Am citit una, alta despre yoga înainte să-mi doresc să încerc și eu. Mi-au ajuns la urechi inclusiv povești despre revelații spirituale, însă pe mine m-a tentat mai degrabă ideea de relaxare și de oprit tornada de gânduri. Și faptul că trebuie să fac totuși un pic de mișcare mai ales acum, când stau mai tot timpul acasă. Dacă peste toate astea vine și vreo revelație, numai bine, o să fie ca un bonus, dar recunosc că nu am așteptări prea mari.

Sunt foarte începătoare la capitolul yoga, nu sunt în măsură să dau sfaturi, nu știu dacă e ceva ce o să dureze sau dacă o să abandonez. Sincer sper să mă țin de program, îmi dă o stare de bine și am nevoie de asta.

Făcusem un research și înainte de pandemie, găsisem un loc în care mi-ar fi plăcut să merg, apoi a venit luna martie și de aici știți cu toții cum a fost; am zis că o să merg yoga după pandemie. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut în primăvară că în noiembrie n-o să vorbim de pandemie la trecut. Așa că acum vreo lună am căutat pe net studioul cu pricina, am văzut că au diverse clase online și m-am înscris la un program. E unul mai special, care presupune să practici yoga șase zile pe săptămână timp de 40 de zile și se potrivește foarte bine cu ce aveam eu în minte: voiam un mai mult de o ședință pe săptămână, ca să înțeleg ceva într-un interval de timp relativ scurt.

Nu știu la voi cum e, dar la noi, de când cu școala online, e un du-te-vino continuu dintr-o cameră în alta. Nici nu mă așez bine la birou că, 40 de minute mai târziu, cineva aleargă pe hol (fetele mele doar aleargă, nu știu când vor învăța să și meargă), apoi semi-trântesc ușa și-mi comunică ce au făcut la școală (rareori) sau în ce poziție a stat pisica (deseori). Știu că pare funny, dar ritualul ăsta de alergat-trântit uși o dată la 40 de minute e destul de enervant, te poate scoate din pepeni.

Așa că am făcut ședință cu toată lumea din casă și-am explicat că eu o să fac yoga. Zilnic. Și că asta înseamnă că am nevoie să stau singură o oră. Dacă nu arde, rezolvăm tot ce trebuie înainte sau după ora mea de yoga. Copilele s-au amuzat puțin, m-au întrebat ce m-a apucat, dacă o să stau în poziția lotusului, cu ochii închiși, o să fac mmmm și – mai ales – dacă o să fiu mai calmă după.
La rândul meu, le-am rugat să nu trântească uși să nu alerge măcar o oră pe zi. Acea oră pe zi.

Ora mea de yoga e uneori o provocare, dar bănuiam că va fi așa, mai ales că am experiență zero. Cert e că, până acum, îmi place. Clasele sunt live pe youtube dar, dacă am altceva de făcut la ora respectivă, am link-ul și pot să-mi aleg eu intervalul orar. Inițial am încercat să practic seara, conform programului de la studio, însă mai nou mi se pare că e mai benefic pentru mine dimineața. Încerc să-mi fac un ritual nou de început de zi, dar am nevoie de mai mult timp ca să văd dacă funcționează.

În primele zile mi-a fost mai greu cu concentrarea; indiferent că aveam ochii închiși sau deschiși, în fața mea se derula un to do list. Duminică, de exemplu, eram atât de furioasă, încât m-am certat cu niște oameni în gând niște minute bune din ora mea yoga. Azi însă am avut senzația că am reușit în mare parte să fiu atentă doar la ce fac și să nu-mi mai las mintea să călătorească pe unde vrea ea. Chestie absolut minunată, face bine la cap. Altfel, sunt lucruri pe care nu le pot face încă, altele care mă solicită foarte tare, dar și niște răsuciri și rotiri care se simt neașteptat de bine.

La început încă s-au mai trântit uși. Copilele au mai alergat, am auzit și o întreagă discuție – așa vorbesc ele, să audă toată lumea! Am mai avut și o tentativă să o las pe Pisica Roz să stea cu mine în timpul clasei, dar domnișoara grațioasă și-a ascuțit ghearele în salteaua mea.

După yoga, Ioana mă întreabă când și când dacă am reușit să zbor și ține musai să o anunț când o să-mi iasă asta cu levitatul. Ah, și mă mai întreabă dacă o să fiu mai calmă și n-o să mai țip niciodată.

Cert e că în timp s-a obișnuit toată casa că mă închid în cameră o oră. Iar asta, ei bine, a fost revelația mea: indiferent ce credeam eu că-mi va aduce yoga, am primit un cadou neașteptat – o oră doar pentru mine. O oră în care nimeni nu-mi cere nimic și, mai mult, o oră în care mi se respectă dorința de a fi singură.

Orice aș fi făcut în afară de yoga, cineva voia ceva de la mine și venea să-mi comunice. Citesc? OK, doar pot să mă opresc un moment. Lucrez? Doar un minut, mama. Fac duș? Nici un stres, intră copila cât să-mi spună că-i e foame sau că mâța s-a mânjit de acuarele. Dar iată că, de când fac yoga, am o oră întreagă care e a mea, o oră de liniște pe care habar n-am cum altfel aș fi putut s-o câștig. And it feels wonderful.

P.S. Eu urmez clasele live de la MPower Yoga. Personal, prefer orele Alexandrei, dar încă experimentez. Abonamentul lunar costă 140 de lei. Am văzut că există și un program pentru începători care e 49 de euro și care mă tentează, poate cu el ar fi trebuit să încep.

Sunt și destuleclasele de yoga care nu costă nimic, în diverse studiouri sau pe youtube. Eu am ales varianta asta pentru că voiam un program clar stabilit, niște instructori și un studio la care să merg și fizic la un moment dat. Iar aici sunt doar clase de yoga, e clar că e foarte greu de susținut business-ul ăsta în pandemie și iar 140 lei pe lună nu e un cost mare. Dacă am alege cu toții clasele free de pe youtube, multe dintre studiourile mici s-ar închide până în vară.

Foto: Max van den Oetelaar și Dave Hoefler / Unsplash

The post Cum să închizi ușa appeared first on Mara Coman.

… și nu mi-ați zis și mie.

Sau, cel mai probabil, mi-ați zis, dar eu n-am vrut să aud.

Acesta e un text pe care l-am scris pentru cei care:
– n-au făcut sport niciodată și nu au – sau cred despre ei că nu au – condiție fizică;
– susțin că nu le place sportul;
– sunt convinși că nu pot să alerge sau să facă mișcare;
– au avut scutire la educație fizică la școală;
– spun că nici măcar nu le trece prin cap să facă vreun sport.

Dacă te regăsești în categoriile de mai sus, te rog, ia-ți câteva minute și citește articolul de mai jos. Doar nu-ți spun să faci mișcare, ci să stai 🙂 și să citești.

Te rog să faci asta pentru că, până nu demult, mie mi se potriveau TOATE cele 5 afirmații de mai sus.

Nici acum n-am performanțe deosebite, însă am descoperit un lucru incredibil: starea de bine de după alergat. M-am întrebat de ce oamenii care făceau asta până acum nu mi-au spus și mie despre acest drog.

Dacă aș fi știut că mă pot simți ATÂT DE BINE, aș fi început să alerg cu mulți ani în urmă.

În plus, am mai aflat niște lucruri despre mine care m-au ajutat într-o mulțime de situații – o să explic în final ce și cum.

Nu cred că simțeam nevoia să fac sport; de altfel, nici nu prea știu cum s-ar fi putut întâmpla asta, să simt nevoia să fac ceva ce n-am făcut niciodată.
Totuși, mă tot gândeam că ar cam fi cazul să fac și eu mișcare, orice fel de mișcare. Cu ani în urmă am încercat să merg la sală, mi-am făcut abonament, dar am rezistat doar două săptămâni. Așa că nu mă atrăgea prea tare treaba asta cu sala. M-am gândit să merg să alerg, deși aproape că mă pufnea râsul la ideea asta. Eu, să alerg. Nu alergam nici măcar când eram la școală. Toți colegii erau fericiți că avem sport, numai eu nu. Motiv pentru care nici măcar n-am dat bac-ul la sport, chiar dacă aveam opțiunea asta. Mi-era teamă că o să pic.

1 kilometru

Acum un an și ceva, în primăvară, mă întorceam acasă după ce lăsasem copilele la școală. Era o zi superbă. Soare și destul de cald, deși nu era nici măcar aprilie. Purtam jeanși, o jachetă și pantofi sport. Ascultam muzică, viața era frumoasă și, fără vreun motiv anume, aveam o stare atât de bună! Mi-a trecut prin minte să nu mă duc acasă, ci în parc, să alerg. În jeanși și geacă :). Așa, să văd dacă pot. Mi-am setat smart watch-ul – pe care îl purtam oricum, nici acum nu consider că e un gadget doar pentru cei care fac mișcare – și mi-am propus să alerg un kilometru. Da, ai citit bine: un kilometru.

Un kilometru e de râs pentru cineva care face sport. Dar să nu uităm cine eram eu: nu doar că nu faceam nici un fel de mișcare, însă eram și foarte convinsă că n-o să pot. Pentru mine – și pentru alți oameni care n-au condiție fizică – , un kilometru nu era doar mult, ci un milestone. Era distanța minimă și necesară care să mă convingă să încerc să merg mai departe.

Primul kilometru e, de fapt, cel mai greu. Dintr-o mulțime de motive: de la faptul că e o luptă cu mintea (luptă care continuă, de fapt, și la următorii), cu gândul că nu poți, dar și cu lipsa de experiență. Pornești cu viteză prea mare, obosești, nu știi să respiri; sau poate că respiri corect, dar pur și simplu NU ȘTII dacă e corect. Îți e cald, transpiri. Nu-ți e încă sete, dar te gândești că îți va fi. Te întrebi ce-a fost în capul tău când ai venit în parc să faci asta. Să te apuci la alergat la 40 de ani!!! OK, dar cât de lung e un kilometru, totuși? Ai putea să renunți acum, n-o să știe nimeni. Bine, dar, stai: ești chiar atât de obosită încât să te oprești?

Toate astea (și multe altele, dar nu le mai rețin) mi-au trecut prin minte până când smart watch-ul m-a anunțat că am parcurs un kilometru. Serioooos? Eu, care n-am făcut sport niciodată? Oh, dar e atât puțin! Dar, hei, e și foarte mult – mai ales având în vedere toate piedicile pe care mi le-am pus.

Mi-a fost rușine să spun vreunui prieten că am fost în parc să alerg… un kilometru. Cum naiba să spun cuiva așa ceva? Doar că eu m-am bucurat de reușita asta mică. Mi-am zis că e, totuși, foarte bine pentru un începător. Că dacă fac asta mai des, tot e mai bine decât nimic. A doua zi m-am dus din nou în parc, îmbrăcată cu pantaloni sport și sneakers speciali pentru running, cu muzică-n urechi, smart watch și bani cash în buzunar, ca să-mi cumpăr apă. Mi-am propus să alerg un kilometru, am alergat unul și jumate.

Și-acum să apăsăm pe fast forward. Am aflat, pe propria-mi piele, că, la început, ai o creștere rapidă. Dacă-mi amintesc bine, am trecut de la 1 km la 1,5 km, apoi la 2,5 km, la 4 km și direct 7 km. Am și abandonat alergatul vara trecută – putem vorbi și despre asta, dar nu e chiar o poveste scurtă -, am început din nou în primăvara asta. N-am făcut nici acum vreo mare brânză, „recordul” meu e de vreo 8 km. Totuși, sunt zile în care alerg doar 4 (aș zice că ăsta e minimum-ul meu, momentan) și sunt OK cu asta.

Efectul drogului

Salturile rapide în kilometri m-au ajutat foarte mult și mi-au dat încredere. E minunat să ai rezultate repede, eventual mai repede decât credeai. Cred că aș fi avut șanse mai mari să o las baltă și să nu mai încerc niciodată dacă reușeam să fac doar cu 100 de metri în plus (cum îmi imaginasem inițial). Dar, mai mult decât număratul kilometrilor, m-au ajutat endorfinele.
Mi-a fost bine după efort și la primele ture de alergat, cele cu distanțe foarte mici; însă cred că după a treia oară am simțit ceva minunat: fericire. Am zis că mi se pare, că am avut eu o zi bună, însă starea de extaz a continuat să revină după fiecare ieșire la alergat. Senzația e superbă – nici nu știu cum să o descriu, de aia îi zic drog. E o stare de bine venită parcă de nicăieri, un moment în care îți trec prin cap toate lucrurile faine pe care le trăiești, o liniște și o bucurie la care nu știu nici acum să ajung altfel.

Foarte motivant e și faptul că nu ajungi la starea fericire doar dacă alergi 5, 7 sau 10 km; o poți întâlni și la 2,5. E vorba de cât efort depui și, în consecință, de oboseală. Cineva neexperimentat depune mai mult efort pe o distanță mai mică, deci se va simți mi-nu-nat și după 10, 15 sau 20 de minute de alergare ușoară.

Pe mine binele ăsta m-a luat prin surprindere; inițial nu-mi vedea să cred că e adevărat, că chiar se întâmplă. Și-atunci am întrebat niște prieteni care aleargă de mulți ani de ce nu mi-au spus și mie de drogul ăsta. De fapt, tot pentru drog am alergat și azi.

Și celălalt bine…

… e cel despre care nu citisem nicăieri. Binele ăsta a venit, cred, pe la kilometrul 4, când mi-am dat seama că POT. Păi nu eram eu fata aia cu scutire la sport, care n-avea chef să urce pe scări nici până la etajul trei, care nu voia la sală și care n-avea condiție fizică? Eram. Dar să vezi ce, mi-am dorit să fac lucrul ăsta și am și reușit.

Diferența de la 1 km la 4 sau la 7 ține de un pic de obișnuință și de exercițiu, dar ține mai ales de minte. De dorința de a continua, de a înfrânge plictiseala (pentru mine, plictiseala e cel mai mare dușman), de a-ți da seama dacă ești cu adevărat obosit, de a-ți impune sau nu limite stricte. De exemplu, pe mine țintele foarte îndrăznețe mă descurajează. Mă ajută mai mult gândul că nu sunt într-o competiție, că nu trebuie să dovedesc nimic, că mă pot opri în orice moment dacă nu mai pot – și fără să mă pedepsesc sau să mă gândesc că „n-am fost în stare”. Sunt zile și zile: data trecută am alergat 8 km; azi, doar 4,7. Mi-am setat totuși un fel de „limită”, dar e una la care știu că pot ajunge fără să mă frustez, și anume 4 km – pentru că am putut să alerg atât chiar și când nu mă simțeam prea bine.

E o luptă continuă cu mine însămi; o luptă grea, care conține, însă, o doză de plăcere. Și-apoi ești premiat cu starea aia în care ești când îți dai seama că ai reușit ceva ce nu credeai că poți să faci. Singură. Fără ajutor.

Să mai scriu cât de importantă a fost pentru mine descoperirea asta? Ei bine, au fost o mulțime de situații în care mi se părea că nu pot să fac un lucru sau altul. Că nu mă pricep. Că am nevoie de sprijin, că nu pot singură și alte lamentări din astea.

Și-apoi mi-am amintit că, la naiba, am putut eu până și să alerg.

The post Ați știut toți că există drogul ăsta… appeared first on Mara Coman.