E pentru prima dată când am decis să nu vizitez orașe mari, ci să văd cum e viața în sate și orășele mici din Spania. Îmi imaginam zile însorite în locuri idilice, plaje sălbatice, restaurante mici, de familie. Am găsit toate astea, dar nu prea am găsit soare. Localnicii mi-au povestit că așa se întâmplă întotdeauna în săptămâna de dinaintea Paștelui: e vreme urâtă.

Lăsând ploaia la o parte, m-am întors foarte obosită fizic – n-a fost vacanță de relaxare, ci de mers mult și descoperit locuri – dar mult mai liniștită și relaxată la căpuț. 😊

M-aș întoarce? Cu siguranță.

Unde? Într-unul din cele cinci locuri de mai jos.

***Spuneți-mi care dintre ele vi se pare interesant (într-un comentariu, aici, pe blog) și puteți câștiga un espressor Tchibo Cafissimo pure+ de la Tchibo. Și cafea, bineînțeles.

Un orășel mic, undeva între Bilbao și San Sebastian, cu străduțe înguste, o catedrală superbă, impunătoare, și o plajă de poveste.

E drept că și hotelul nostru, amplasat pe plajă, a fost parte din magie. Vedeam Atlanticul din pat, dimineața auzeam valurile.

Undeva după prânz, la reflux, puteai să mergi pe jos până la o insuliță din apropiere. La prânz și seara aveam impresia că toți locuitorii din orășel au ieșit la terase și beau vin.

Cum mi se întâmplă în locurile în care mă simt foarte bine, m-am întrebat cum ar fi dacă ne-am muta în Lekeitio, dacă ne-ar plăcea să trăim acolo, dacă am avea un câine cu care să ieșim la plimbare în fiecare dimineață.

Deși am stat în Villanueva de Pria – un sat care e atât de frumos, că nu-mi venea să cred că e adevărat – , am mers cu mașina să vedem Luarca. Eu i-aș fi zis orășel, dar pare că e tot un sătuc: micuț, plin de farmec, cu port și far, multe restaurante și cafenele.

Toată lumea ne-a trimis să vizităm cimitirul. M-am mirat auzind asta, dar, când am ajuns în Luarca, am înțeles: cimitirul e undeva în vârf de munte, iar de acolo ai o priveliște panoramică, vezi întregul oraș. Singurul motiv pentru care n-am mers a fost că bătea un vânt extrem de puternic, abia mă puteam ține pe picioare.

Și să vă zic și despre plajă. Când ne-am cazat, proprietara casei ne-a spus că Playa de la Canal e cel mai aproape, deci am mers pe jos să o vedem. Era un drum de țară, totul verde în jur, dar n-aveam nici un fel de așteptări. Și apoi am găsit la bucățica asta de plajă ascunsă între stânci.

Din fericire, am ajuns acolo la reflux și am putut să cobor pe plajă.

Din nefericire, era frig și înnorat.

Am văzut foarte multe plaje de neuitat în nordul Spaniei, mi-e greu să aleg doar una sau două dintre ele. Dar mi-a rămas gândul la cea din Celorio, care se numește Palombina, pentru că e foarte întinsă – cel puțin la reflux.

Era după-amiază și erau mulți oameni care se plimbau, niște copii jucau fotbal… O atmosferă de vacanță, de relaxare, de stare de bine. Mi-am dorit să stau acolo, cu ei, să mă așez și să nu mă grăbesc nicăieri.

Aici a fost cu wow, ce frumoase sunt casele, ce frumos e portul, ce oraș drăguț. Cred că e genul de loc în care puteam să stăm vreo două zile, mai ales că e plin de restaurante, piațete și locuri de descoperit. Am avut senzația că am văzut doar o mică parte.

Și plaja! El Sablon are niște culori incredibile, mai ales într-o zi cu soare. Ca să nu mai zic că, în drum spre oraș, am mai găsit o plajă foarte mică, înconjurată de stânci.

Mi se pare superb să te trezești dimineața într-un astfel de oraș.

Probabil că n-am fi ajuns aici dacă Vasilescu n-ar fi văzut „Ultima noapte în Tremor”, un serial spaniol care n-a fost filmat în Tremor, ci în Puerto de Vega. Tot oraș mic, tot port, tot dragoste la prima vedere. Iar în Puerto de Vega n-am fost doar o dată: după ce am mâncat în prima seară la Sidredria Jorge, ne-am întors de încă două ori.

Înțeleg că aici locuiesc doar vreo 2000 de oameni, dar știu să se distreze. În prima zi în care am ajuns, erau toți în port. Unii, la terase, cu pahare de vin în mâini, alții adunați să vadă un spectacol de dans, alții cumpărând plăcinte sau bijuterii handmade de la târg. O poezie.

Și-acum, că v-am povestit despre aceste locuri, să trecem la lucruri serioase:

Puteți câștiga un espressor Tchibo Cafissimo pure+ și 60 de capsule de cafea. Aici, pe blog.

Cum?

Simplu: îmi spuneți în care dintre locurile de mai sus v-ar plăcea să mergeți.
Ideea e să faceți asta printr-un comentariu pe care îl lăsați pe blog.

E foarte important ca, atunci când publicați comentariul, să-mi lăsați o adresă de mail validă (care nu e publică), una pe care și o verificați – altfel n-o să vă pot anunța că ați câștigat.

Puteți face asta de acum până pe 14 mai.

Câștigătorul va fi extras prin tragere la sorți va primi, iar regulamentul concursului este aici. 

Acest premiu va ajunge la voi datorită prietenilor de la Tchibo care au fost alături de mine și de Vasilescu în road trip-ul din Spania. De altfel, e al treilea an în care călătorim cu Tchibo – cu espressorul în portbagaj și, cu termosurile noastre, peste tot.

UPDATE: Câștigătoarea este… Maria Ștefan! Felicitări!

N-am uitat nici că v-au plăcut și termosurile! Așa că intrați pe contul meu de Instagram: acolo puteți câștiga unul dintre cele 5 termosuri personalizate cu numele vostru.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

Regulamentul concursului de pe Instagram este aici.

The post 5 locuri de văzut din nordul Spaniei și o surpriză appeared first on Mara Coman.

Surpriza e că m-am îndrăgostit de locurile astea. Atât de mult încât vreau să mă întorc. Ba chiar am discutat cu domnul V. despre ce șanse ar fi să ne mutăm aici. Nu prea sunt, dar ne-ar cam surâde.

Înainte să înșir părțile bune, vă zic ce dubii pe care le aveam înainte să ajung aici. Inclusiv cu vremea.

Când auzeam că sunt 22-24 de grade nu mi se părea mare chestie. OK, nu se compară cu iernile din România, nici cu primăverile, dar tot nu-mi suna a vară. Am pus costumele de baie în bagaj doar așa, să fie. În schimb am luat un fes, să nu îngheț pe undeva :)).
Eram convinsă că n-o să am nevoie de sandale sau flip-flops – greșit, dar aia e, am umblat în sneakers toată vacanța.

Nu știu cum să vă explic asta, dar 22 de grade la soare aici, în Tenerife, sunt vis. Am stat în rochie și-n pantaloni scurți și a fost mai mult decât bine. Am stat la plajă ore întregi, în costum de baie, fără cel mai mic disconfort.

Alt lucru care nu-mi plăcea e că majoritatea oamenilor îmi povesteau doar despre plaje. Mergi pe plaja aia, mergi pe plaja ailaltă.

Totul bine și frumos, dar eu, când călătoresc, vreau să văd și orașe, oameni, piețe. Ador plajele, însă am nevoie de mai mult de atât.
S-a lămurit și aspectul ăsta. Stăm în Capitală, în Santa Cruz de Tenerife, un loc care merită luat la pas. Iar de Purto de la Cruz m-am îndrăgostit – acolo mi-ar plăcea să mă mut.

Și acum să trecem la ale noastre. Motive pentru care vreau să mă întorc aici sunt destule, le înșir mai jos.

Am avut de la 19 la 27 de grade ziua. Mai cald când am ajuns, mai răcoare în ultimele zile. Dar ne-am simțit foarte bine, am putut să ne plimbăm cât am vrut (la 35 de grade nu aș fi rezistat), am stat pe malul mării, am făcut plajă.

Ioana și Maria au făcut baie în trei zile diferite. Eu doar în una și mi-a plăcut la nebunie. Aș fi regretat să nu fac asta și m-am simțit bine. Apa era rece, dar afară era foarte cald și a fost o combinație bună.

Încă ceva despre vreme: în sud, unde sunt plajele, de obicei e vremea mai bună. La noi, în nord, a și plouat câteva zile. Partea cea mai bună e că insula e destul de mică și reușeam să fugim de ploaie.
În cel mult o oră (hai, o oră și ceva dacă e aglomerat) ajungi cu mașina în cealaltă parte a insulei.

Am făcut asta câteva zile la rând: plecam pe ploaie din Santa Cruz de Tenerife și stăteam la plajă undeva în sud. Nu ne venea să credem că diferența e atât de mare.

Deși înainte să ajung aici aveam impresia că n-o să mă surprindă prea mult – doar am mai văzut plaje, unele de o frumusețe care m-au lăsat fără cuvinte – , am avut și în Tenerife niște wow moments. Ador Las Teresitas, plaja din Capitală, și Playa Maria Jiménez, plaja neagră de lângă Loro Park, din Puerto de la Cruz (fotografia de deschidere a articolului este de acolo).
Am stat pe ambele fără să fac nimic și mi-a fost bine. Mă rog, cu o carte, cu un pahar de cava, știți voi.

E plin de turiști și probabil că și ei contribuie la starea asta de vacanță. Dar pentru că sunt în Santa Cruz de Tenerife, în Capitală, sunt și mulți localnici.

Poate n-am stat de ajuns, poate nu am simțit eu toate măruntaiele orașului, poate că e și final de decembrie, însă n-am prea văzut oameni grăbiți, stresați, nervoși, agitați.

Mi se pare fascinant cum insistă să ne vorbească în spaniolă chiar și când e clar că nu înțelegem – bine, e straniu pentru mine că ei nu știu engleză deși lucrează în restaurant (în nord, că în sud vorbesc engleză toți). Dar uite că ne descurcăm și fără.

O întâmplare care m-a surprins plăcut: eram într-un supermarket și l-am întrebat pe vânzător ce program au pe 24 și pe 25 decembrie, când bănuiam că vor fi toate restaurantele închise și că, totuși, va trebui să mâncăm ceva.

Omul mi-a zis că pe 25 decembrie au program normal, dar am vrut să mă asigur, ajutată de Google translate, că m-a înțeles. Chiar e deschis în ziua de Crăciun? Sigur?

Ce credeți că a făcut el, deși în spatele meu se făcuse coadă, erau oameni care voiau să-și plătească cumpărăturile? Mi-a scris, frumos, pe bonul fiscal programul supermarketului în zilele de 24, 25 și 31 decembrie.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

Am mâncat bine peste tot. Atât de bine încât cred că acasă mă așteaptă o lună cu broccoli, roșii, grătar de curcan și brânză din aia slabă și fără gust.

Ce am mâncat? Paella, creveți cu ulei și usturoi, jamon, tortilla de patatas, cartofii lor canarioți, cu sosurile delicioase, baby calamar, caracatiță, empanada (un fel de plăcintă umplută cu carne). Și apoi fructele: papaya, mango, maracuja, banane cultivate aici – care au o aromă minunată, ceva ce n-am simțit niciodată înainte.

M-am simțit ca într-un mic paradis culinar.

Inițial am crezut că mi se pare, apoi mi-am dat seama că e adevărat: totul e mai ieftin. Și benzina, și ce am cumpărat din supermarket, și ce am comandat la restaurant – sau, poate, în funcție de restaurant, să zicem că am plătit ca acasă.

În prima zi am fost la plaja Las Teresitas pentru că era aproape de Santa Cruz de Tenerife, unde am stat noi. Și m-am blocat când am aflat că un șezlong pe plajă costă 3 euro. Apoi m-am dus la bar: 2 euro un suc, 2,5 euro un pahar de vin. Nu-mi venea să cred.

Da, în sud (zonă cu mai multe plaje și unde e un pic mai cald), prețurile sunt ceva mai mari. 6 euro un șezlong la Playa El Duque, dar eram totuși în zona hotelurilor de 5 stele.

Încă ceva despre prețurile de la plajă: nu te obligă nimeni să cumperi șezlong sau băuturi de la terasa din apropiere. Poți să vii cu un prosop, să-l pui direct pe nisip, și cu sticla cu apă de acasă.

Mi-am dat seama de asta din primele zile. Nu am avut senzația aia că trebuie să văd tot și că nu am timp. Că trebuie să fac cât mai multe într-o zi. Că e acum ori niciodată.

Nu știu ce anume m-a făcut să mă relaxez, dar a ajutat enorm. Poate pentru că nu sunt într-un oraș cu 1000 de obiective de bifat, poate pentru că îmi doresc să mă și odihnesc și să nu ajung acasă frântă.

Am primit de la voi multe sfaturi cu locuri în care trebuie să ajung și le-am ales doar pe cele care ni se potrivesc nouă, acum, în formula asta.
Adică n-am mers cu mașina pe trasee complicate, pentru că fetelor le e rău. N-am făcut hiking pentru că nici nu e pe lista mea de dorințe, dar nici nu aveam echipament potrivit.

Din același motiv n-am urcat nici pe Teide. Nu dați cu roșii, vă cred că e o experiență – dar n-am simțit că-mi doresc să plec cu haine groase în caz că e vânt, plouă sau ninge (chiar a nins sus, pe munte.
Am urcat o dată pe un vulcan, în Santorini, știu ce ziceți cu view-ul și peisajul selenar, dar n-am avut chef să repet experiența. Poate data viitoare.

The post 7 motive pentru care vreau să mă întorc în Tenerife appeared first on Mara Coman.

Când l-am auzit pe colegul de apartament că vrea să ajungă și în cel mai sudic punct al Europei – adică în Spania, la Tarifa -, m-am oprit din tot ce făceam și l-am ascultat cu atenție. Cu foarte mare atenție, mai ales că mă interesa foarte tare dacă e vreo șansă să ajung și eu acolo.

V-am mai spus că mie nu-mi plac călătoriile lungi cu mașina, dar mă gândeam să fac ca data trecută: să zbor până într-unul din orașele mari și, de acolo, să ne continuăm călătoria pe patru roți.

Ceea ce s-a și întâmplat: am aterizat la Barcelona și am plecat spre casă din Sevilla, tot cu avionul. În restul zilelor ne-am plimbat cu mașina în orașele din sud și a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe.

Am scris deja de ce m-a cucerit Valencia, n-o să mă repet, dar pot să mai adaug :). Nu știu cum e să trăiești acolo (deși am primit destule comentarii de la oameni care s-au mutat în Valencia), dar mie mi s-a părut că oamenii sunt relaxați și că se bucură cu adevărat de orașul ăsta.

Mă uitam la cei din Parcul Turia: unii citeau, unii veniseră la un mic picnic. Am asistat chiar la un fel de petrecere de zi de naștere a unui puști, tot în parc. Perechi de îndrăgostiți care stăteau îmbrățișați, pe iarbă, fără să-și spună nimic.

Știu că se vor găsi oameni care să-mi spună că și în Herăstrău e așa. Și în Tineretului. Nu zic că nu sunt, doar că parcă nu atât de mulți. Și, sincer, mi-a plăcut și faptul că din parcurile din Valencia lipsesc terasele zgomotoase, muzică tare, restaurante fancy.

Orașul vechi e o bijuterie, pe-acolo am petrecut destul de mult timp, inclusiv încercând să mănânc la ore nepotrivite. Apoi am mers spre plaja imensă – cred că doar la Deville am mai văzut o plajă atât de lată – și plină de oameni, deși eram în aprilie.

Din Valencia până în La Línea de la Concepción a fost un drum lung cu mașina. Partea bună a fost că, intenționat, pe alocuri am ocolit autostrăzile și am mers pe coastă, ba chiar ne-am mai și oprit pe ici, pe colo, pe unde ne cucerea peisajul. Am avut și parte de o vreme superbă, de ne-am minunat încontinuu de culorile mării.

Problema era că nu păreau să fie prea multe benzinării sau cel puțin nu fix pe șosea. Nu de benzină aveam nevoie, ci de mâncare. Sunt indicatoarele acelea cu cuțit și furculiță, canistră de benzină și parcare, dar noi voiam un sendviș și să mergem mai departe. Mă rog, foamea ne-a împins să ne abatem din drum când am văzut un astfel de indicator și foarte curând am ajuns la ceva ce se numea Restaurant.

Să nu credeți că eram în vreun orășel. Nu, era un restaurant in the middle of nowhere, dar plin. Numai spanioli și nimeni nu rupea o boabă de engleză. Acolo am mâncat o su-per-bă tocăniță de sepie cu sos de roșii și cel mai bun sendviș cu jamon din toată aventura noastră spaniolă.

Dacă mă întrebați pe mine, La Línea de la Concepción nu e musai pe lista de locuri care trebuie vizitate, dar a fost o bază bună pentru drumurile pe care le-am făcut ulterior. Adică am mers la Tarifa, Cadiz, Ronda și am făcut chiar și o mică escapadă în Gibraltar.

Mie mi-a plăcut mult Cadizul, un oraș mare, cu kilometri întregi de plajă, cu universitate, cu un centru vechi cochet și o piață în care am mâncat memorabil. La Cadiz am simțit că aș vrea să mai stau, aș fi vrut să dorm acolo, să am timp să explorez mai mult din oraș.

Ronda

Ronda

Ronda

Ronda e de câțiva ani pe lista mea de locuri în care vreau să ajung, mai ales după ce am trecut o dată pe acolo. Am trecut la propriu, eram într-un press trip și n-am văzut nimic din oraș, ci doar m-am minunat că există un astfel de loc, construit în vârful munților. Așa că m-am întors acum, am luat la pas centrul vechi, podurile celebre și grădinile – un fel de balcoane imense cu un view de senzație.

N-am explorat prea mult Gibraltarul – prietenii îmi ziceau că trebuie să-mi aloc măcar o zi întreagă. Ei bine, eu n-aveam o zi întreagă de stat acolo și m-am trezit și cu o problemă logistică: am rămas fără semnal la telefon. Vasilescu, la fel. Nu ne-am închis datele, doar că telefoanele noastre nu s-au mai conectat la nici o rețea.

Asta înseamnă că nu aveam hartă, așa că ne-am limitat la a urca pe Rock of Gibraltar și a face cunoștință cu maimuțele. Am bifat și experiența de a trece frontiera pe jos, asta chiar nu mai făcusem.

M-am întrebat cum e să locuiești aici, în acest orășel de la marginea continentului, unde se întâlnește Mediterana cu Atlanticul. Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu l-am explorat prea mult pentru că scopul nostru era să ajungem la Punta de Tarifa, cel mai sudic punct al Europei.

Punta de Tarifa se află pe Isla de Las Palomas (insula porumbeilor) și, în timp ce mergeam spre ea, cu marea în stânga și cu oceanul în dreapta, am văzut că drumul nostru se termină cu o poartă. Iar pe măsură ce ne apropiam urma să ne dăm seama că acea poartă era închisă.

Ei, nu e tocmai plăcut să pleci din București special pentru asta și să te trezești că nu poți, de fapt, să vizitezi insulița. Totuși, pe acea poartă era un număr de telefon la care am sunat, deși eram convinși că n-o să răspundă nimeni.

Surprinzător, chiar a răspuns cineva la telefon și da, am putut face programare. În drumul nostru spre Sevilla ne-am oprit din nou la Tarifa și am văzut Isla de Las Palomas – locul de unde, în zilele senine, se vede Marocul.

De neratat: dunele de lângă Tarifa. Mai exact, Duna de Valdevaqueros, locul despre care am scris deja aici. 

Poate și pentru că eram destul de obosită când am ajuns. Aveam așteptări mari și da, am amuțit când am ajuns în Piața Spaniei.

Orașul se pregătea de feria, femeile erau îmbrăcate în rochii tradiționale, cu volane, și purtau flori în păr. Mi se părea că e aglomerat și plin de turiști – nu vreau să mă gândesc cum e vara acolo.

Am stat doar o zi și am simțit că n-am înțeles nimic, deși am mers cât am putut prin centrul vechi. Dar n-am avut timp să-l văd în tihnă, să descopăr locuri ascunse. M-am convins însă că trebuie să fiu cu ochii pe zborurile spre Sevilla și să merg acolo pentru câteva zile.

Nu știu când va fi și asta, că lista mea cu locuri pe care vreau să le (mai) văd se tot mărește.
Însă, dacă ar fi să-mi stabilesc „prioritățile” de vacanță pe tărâmuri spaniole, cred că mai întâi m-aș întoarce la Valencia, cu Ioana și Maria. Sigur le va plăcea și lor.

The post Valencia, Tarifa, Ronda, Sevilla și un pic de Gibraltar appeared first on Mara Coman.

Sunt cu ochii pe Googe maps.  În mai puțin de un kilometru ar trebui să ajungem la Duna de Valdevaqueros, niște dune de nisip de lângă Tarifa despre care mi-au povestit niște prieteni.
Doar că noi mergem pe un drum “normal”, un fel de drum de țară relativ îngust, cu copaci în stânga și-n dreapta. Pe măsură ce distanța până la destinație se micșorează îmi pierd speranța. Ce dune? Ce nisip? Îmi exprim neîncrederea cu voce tare și-apoi amuțesc.

Dintr-o dată văd cum copacii de pe marginea drumului sunt îngropați în nisip. Șoseaua asfaltată continuă și ea, printre dunele de nisip destul de înalte. E ceva cu adevărat spectaculos, ceva ce n-am mai văzut niciodată. Cobor și mă urc pe dune, mă joc în nisipul fin, încerc să fotografiez și să filmez tot. De sus văd Atlanticul și plaja Bolonia, unde sunt deja destui oameni la plajă. E frumos. E atât de frumos.

La coborâre mă rostogolesc ca un copil, fără să-mi pese c-o să am nisip în păr, în pantofi, în șosete. Îmi iau termosul cu cafea din mașină și-i spun lui Vasilescu că vreau să mai stau câteva minute, să mă bucur de ce văd în jur. Să-mi trag sufletul și să-mi beau cafeaua într-unul dintre cele mai frumoase locuri pe care mi-a fost dat să le văd.

Pe Duna de Valdevaqueros

În Valencia

În Cadiz

Undeva în Andalusia

La Tarifa

Așa cum cred că ați aflat deja, Tchibo a fost cafeaua oficială a road trip-ului nostru. După ce anul trecut ne-a însoțit în Norvegia, în cel mai nordic punct al Europei în care se poate ajunge cu mașina, acum a fost alături de noi în călătoria spre cel mai sudic punct – în Spania, la Tarifa.

Unii dintre voi știți că Vasilescu nu poate funcționa fără cafea; eu pot, dar nu văd de ce, mai ales că pentru mine e o plăcere. În călătoriile astea lungi, cu mașina, domnul V. se trezește și pleacă uneori la drum înainte de ora la care hotelurile servesc micul dejun – asta înseamnă că n u are de unde să-și ia cafea. Drama a luat sfârșit anul trecut, când și-a luat un espressor mic de la Tchibo (chiar e mic, am eu genți mai mari decât el!) și a călătorit cu el până în nordul Norvegiei.

Trebuie să recunosc că aparatul de cafea face toți banii: am plecat cu el și-n Grecia, vara trecută, și acum, în sudul Spaniei. Cât am fost eu în Spania am stat în patru hoteluri diferite, dar nici unul nu avea espressor în cameră. OK, aveam kettle, ceai și cafea instant, dar eu nu beau nici una, nici alta.

În nici una dintre zile n-am avut chef să cobor la micul dejun și probabil că, dacă n-aveam espressor-ul cu noi, ar fi trebuit să renunț la răsfățul de a-mi bea cafeaua în pat. N-a fost cazul, din fericire.

V-am povestit experiența noastră, dar aș vrea să vă convingeți și voi de ce înseamnă să ai acasă – sau în portbagajul mașinii 😉– un espressor care să fie și mic, și bun.

Așa că am două premii pentru voi: fiecare din ele conține câte un espressor Tchibo Cafissimo Pure+, 60 de capsule de cafea și un termos personalizat cu numele câștigătorului.
Nu de alta, dar vreau să mă asigur că vă puteți bea și voi cafeaua oriunde veți ajunge.

E de ajuns un comentariu, aici, pe blog.
Un comentariu în care să-mi spuneți de ce ați vrea să aveți un espressor Tchibo Cafissimo Pure+ și în ce vacanță v-ar plăcea să-l luați.

Rugăminte mare însă: când lăsați comentariul folosiți o adresă de email reală.
Ea nu va fi publicată, dar, în caz că veți câștiga, vă voi scrie pe acel email.
Dacă totuși nu dați nici un reply în 48 de ore, voi extrage alt câștigător – că trebuie să se bucure cineva de espressor.

Alte câteva informații logistice: concursul se va încheia pe 30 aprilie, ora 23. Atunci voi aproba ultimul comentariu și voi extrage cei doi câștigători prin tragere la sorți.

Mai urmează două concursuri mai mici, pe Facebook și Instagram.

UPDATE: Am extras câștigătorii cu random.org, numele cu care au comentat sunt Teodora și Mădălina Pașcu.
Felicitări! Veți găsi un email de la mine la voi în mailbox.

The post Am două premii pentru voi appeared first on Mara Coman.

Sâmbătă și duminică am bătut străzile minunându-mă. Parcă nu-mi venea să cred că sunt atâtea clădiri superbe, atâtea piațete cochete, cu restaurante mici și mari, cu copaci înfloriți, parcuri, o mie de parcuri, o stradă îmbrăcată în flori.

Eram obosită când am ajuns, trezită de la 4 dimineața, în avion la 7. Am aterizat la Barcelona unde m-a așteptat Mihai (plecat într-un road trip de la București la Punta de Tarifa), am dat o raită prin Tarragona și apoi ne-am  urcat în mașină și am pornit spre Valencia.

Doar că la un moment dat am simțit un miros în mașină. În cele mai multe cazuri când intră un miros în mașină nu e ceva plăcut. Nu și de data asta.

Inițial am zis că mi se pare, apoi l-am întrebat și pe Vasilescu, care mi-a confirmat. Nu înțelegeam de unde vine parfumul ăsta, dar mi-a picat fisa curând: treceam pe lângă livezi de portocali în floare. Pe lângă sute de hectare de livezi de portocali care miroseau atât de putenic, încât se simțea și în mașină. Am mers așa kilometri întregi.

A fost primul meu contact cu Valencia.

După ce ne-am cazat am mers direct în centrul vechi, în zona cu Catedrala și Torres de Serranos. Am găsit aici exact mood-ul care-mi place, cu clădiri gălbui și cărămizii luminate de soarele ca mierea, cu palmieri care contrastează cu culorile calde, cu străduțe mici care te duc în piațete frumoase, cu tapas, paella și cava.

Dacă mă gândesc bine, ce-mi place la Valencia e acest 3 în 1: orașul vechi cochet care contrastează puternic cu Orașul Artelor și Științelor și, peste toate, marea. Mi se pare că e genul de loc care le are pe toate. M-am zis chiar că aș putea locui aici.

Trebuie să recunosc că am avut și noroc cu vremea foarte frumoasă. Nu știu dacă mi-ar fi plăcut Valencia pe ploaie, dar la 25 de grade a fost minunată. Plaja era plină azi, orașul era destul de plin, dar nu era încă atât de aglomerat cât să te incomodeze. Am promis c-o să mă întorc și cred că aprilie sau octombrie ar fi perfecte.

Cam atât despre Valencia, dar revin cu povești din sudul Spaniei, spre care pelcăm mâine. Sper să nu fiu atât de frântă și să apuc să scriu și aici. În caz că nu reușesc, știți deja unde găsiți updates: pe Instagram.

The post Cu ce m-a cucerit Valencia appeared first on Mara Coman.

Sunt prima data in Madrid si cumva ma simt pierduta. In prima zi nu reuseam sa ma orientez deloc – e cumva o senzatie placuta si ciudata pe care o am de fiecare data cand ajung intr-un loc nou. Aici insa m-a naucit aglomeratia – avand in vedere cati oameni erau aseara in Plaza del Sol, probabil ca e pustiu in restul Europei. Erau multimi de oameni, ca la miting. Era greu sa mergi pe trotuar, aproape imposibil sa faci poze si sa te orientezi. Seara, am ajuns acasa si am cautat pe net ce excursii se pot face in afara Madridului – am si gasit vreo doua locuri foarte interesante, o sa va povestesc despre ele alta data.

Ce mi-a placut insa, pana acum, au fost micile magazine. De cele vintage, cele cu discuri vechi, pana la cele cu timbre si monede. In Plaza Mayor erau, unul langa altul, vreo cinci-sase buticuri cu timbre – aici, oamenii au timp pentru pasiunile lor. Apoi, sunt acesti street artist care fac diverse lucruri pentru un banut. I-am vazut si in alte orase (prima data, la Viena), dar cel mai mult mi-a placut omul care facea baloane de sapun. Erau baloane-gigant pe care le facea cu doua bete lungi legate cu sfoara. Acolo am stat vreo 10 minute sa-l privesc si am facut si cateva poze (cam ce mi-a iesit mie cu telefonul, dar nu m-am putut abtine).

In planurile pentru maine e piata cu vechituri, iar astazi… inca nu stiu, o sa merg pe strazi fara tinta, cu relaxare, ca doar asta inseamna vacanta. Daca aveti vreun sfat, let me know; la cat de aglomerat e, sunt sanse sa ratez multe locuri.

P.S. Nu, n-a plouat inca. Se anunta pentru maine.

The post Omul care facea baloane de sapun appeared first on Mara Coman.