Acum vreo două zile, într-o deplasare (despre care o să vă povestesc cu altă ocazie) am întâlnit o doamnă care vobea engleză cu un puternic accent franțuzesc. Mi-a amintit de foștii mei colegi de la Marie Claire, din Franța, așa că am întrebat-o de unde este – anticipând deja o discuție despre Paris.

– Sunt din Rusia, dar locuiesc în Franța.

La momentul discuției noastre, războiul din Ucraina începuse de două zile.

Tot ea m-a întrebat care e situația în România acum, din cauza războiului – pe care îl ura la fel de mult ca și noi. I-am spus că suntem șocați și îngrijorați, și a continuat cu o mărturisire:

– Membrii familiei mele sunt o parte în Ucraina și o parte în Rusia.

Nu mă așteptam să aud asta și pentru moment n-am știut ce să răspund. A continuat ea, spunându-mi despre ai ei, că se înțeleg bine și țin unii la alții, chiar dacă țările în care locuiesc sunt în război.

Mi-a mai povestit și despre niște prieteni ruși, ai căror copii sunt studenți la Paris. Și care acum sunt victime ale bullying-ului colegilor lor din alte țări, deși nu au altă vină decât aceea că s-au născut într-o țară condusă de un dictator nebun care a hotărât, de unul singur, să invadeze Ucraina.

Stabilisem tema împreună cu colegele mele din #ACinceaPutere, dar era înainte să înceapă războiul. Iar apoi, când a început, părea că nimic altceva nu mai contează. Așa că scriu un text și despre bullying, care este, de altfel, tot o formă de agresiune.
Diferența e că rănile pe care le lasă nu sunt la vedere.

Bullying-ul nu are loc doar în școli, deși la acolo ne gândim în primul rând. E peste tot, iar victimele nu sunt doar copiii – ci și adulții.

Am fost victima bullying-ului de multe ori, dar prima amintire care mi-a venit în minte e de acum 11 ani, dintr-un autobuz. Eram însărcinată și stăteam relativ aproape de ușă, pentru că urma să cobor la prima stație. Mai mult, locul în care eram mă proteja de ceilalți călători; aveam o burtă foarte mare și mi-era teamă să nu mă lovească cineva din greșeală. Un bătrân s-a răstit la mine pentru că nu mă duc mai în spate și i-am și spus, calm și frumos,  de ce – urma să cobor. Nu m-a crezut și m-a imitat imediat, pocindu-mi vocea: “Cobor la prima!”

A fost o răutate gratuită, fără nici o miză, care a avut loc în București, într-un autobuz aproape gol.

Tot legat de bullying, păstrez o amintire de când am văzut Big Little Lies. Unul dintre copiii din serial își mușca și amenința colegii. Am fost surprinsă când am aflat cine era micul agresor – deși poate ar fi trebuit să-mi dau seama din start: un băiețel care asistase la scenele de violență din familie și care a învățat să se poarte în același fel cu cei din jurul lui.

Și nu, nu era vina lui. Nu era un copil rău, ci un copil chinuit, care credea că raporturile dintre oameni sunt așa cum a văzut la el acasă. Era singurul model de viață pe care îl avea.

Despre bullying-ul online n-o să vorbesc acum, sunt foarte multe de spun. Agresorii digitali sunt mulți și au mai mult venin decât în viața reală, pentru că nici măcar nu te privesc în ochi.

E foarte greu, când ești victimă, să te gândești la traumele celui care te rănește. Așa cum celui care lovește îi e greu – sau poate imposibil? –  să se gândească de două ori înainte să acționeze. Sau să se oprească.

E un cerc vicios despre care nici măcar nu știu să spun mai multe azi. Am scris cu tristețe în timp ce am tot dat refresh știrilor, sperând să găsesc măcar o luminiță care să mă facă să sper.

Încă n-am găsit.

Foto: Morgan Basham / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

The post #ACinceaPutere: Suntem cu toții fragili appeared first on Mara Coman.

Nici nu mai știu când am auzit asta prima dată, dar am crescut – ca toată generația mea, de altfel – cu ideea că nu trebuie să te bagi ca musca-n lapte. Că n-ai de unde să știi ce-i în familia și în casa altcuiva. Pe scurt, că nu te bagi.
Auzi țipete la etajul de mai sus? E treaba oamenilor, ei știu de ce se ceartă. Își bat oamenii ăia copilul? Nu te bagi, ei decid cum vor să și-l crească. Bărbatul își bate soția (și nu vreau să discrimez, dar statistic vorbind, numărul femeilor victime ale violențelor domestice este mai mare)? Nu te bagi, o fi făcut ea ceva.
De altfel, nici măcar polițiștii nu se bagă. Și dacă vin, bat frumos la ușă, îi spun bărbatului un „mai potește-te și tu, dom’le”. Poate mai și întreabă ce-a făcut – pentru că, na, sigur e și vina ei, doar n-o bate degeaba. Apoi își iau la revedere și-l lasă pe agresor să-și continue treaba.
La fel și vecinii. Vecinii care se fac că nu aud sau care, eventual, mai bat în țeavă, că-i târziu. Care sună la poliție, eventual, că-i deranjează zgomotul și vor și ei să doarmă. „Ăla de sus iar a băut și-și bate nevasta”, chestie cu care ne-am obișnuit, dar na, trăim în comunitate, mâine mergem la serviciu, trebuie să ne odihnim și noi.

Ieri a murit o fetiță de 15 ani. A țipat, a sunat la 112, a fost sechestrată. Iar poliția, care a ajuns în fața casei după 19 ore, a stat în fața casei pentru că nu avea mandat. Au stat și au ascultat țipetele, înțelegeți? Și vecinii au făcut la fel. E noaptea minții: oamenii ăia dau declarații la TV, ei povestesc cum se auzeau țipete din casă. Dar n-au fost în stare să se ducă până acolo, să spargă ușa, să vadă ce se întâmplă, să salveze o viață. Nu s-au băgat, nu era treaba lor. Și nici nu știau cine țipă, dar fata aia o fi făcut și ea ceva.

Nu știu ce se va întâmpla cu oamenii ăștia, dar sper să nu se mai poată odihni noaptea niciodată. Să audă țipetele alea în continuare și să trăiască cu gândul ăsta: că n-au făcut nimic.

P. S. Să nu ne mai amăgim, n-avem serviciu de urgență. Dacă fata ar fi sunat la taică-său, sigur omul ăla ar fi luat la rând toate service-urile din Caracal – am înțeles că sunt șase – și o găsea.
Sunați o ambulanță privată când aveți nevoie de un medic, sunați un prieten când suntetți în pericol. Asta dacă mai stați pe aici.

The post A făcut ea ceva appeared first on Mara Coman.