Provocarea a venit de la Volvo care ne-a propus nu doar să facem acest drum fără să ne oprim să încărcăm mașina, ci și să încercăm să ajungem la Târgu-Mureș cu consumul cel mai mic.

În această „competiție” s-au încris șase echipe – câte doi oameni în fiecare dintre cele 6 mașini, C40 Recharge și XC40 Recharge.

Eu am fost în echipa lui Vasilescu. N-ați fi ghicit, nu? 🙂

Nu vă mai țin în suspans, pentru că cineva s-a plâns deja că am ieșit pe locul 2, care mie mi se pare foarte onorant. Dar, lăsând la o parte competiția, în cele trei zile pe drum cu Volvo electric am aflat că nu doar autonomia mașinii e importantă, ci și cum o conduci.

Experiența noastră a fost extremă, în sensul că eforturile și atenția șoferilor au fost îndreptate spre consum.

Și nu e vorba doar despre viteză, cum credeam eu inițial. Consumul scade și dacă frânezi sau accelerezi brusc, are legătură și cu cât de cald sau frig e afară. Desigur, mașina consumă mult dacă pornești căldura, însă consumul e aproape insesizabil dacă ai căldură în scaune și în volan.

Cum aveam lângă mine un om ambițios, care voia să câștige concursul, cine credeți voi c-a ajuns la destinație cu picioarele aproape înghețate? 🙂
Însă, dacă continuam să mergem în aceleași condiții, mai aveam autonomie pentru alți 200 de kilometri.

Pentru că în viața de zi cu zi, nu avem nici o competiție de câștigat la volanul unei electrice. Normal că n-o să înghețăm în mașină și o să conducem ca de obicei, mai ales dacă avem o mașină precum Volvo.

Însă experimentul ne-a ajutat să înțelegem în ce condiții putem salva autonomie și ne-a demonstrat că, în caz de nevoie, putem face un drum mult mai lung decât de obicei fără să încărcăm mașina.

Dar de ce am pornit la drum doar cu C40 și XC40 de la Volvo? Pentru că aceste două modele au acum o reducere importantă: minus 10.000 de euro de la Volvo și încă pe atât prin programul Rabla plus.

Recunosc c-am făcut ochii mari când am calculat că, în cazul anumitor modele, asta înseamnă cam 30% discount. Și nu, nu e puțin deloc. Practic, pentru unii dintre noi, această ofertă face diferența dintre „nu-mi permit un Volvo” și comanda unei mașini.

Ideea e că cei de la Volvo n-au vrut doar să promoveze acest preț, ci s-au bazat pe noi – un grup de jurnaliști, influenceri, bloggeri – să testăm mașinile, să ne plimbăm cu ele trei zile și, la final, să ne spunem părerea.

Mi-a plăcut brandul de la primul contact, iar aventura electrică la Târgu Mureș n-a făcut decât să-mi confirme că nu m-am înșelat. Ador senzația de siguranță pe care o am în mașină, opțiunile care te ajută să conduci, finisajele elegante, dar discrete.
O mașină „serioasă”, pe care te poți baza; o mașină de familie spațioasă și confortabilă – lucru important pentru cei ca mine, care au și copii.

Iar când spun că e o mașină care mi-a câștigat încrederea nu glumesc deloc. Ca să înțelegeți: modelele electrice din turul nostru au autonomie în jur de 500 de kilometri. La un moment dat, de-a lungul drumului, unii dintre șoferi erau ușor stresați întrebându-se dacă vor ajunge la destinație fără să reîncarce bateria.
Eu eram convinsă că așa va fi.

OK, trebuie să recunosc că încrederea mea nu se limitează doar la specificațiile tehnice. Dar știu că Volvo nu promite ceva ce nu oferă.
Apoi, eram convinsă că Volvo n-ar fi invitat niște jurnaliști să facă acest drum dacă ar fi avut și cel mai mic dubiu că vreunul dintre noi ar fi putut rămâne pe drum, fără baterie.

Și, nu în ultimul rând, știam că Mircea Meșter de la Autocritica a pus la cale toată escapada. Cine îl cunoaște știe că Meșter e șeful organizării.

Vorbesc în cunoștință de cauză: eu am mers în zeci, poate sute de deplasări în cei 20 de ani de lucrat în presă și rareori am fost în vreun trip care să fie atât de bine pus la punct. Nu știu cum aranjează el lucrurile, dar totul e conform programului. Acum înțelegeți: dacă Meșter ne-a zis că ajungem la Târgu Mureș fără să reîncărcăm mașinile, atunci așa va fi.

Și da, a avut dreptate și de data asta.

The post O experiență electrică pe 4 roți appeared first on Mara Coman.

De câte ori nu v-ați trezit dimineața gândindu-vă: „Vai, cât de mult mi-ar plăcea să merg la rafting!”?

Nici eu.

Se pare că, totuși, majoritatea e de altă părere. Raftingul e una dintre experiențele pe care toți cei din grupul cu care am mers în #VolvoExperienceTour o așteaptau cu nerăbdare. Pentru că despre asta a fost povestea escapadei: mers cu mașini premium spre locuri și aventuri de neuitat.

Cum am fost fericită și norocoasă să mă aflu printre cei invitați (un grup de oameni foarte mișto), mi-am propus din start să fac cât mai puține mofturi și să respect programul atât cât îmi dă voie anxietatea.

Mi-am zis că sunt șanse mici să mai ajung la rafting vreodată; de ce n-aș încerca? Mai știam și cât research făcuse Mircea Meșter pentru acest tur și eram convinsă că nu ne trimitea cu barca pe râu dacă exista cea mai mică șansă să fim în pericol. Plus că mi-a fost teamă și când m-am dat cu bobul, dar recunosc că experiența a fost suuuper tare. Aș mai vrea :).

Îmi făcusem chiar și un plan: trebuia doar să mă urc frumos într-una dintre bărci (eram 16 oameni, deci bănuiam că vor fi două sau trei bărci). Chiar dacă n-o să mă pricep eu cine știe ce la vâslit, eram sigură că o să se descurce băieții. Deci eram relativ relaxată.

Problema a apărut când am ajuns la fața locului și mi-am dat seama că o să fim câte doi în barcă. Doar câte doi. Nu opt, nu cinci.

Vasilescu a zis că nu mă lasă la greu, mi-am făcut curaj din nou și i-am dat înainte. Apa Arieșului era și foarte mică, lucru pe care ni-l spusese și ghidul: că în unele locuri chiar va trebui să ne dăm jos din barcă și s-o cărăm, pur și simplu. Am primit mai multe indicații: despre cum înaintezi, cum întorci, cum oprești. Și am reținut că, în caz că dăm peste vreun bolovan, e mai bine să ne lăsăm pe partea cu bolovanul, că altfel se răstoarnă barca.

M-am îmbrăcat în costumul ăla din neopren (am râs bine unii de alții, e o experiență în sine), mi-am lăsat tricoul pe sub costum, să nu mă jeneze (idee bună, de reținut pentru amatori), mi-am pus vesta de salvare, mi-am luat padela și-am pornit pe râu în jos.

Câtă încredere aveam! Puteam să pun pariu că ajung la capătul traseului fără probleme. Mi-era aproape ciudă că nu se pusese în jos nici un premiu, măcar pentru primii trei ajunși.

Am promis să vă spun și cum se face – aveți mai jos un scurt ghid, ușor de urmat:

1. Urcați în barcă cu cineva care n-a mai vâslit niciodată. E o condiție necesară, dar nu și suficientă – nici ceilalți oameni din grupul nostru nu mai vâsliseră, dar nu s-ar răsturnat.
2. Dacă sunteți doar doi în barcă, ca în cazul meu, alegeți un coechiper care n-a mai vâslit și n-a mai făcut rafting niciodată, dar care știe el mai bine. Ați înțeles: genul care se pricepe la toate.
3. Dacă sunt îndeplinite condițiile de la punctul 1 și 2, coechipierul vă va cere să nu vâsliți, că se va descurca el singur.
4. Urmează o parte mișto: omul vâslește și oftează în timp ce tu te plimbi pe râu. E o senzație foarte plăcută, ca și când te trage cineva cu sania.
5. Inevitabil, băiatul ăla priceput care se descurcă singur va intra cu barca într-o piatră măricică.
   Apa e mică, nu e nici o panică, dar îți amintești de instructajul inițial: te lași pe partea cu piatra. Doar că degeaba faci asta :)).

Nu știu cât timp ne-a luat să ne răsturnăm în Arieș, dar chiar ne-am descurcat relativ repede.

Eu mă lăsasem pe partea cu piatra, dar m-am prins că stăteam pe loc. M-am întors și-am văzut că Vasilescu e pe lângă barcă – care barcă, gonflabilă și portocalie, se răsucise cumva și-avea o formă care mi-a amintit de niște sărățelele răsucite. Doar că de altă culoare.

Ideea e că nu reușeam să îndreptăm barca. Era plină cu apă, deci foarte grea. S-au luptat cu ea Vasilescu și ghidul, în timp ce eu încercam să mă țin pe picioare și să nu pierd cele două padele. Fără noroc: una s-a dus pe apa Sâmbetei. Pardon, a Arieșului.

Eram convinsă că, dacă ne răsturnăm, o să mă panichez zdravăn. În realitate, am fost foarte foarte calmă. Bine, ar fi fost și cam deplasat să nu fiu calmă, apa abia îmi ajungea până la genunchi.

Pentru că erau curenți puternici, ghidul m-a condus la un loc safe (în spatele pietrei apa era liniștită), apoi s-a chinuit cu Vasilescu să aducă barca la forma inițială. Din „sărățea” răsucită și-a revenit la aspectul inițial: de cremvurșt spart la fiert.

Acestea fiind zise, coechipierul meu a decis că e super obosit, în special după ce a scos și răsucit barca din apă. Moment în care aventura s-a cam terminat: el nu mai putea să vâslească, iar eu nu mă achitam de datoria asta în mod corespunzător. Așa că ne-am retas ceva mai târziu, la primul punct în care am putut să acostăm.

Cea care ne-a adus la rafting – și apoi la Raven’s Nest – și cea în care am dormit eu ca un bebeluș, după rafting, e un superb Volvo XC90. O mașină hibrid, cu 455 de cai putere și toate dotările la care aș putea visa. Monitor mare, senzori peste senzori, camere, pilot automat, sistem de frânare automată. E înaltă și încăpătoare.

Am întors capul în spate de câteva ori, gândindu-mă ce bine le-ar sta acolo fetelor mele. Am mângâiat pielea fină, această combinație clasică de bej și negru (Gabrielle Chanel ar fi fost de acord!), dar și inserțiile de lemn, care au o poveste: sunt create din lemn reciclat colectat din râurile Suediei.

Dacă ar fi s-o descriu într-o frază, aș zice despre volvo XC 90 că e tot ce ți-ai dori de la o mașină. Și nu sunt singura care a folosit expresia asta.

The post Cum să te răstorni cu barca la rafting appeared first on Mara Coman.

Am avut drum lung de făcut, de la Gura Teghii, din Buzău, până la Colibița, lângă Bistrița. Totul într-o singură zi, organizat și disciplinat, dar și relaxat totodată. Chestie care se întâmplă rar – și dacă nici eu n-am fost în multe deplasări, atunci cine? 🙂

De la Gura Teghii am plecat spre Cârța, cu un scop foarte clar: masa de prânz. Un moment foarte important, de altfel, în tot acest #VolvoExperienceTour, în special pentru că am mâncat numai bunătăți.

Nivelul era deja setat destul de sus, deci o oareșce nerăbdare să ajungem la Farkas Panzio, unde ne-au așteptat oamenii cu niște imense platouri cu de toate. Tot ce am mâncat a fost foarte gustos în acest loc care mai și arăta foarte bine – de altfel nu e doar restaurant, e și pensiune.

Nu-mi trecuse niciodată prin cap că aș putea să-mi petrec un weekend la Cârța, dar iată că a fost de-ajuns un prânz ca să mă gândesc că le-ar plăcea și fetelor și că ar fi potrivită o schimbare de decor.

Următoarea oprire a fost la Toplița, la pista de bob. Toată lumea din grup era în extaz, toți erau nerăbdători. Doar eu gândeam ce greu e să fii cea mai fricoasă din grup.

Am primit încurajări de la toată lumea și mi-am zis că, dacă pot să meargă singuri cu bobul și copiii de 14 ani (și cei mai mici, dar însoțiți), o să reușesc și eu.

Bine, n-am luat decizia așa de simplu: am văzut că există și varianta de a te da cu cineva în același bob, am vrut să mă duc cu Vasilescu, dar, ghici ce?!, ne încurca numărul maxim de kilograme admis. Că varianta asta cu două persoane e pentru un adult și un copil :)).

Eu nu sunt copil, domnului V. îi place mâncarea, așa că m-am trezit singură într-un bob. Am primit informațiile necesare – mai exact, cum să frânez – și iată-mă aproape zburând pe cea mai lungă pistă de bob din România.

Pista e foarte tare și foarte deșteaptă, bobul frânează când sunt alții opriți în fața ta, practic nu prea ai ce să pățești: ești legat în centură. N-am prea folosit frâna, așa că am alunecat cu viteză și vânt în păr, gândindu-mă că n-am cum să cad de-acolo și că o să se și termine.

Experiența în sine a fost foarte cool, chiar mi-ar fi părut rău să scriu acum din declarațiile celorlați, fără să o încerc și eu.

Pe scurt, singurul review de care are nevoie pista de bob de la Toplița e următorul: „dacă a putut Mara”, (adică eu) „și dacă i-a și plăcut, o să poți și tu :)”. Iar eu trebuie să le mulțumesc celor de la Volvo că au inclus astfel de experiențe în program.

A fost drum lung (vreo 450 de kilometri) și am mers cu două mașini, că doar ideea e să le testăm pe toate: de la Gura Teghii am plecat cu Volvo XC40 Plug-in Hybrid, iar de la Gheorghieni la Panoramic Colibița am mers cu un XC60, tot Plug-in Hybrid și el.

XC40 Plug-in Hybrid e sora mașinii cu care am mers în prima zi, XC40, doar că aceea era electrică. Și mai puternică: 408 cai putere versus 262 cai putere, cât are cea hybrid.

O să vă întrebați ce relevanță are diferența asta pentru mine, că eu nici nu conduc, nici nu-mi place viteza. Ei bine, electrica – adică mașina mai puternică – parcă se mișcă mai smooth, e mai fâșneață, mai silențioasă.
Mi-a plăcut mai mult decât varianta hybrid.

Însă Volvo XC60 Plug-in Hybrid e super sexy. Parcă cea mai comodă și cea mai elegantă din cele trei, cu spațiu destul ca să te simți confortabil, inclusiv pe bancheta din spate. Mă uitam din când în când și mă gândeam că tare bine le-ar sta fetelor acolo. Mi se pare perfectă pentru familia noastră, ca să nu mai zic și că e foarte sigură.

M-a impresionat tapițeria, o combinație elegantă de piele bej și neagră, detaliile din lemn și tot felul de spații și suporturi pe care o femeie le apreciază.

Ai loc de încărcat telefonul, loc pentru pus băuturile (inclusiv în spate, unde, când mergem cu fetele mereu ajung sticlele pe jos), monitoare mari, google maps încorporat. Nu mai zic de cameră și de senzori de parcare, așa ceva au toate mașinile cu care am mers în tur, dar mă tot uitam și mă gândeam că așa mi-ar ieși până și mie parcarea cu spatele.

Cireașa de pe tort: pentru că e o mașină înaltă, când am ajuns la destinație și am oprit motorul, XC60 s-a lăsat ușor în jos, ca să fie mai ușor să cobori. Același lucru se întâmplă și când deschizi portbagajul, doar e mai dificil să iei ditamai trollerul de sus.

La Colibița, la Panoramic – probabil în cel mai frumos loc în care am stat eu în România. Și despre care o să scriu o postare separată, atât de mult mi-a plăcut. Nu-mi amintesc să mă fi simțit atât de bine undeva în țara noastră.

Revin 🙂

The post Road trip în România: ziua cu adrenalină appeared first on Mara Coman.

Ca să n-o mai lungesc, norocul a fost de partea mea. În primul rând, pentru că Meșter știa că permisul meu de conducere stă neatins în portofel. Dar avea o soluție: în fiecare mașină urmau să fie doi oameni, așa că m-am instalat frumușel în dreapta lui Vasilescu. 

 

Din grup nostru fac parte mulți jurnaliști specializați în auto, majoritatea bărbați – cu excepția Cristianei, care e pilot de raliu. Astfel, sunt singura care va avea mai degrabă o perspectivă lifestyle asupra turului, cu mai puține date tehnice.

 

Voi scrie despre experiența de a călători cu Volvo prin țară, despre mașinile cu care mergem (din perspectiva celui care stă în dreapta) și despre locurile în care ajungem.

 

Din tot grupul, doar eu nu conduc. Sincer, mi-e un pic ciudă, dar există și avantaje: sunt și singura care poate să bea prosecco la prânz. 

 

 

default

 

Prima oprire

 

A fost la Crama Apogeum, la Gura Vadului, în Prahova. Nu mai fusesem niciodată acolo și nu aveam cine știe ce așteptări – conform programului, urma să luăm un brunch. Care a fost un prânz delicios în toată regula. 

The post Road trip: 7 zile în România  appeared first on Mara Coman.