentru că vorbesc despre preț, o să vă spun o scurtă poveste, din vremurile în care lucram la reviste de modă și îmi doream să public niște imagini semnate de un fotograf renumit și talentat.

Prețul pe care îl cerea era mare pentru bugetul meu editorial și am încercat să negociez. Fotograful însă nu ținea morțis să fie publicat într-o revistă din România, nu voia să-și vândă munca ieftin (ceea ce e de apreciat) și nici n-avea timp prea mult de pierdut pentru o colaborare care n-avea să se concretizeze.

Așa că mi-a zis că-mi înțelege argumentele, dar “dacă ai nevoie de o mașină, nu trebuie neapărat să-ți cumperi un Rolls Royce”.

Mi-am amintit de întâmplarea asta exact când îmi scria cineva că prețul e cam mare și că în alte țări găsești cazare mai ieftină. Sigur că găsești. Și la fel de adevărat e că nu trebuie să stea toată lumea la Vila Epico. De altfel, nici n-ar avea loc în cele opt apartamente.

Am avut deseori astfel de discuții, în special în perioada în care lucram la Marie Claire și la Bazaar: ce are brățara aia Cartier de costă atâtea mii de euro sau de ce Vuitton nu face și genți mai ieftine. Pentru că unele produse nu sunt și n-au fost niciodată pentru toată lumea.

Nici Vila Epico nu e pentru oricine – și aici nu mă refer doar la buget, ci și la ce apreciază fiecare când merge în vacanță.

De exemplu, pentru mine e important că e aproape, la două ore și jumătate de București, deci pot să merg la mare și dacă vreau să stau doar trei zile. Mai mult, fetele mele au rău de mașină; le e mai ușor când petrec mai puțin timp pe drum.

M-am amuzat cum, într-o dimineață, Vasilescu își bea cafeaua pe balcon în timp ce-i povestea la telefon, unui prieten, unde stăm. I-a înșirat toate avantajele și i-a spus, la un moment dat: “Nu știu cum facem, dar la anul o să venim să stăm aici o săptămână.”

De ce m-am amuzat? Pentru că, dacă l-ar fi întrebat cineva acum o lună dacă vrea la mare în România, ar fi spun un NU clar și hotărât. Ba chiar ar fi înșirat și o mulțime de argumente.

Iată că a avut nevoie doar de câteva zile ca să-și dorească să revină; și să și plătească un preț destul mare pentru asta.

În caz că vă tentează și pe voi, rezervările se fac pe site-ul oficial al vilei. Poate ne vedem pe acolo 😊.

The post Am fost în Olimp și mi-a plăcut appeared first on Mara Coman.

Vacanțele mele au fost mereu active: voiam – și încă vreau – să văd cât mai multe locuri, să descopăr orașe, să mă plimb prin piețe, să mănânc în locuri mici și nepretențioase, cu localnicii, să am timp de muzee și de parcuri, să mă opresc când găsesc un loc atât de frumos încât mi se taie respirația, să mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo.

Seara, când ajung din nou la hotel, sunt frântă de oboseală, dar e o oboseală bună, fizică, genul de care nu prea am parte în zilele obișnuite. Adorm imediat, probabil la contactul cu perna, și a doua zi o iau de la capăt.

Poate că e un fel de fugă, de evadare, dar e ceva ce-mi face plăcere și de care nu mă satur. Aș vrea mai mult și mai mult și mi-e ciudă uneori că, spre finalul vacanței, nu mai pot să merg atâtea ore pe zi.

Iată de ce, pentru mulți ani, un concediu liniștit, la plajă, era ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să-l fac. Indiferent în ce paradis ar fi fost plaja aia.
Să nu mă înțelegeți greșit: iubesc marea, doar că nu mă vedeam nefăcând altceva o săptămână. De obicei îmi rezervam o zi pentru plajă, în restul urmând să cutreier de dimineață până seara.

În ultimii ani, am tot fost cu fetele mele la mare. E ce-și doresc ele cel mai mult în vacanță: să mergem la plajă, să se bălăcească, să adune scoici, să dârdâie când ies din apă și s-o ia de la capăt. Genul de program total neapetisant pentru mine – dar la care m-am supus de bună-voie, gândindu-mă că Ioana și Maria au nevoie de plăcerea asta.

Uit în fiecare an că am nevoie de genul ăsta de odihnă la fel de mult ca și ele.

Acum, când scriu rândurile astea, sunt cu fetele la mare de aproape o săptămână. Pe litoralul bulgăresc, într-un hotel OK-ish, o plajă la fel, dar ideală pentru copii: un golfuleț în care nu sunt valuri aproape niciodată, cu apă mică, mal lin și nisip.

Toată săptămâna am avut același program: trezit dimineață, mers la plajă, întors la hotel, prânz, așteptat să se facă ora cinci după-amiaza, când soarele începe să fie mai blând, din nou plajă, cină, somn.

Total neinteresant.

Însă azi, în timp ce beam cappuccino pe șezlong, mi-am dat seama că sunt odihnită. Că mă simt foarte bine și că îmi place foarte mult să stau acolo, sub umbrelă, cu ochii după Ioana și Maria care țopăiau, la propriu, în apă.

Aveam nevoie să stau cu picioarele goale-n nisip, să mi se pară că-i apa prea rece și-apoi, peste câteva minute, să am impresia că e caldă. Aveam nevoie să mă bucur că am găsit o scoică pe care-o pot purta ca inel, să-mi amintesc ce bună e briza într-o după-amiază fierbinte, să decorez un castel din nisip și să citesc dintr-o carte ușoară, de vară.

Aveam nevoie să nu fac nimic.

Mi-am dat seama azi, acolo, pe plajă, că zilele astea mi-am încărcat bateriile. Și că, oricât de frumoase sunt vacanțele alea active ale mele, trebuie echilibrate cu un respiro leneș, pe malul unei mări calme.

Foto: Dominic Sansotta / Unsplash

The post Uitasem cât de bine e să mergi la mare appeared first on Mara Coman.

Cred că n-aș fi scris pe tema asta dacă fetele din #ACinceaPutere n-ar fi propus să vorbim despre vacanțe. Primul meu gând a fost că e ușor să scrii despre concedii dacă nu ai limită pe card: alegi o destinație superbă, un hotel bine cotat și sunt șanse mari să ai parte de o vacanță memorabilă. Doar că nu toți ne permitem acest lux.

Întâmplarea face că, în aceeași perioadă în care mă gândeam la unghiul de abordare al articolului meu, am stat vorbă cu o cunoștință care a divorțat de curând, care are două fete mari și care mi-a zis, printre altele, cu regret:

“Știi, noi (n. red.: ea, fostul ei soț și copiii) mergeam în atâtea vacanțe împreună. Cum o să plec eu cu fetele de-acum?”

Și, în cazul ăsta, era vorba de cineva care nu avea nici o constrângere din punct de vedere financiar.

Atunci mi-am dat seama că sunt mai multe femei pentru care primul concediu de după divorț pare mai degrabă o provocare decât o vacanță. Mai ales dacă au și copii, și un buget mai puțin generos.

Hai să vorbim despre asta, că știu exact cum e.

Un psiholog ar putea explica mai bine decât mine ce fel de dependență le face pe unele femei să-și imagineze că nu se pot descurca singure într-o mulțime de situații. E vorba și despre obișnuință, desigur.

Revenind la concediu și temerile aferente, știu că e mult mai ușor în doi: e încă un adult care supraveghează copiii, ajută cu bagajele, îi supraveghează pe cei mici ca să ai și tu o oră liberă.

Dar în relațiile care se termină cu un divorț lucrurile nu prea mai sunt așa de roz: intervin certurile, contradicțiile, lipsa empatiei – uneori ai impresia că partenerul tău se comportă ca încă un copil de care trebuie să ai grijă.

Nu ești singură în concediu, dar în nici un caz nu ai un sprijin real. E doar o impresie. Sau o dorință.

Aveam diverse temeri, inclusiv logistice: de exemplu, nu puteam să-mi țin copiii de mână (fetele mele aveau șapte, opt ani) și să duc și bagajele în același timp.

Și, probabil nu vă așteptați la asta, dar nu știam UNDE să merg.
Ioana și Maria voiau la mare (și eu, de altfel), dar nu eram într-o situație financiară prea bună. În perioada aceea mai toate colaborările mele se încheiaseră și nu-mi ieșeau calculele pentru trei bilete de avion, cazare și toate cheltuielile de la fața locului, oriunde ar fi fost acel loc.

Problema era că nici nu mai mersesem de câțiva ani la mare în România, de asta ziceam că habar nu aveam unde să merg. Nu aveam o impresie foarte bună nici despre Mamaia, nici despre Vama Veche. Mă panica inclusiv ideea unei plaje extrem de aglomerate unde trebuia să fiu non-stop cu ochii pe fete, ca să nu se rătăcească.

Cireașa de pe tort: nici nu conduceam, nici nu aveam mașină, ca să pot spune că, dacă nu ne place o stațiune, ne urcăm în mașină și mergem în următoarea sau dăm o fugă până la Krapetz.

Sigur, în ultima perioadă au apărut și la noi o mulțime de locuri frumoase, dar ori nu știam de ele atunci, ori erau peste bugetul meu.

Îmi amintesc că le-am povestit toate astea prietenilor mei. Printre ei era și o femeie pe care o cunoscusem de curând și care era într-un context similar: singură, cu doi copii, cu venituri limitate pe card și fără permis de conducere.

Dar, spre deosebire de mine, ea n-avea nici un stres legat de concediu: abia aștepta să plece la 2 Mai. Rezervase bilete de tren și cazare la un preț decent, aproape de o plajă mai puțin aglomerată, unde veneau și alte familii (tradiționale sau nu) cu copii și unde, datorită geografiei golfului, ecei mici nu prea au cum să se rătăcească.

În anul acela am mers împreună la 2 Mai. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe de care-mi amintesc.

Fetele noastre s-au simțit minunat și au rămas prietene.

M-am întors la 2 Mai, de data asta doar eu cu fetele mele. Prietena mea avea alt program, dar tot a reușit să vină pentru vreo două zile.

N-am mai fost stresată: știam unde merg, cum ajung, ce găsesc la fața locului și puteam să prevăd chiar și cheltuielile. Fetele mele s-au împrietenit imediat cu o fetiță și s-au bucurat de vacanță.

Nu s-au plâns de nimic: nici de algele peste care trebuiau să sară când intrau în apă, nici că marea nu e turcoaz, nici că nu stăm într-un apartament luxos.

Au fost atât de fericite!

Și da, aveau cu ce să compare: la un moment dat am mers cu ele și într-un resort de lux, unde am avut o vilă cu piscină privată și tratament pe măsura celor cinci stele.

Doar că fericirea nu are legătură cu numărul stelelor afișate la recepție. Nu e prima oară când ajung eu la concluzia asta, dar am văzut-o clar și în ochii fetițelor mele.

Cel cu care-mi petrec concediile mai nou 😊 a fost uimit să mă audă zilele astea spunând că aș vrea să merg și anul ăsta într-un weekend la 2 Mai, cu prietena mea și cu fetele. Uimirea era legată de încă o plecare la mare (stabilisem deja că mergem împreună în Grecia și în Bulgaria).

Nu mai știu exact ce i-am răspuns atunci, dar adevărul e că dorința mea de a mă întoarce acolo nu e legată doar de (încă) niște zile la plajă. E mult mai mult de atât.

Escapadele mele la 2 Mai sunt o metaforă pentru înfrângerea unor temeri care, de altfel nici nu aveau un fundament real.

Vacanțele acelea m-au făcut să mă simt liberă și independentă, ba chiar și puternică. Am trăit acolo senzația aia, rară și prețioasă, că pot face orice-mi doresc. Că am resurse chiar și atunci când cred că nu mai am.

În același loc am legat una dintre cele mai frumoase prietenii, care, cu timpul, a devenit mai intensă și mai valoroasă.

Deci nu, nu mă întorc la 2 Mai pentru mare și plajă. Ci pentru timpul petrecut cu prietena mea și pentru a-mi aduce aminte de mine, într-o perioadă vulnerabilă, în care aveam impresia că nu pot, nu reușesc, nu știu, nu sunt în stare.

Urma să aflu că pot, că reușesc, că știu, că sunt în stare să fac tot ce-mi propun și că sentimentul ăsta de putere amestecat cu libertate e neprețuit. Dacă nici asta nu e o superputere, atunci să-mi ziceți voi care e 😊.

P.S.: Cele de mai sus n-ar fi fost posibile dacă n-ar fi fost îndeplinite câteva condiții:

• Să fiu deschisă la lucruri noi;
• Să vorbesc cu oamenii și să le spun ce probleme am;
• Să spun da unor lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată.

Chiar dacă asta înseamnă un lucru atât de banal (pentru unii) precum a te urca în trenul spre mare.

Fotografiile au fost făcute la 2 Mai, în cei doi ani în care am fost acolo. 

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Când nu știi ce să faci, cumpără-ți un bilet de tren appeared first on Mara Coman.