Să vă povestesc cum mă uit eu la filme și seriale? Pornesc televizorul, caut ceva ce cred eu că m-ar putea relaxa după o zi plină, dau play și în vreo jumătate de oră adorm.

Nici o tragedie în asta, doar că uneori chiar îmi doresc să reușesc să mă uit și eu măcar la un episod întreg și, astfel, să-mi scot din minte tot ce s-a întâmplat peste zi.

Tot căutând să văd ce seriale noi o să apară următoare, am dat peste FBI: Biroul Federal de Investigații. Sezonul 1 începe luni, pe 4 martie, la 9 seara pe AXN. Și pare genul de serial de care am nevoie: pun pariu că o să mă prindă acțiunea, deci n-o să mi se mai facă somn, mai ales că episoadele au doar 45 de minute.

Serialul urmărește diverse cazuri pe care le investighează cei de la Biroului Federal de Investigații din New York. Mie-mi place mult de Maggie Bell (interpretată de Missy Peregrym), o doamnă-agent special fără teamă de nimic și care face echipă bună cu Adom OA Zidan (jucat de Zeeko Zaki) – fost agent sub acoperire selectat în echipa FBI.

Din ce mi-am dat seama, în fiecare episod e dezbătut un caz diferit, însă e vorba despre infracțiuni “serioase”: răzbunări între traficanți de droguri, terorism, crimă organizată sau spionaj. Cazuri de importanță majoră și anchete complexe care au loc în New York (de care, apropo, mi-e tare dor).

Am citit un pic despre serial și am aflat că, pe lângă infracțiuni și adrenalină, pe ecran se vor derula poveștile celor două personaje principale. În afară de tema generală – lupta continuă a FBI-ului cu cei care încalcă legea -, ce se întâmplă în viețile lui Maggie și OA reprezintă firul roșu al serialului.

Poveștile celor doi ni se vor dezvălui treptat, iar eu n-o să vă stric frumusețea de a le descoperi singuri.
Vă spun doar ce veți afla de la bun început: Maggie e un criminalist ambițios, o tipă deșteaptă, care-și iubește meseria și se implică în tot ce face. De altfel, e născută într-o familie de polițiști, deci moștenește cumva pasiunea pentru meserie. E destul de discretă cu viața ei personală, dar aflăm că soțul ei a murit într-un accident.

Și OA e un personaj interesant conturat: un egiptean născut în New York, practicant al religiei musulmane. N-a fost doar agent sub acoperire, ci și în armată. Chiar dacă pare dur, are și el momente de vulnerabilitate – de exemplu când își amintește că, în copilărie, a fost victima bullying-ului.

Știu că mulți dintre noi s-au dezobișnuit să vizioneze filme sau seriale la oră fixă, dar eu, una, am de gând să încerc asta. Din nou, pentru că la fel am făcut și cu Dr. Death.

Am descoperit că găsesc un soi de plăcere în această așteptare și anticipare a serialului preferat. Parcă savurez altfel episoadele decât dacă fac binge watching – ca să nu mai zic că mi se pare că nu am niciodată timp pentru binge watching. Mereu mai am ceva de lucrat, de spălat, de aranjat.

Dar, dacă urmăresc un serial care se difuzează într-o anumită zi, la o anumită oră, fac cumva și-mi găsesc timp. Nu mai amân momentul în care mă relaxez la TV, nici nu mai ajung să-l pornesc când deja sunt frântă de oboseală. Motiv pentru care, cum ziceam la început, adorm imediat 😊.

Mai mult, mă bucur că am un plan pentru serile de luni care, cel pentru mine, nu sunt foarte palpitante.

Foto: AXN

The post Un serial de văzut în serile de luni appeared first on Mara Coman.

Ca de obicei, discuția mea cu Ana nu s-a rezumat nici la personaj, nici la mini-serie. Pentru că Ana este, de când o cunosc, un om cu o energie nemaipomenită, care are o mulțime de pasiuni și de interese. Pune suflet când vorbește despre ele, simți că se dedică cu totul – și sunt puțini oameni la care am văzut asta.

De altfel, m-am întrebat zilele astea când am cunoscut-o pe Ana Ularu. Cred că în vara lui 2004 am intervievat-o pentru prima dată (pentru una dintre revistele care nu mai există).

Ea avea 19 ani, eu, 25.

Jucase rolul Lolitei, văzuse toate filmele, citea tot ce prindea, asculta diverse genuri de muzică, era interesată de toate manifestările artistice. O mică enciclopedie plină de viață care voia să absoarbă tot, ca un burete. Să învețe cât mai mult. Să dea tot ce poate, indiferent cât e de greu, indiferent că e vorba despre un rol mic, despre o ședință foto, despre un interviu.

Și a rămas la fel. Am simțit același lucru zilele trecute, când am reușit să stăm puțin de vorbă, într-o perioadă nebună și aglomerată pentru amândouă.

Știți deja pretextul discuției noastre: mini-serialul „Spy/Master”.

Trebuie să recunosc că eu am fost puțin sceptică – sunt destule producții românești care nu mi-au plăcut. Spun asta din postura de amator, de un singur om din marele public.
Desigur, distribuția era o garanție; știam și că un dialog cu Ana Ularu nu putea fi decât unul spumos. Dar nu voiam să promit că scriu înainte să văd „Spy/Master”. Așa că am avut acces la primele două episoade. De altfel, e o procedură standard – vizionarea face parte din documentarea jurnalistului.

N-o să dau spoilere, n-o să fac nici un review al serialului, mai ales că internetul e deja plin cu tot felul de sinopsisuri.
O să vă spun doar că, atât cât am văzut, m-a convins că merită să-mi dedic timpul acestei povești. Că m-a prins, că sunt curioasă să văd continuarea (și nu, nu mi se întâmplă des) și, nu în ultimul rând, că personajul interpretat de Ana Ularu m-a călcat pe nervi.

Când ai filmat „Spy/Master”? Nu mă refer doar la un anumit moment în timp, ci și la perioada din viața ta în care ai lucrat la acest serial.

Ana Ularu: Am avut două perioade de filmare, la începutul lui iunie 2022, când eram proaspăt întoarsă de la alte filmări din Barcelona. Cu foarte mare bucurie am ajuns la Budapesta (n. red.: acolo au avut loc o parte dintre filmările serialului), care e un oraș de suflet pentru mine. Și proiectul ăsta a fost ceva foarte special. În plan personal, țin minte că pe vremea aia încă alăptam…

A doua etapă de filmări a fost în septembrie 2022, după ce mai luasem o dată globul pământesc la picior, cu un pic de Canada, un pic de Los Angeles și deja fetița mea era mai mare.
Ea e prezentă în toate poveștile, pentru că e cu noi la toate filmările. Așa măsor perioadele de filmare, în momentele ei de creștere, în ce haine îi mai veneau și cum împachetam tot în valizele noastre. Una roșie, una gri.

Ai spus „noi”, asta înseamnă că tot timpul pleci și cu fetița, și cu soțul tău.

Plecăm împreună în măsura în care se poate. De fiecare dată când spun asta mi-e teamă că n-o să mai fie posibil. Dar încercăm să ținem familia împreună. E foarte, foarte important ca fiica noastră să crească avându-ne, pentru că noi suntem confortul ei. Pentru ea, prezența noastră e foarte importantă. Și am încercat întotdeauna să îi oferim nucleul ăsta foarte bine definit.

Nu e dificil?

Probabil că e. Dar cred că e în natura noastră să ne adaptăm. Au fost și situații dificile, unele probabil și un pic periculoase. De exemplu, filmările din Texas ale soțului meu, Marc, care veneau la pachet cu șerpi, cu păienjeni, cu căldură. Vorbeam recent cu un prieten care îmi spunea: „Ei, știi cum e primul an din viața unui copil”, iar eu i-am spus: „Nu, nu, nu, crede-mă, avem experiențe complet diferite. Nu cred că, în primul an din viața copilului tău, aplaudai ca să nu-ți iasă în cale șerpi cu clopoței!”

Dar ce facem noi nu e dificil; să-ți crești copiii în război e dificil. Să trebuiască să le explici că în lumea asta nu e doar cruzime și cinism, ci mai sunt și lucruri frumoase. Până la urmă, la noi e un lux: trăim frumos, așa, ca o familie de saltimbanci care merge cu cortul dintr-un loc în altul.

Cum reușiți să vă aliniați agendele?

Totul e de la caz la caz la caz. De exemplu, a trebuit să plec în Africa de Sud în timp ce Marc filma în Texas. A venit soacra mea cu mine și a fost absolut minunat. Însă, pentru a ne alinia calendarele, ar fi foarte mișto să fim un pic mai celebri decât suntem. E singurul motiv pentru care am ajuns să ne dorim faimă: ne-ar oferi mai mult control asupra programului.

Pentru că acum suntem la voia „intemperiilor”, ca să zic așa. Ți se spune: „Îți împachetezi toată viața și, vrei, nu vrei, vii în Canada”. Dacă vrei să lucrezi în industria asta, desigur.

Uite, noi am zburat în Canada cu fiica noastră când avea șapte săptămâni. Dar a fost și o perioadă absolut superbă, cel puțin cele două săptămâni de lockdown în care n-am făcut altceva decât să stăm noi trei. A fost minunat, chiar dacă eram în carantină.

Intuiesc că urmează întrebarea inevitabilă despre cum era în comunism și cum a fost la Revoluție pentru cineva ca mine, care era prea mică la Revoluție. Eu și ai mei ne-am ascuns într-un beci pentru că se trăgea foarte aproape de noi, practic se trăgea în curtea noastră. Ei bine, eu de fapt am perceput zilele alea de stat în beci – tot un fel de izolare, de altfel – , ca fiind extrem de confortabile, de frumoase, de intime. Pentru că eram cu părinții mei.

Probabil că, în terapie, asta s-ar numi un soi de epifanie.

Pentru că în momentele acelea nu mai era nimic care să vă distragă.

Exact. Nu mai era nimic altceva. Părinții mei nu mai mergeau în altă parte, nu mai avea nimeni altă treabă. Eu nu le simțeam îngrijorarea, îi vedeam doar pe ei doi. Pe pilonii mei, în aceeași cameră. Zilele astea am avut revelația asta, tot răspunzând la întrebări despre amintirile mele din comunism.

Știu că erai în Portugalia când ai citit scenariul serialului „Spy/Master”.

Da, eram în vacanță. Am vrut să facem un experiment: cum ar fi să trăim în Portugalia? Și ne-am decis rapid că n-ar fi bine să trăim în Portugalia.

Pentru că, oricât de romanțată e toată chestia asta, suntem dependenți de prietenii noștri și de relațiile noastre sociale. Am construit în București o rețea de oameni absolut minunați, cu care e o bucurie să te întâlnești, să creezi, să inventezi lucruri, să iști artă și tot așa.

În Portugalia aveam niște plaje superbe, niște stânci superbe și zero voci cunoscute.

Și atunci ai citit scenariul. Știu că te-a prins, că nu-l mai puteai lăsa din mână. Dar bănuiesc că, înainte să-l citești, cineva te-a sunat – probabil Domnica Cârciumaru, directoarea de casting. Cum ți l-a prezentat? Ți-a spus că-ți trimite un scenariu despre…

Mi-a spus… N-aș vrea să citez greșit, dar cred că mi-a spus că e inspirat de povestea defectării lui Pacepa. Și asta e o zonă care pe mine mă interesează foarte mult, care mi se pare cât se poate de suculentă, cu atât mai mult pentru că toate lucrurile astea erau ascunse.

Dezgroparea unui secret e fascinantă. Și atunci am zis da, trimite-mi scenariul. Am avut surpriza plăcută să descopăr că era scris perfect, exact așa cum trebuie să fie scris ca să capteze atenția, cu energia pe care trebuie să o aibă, cu timpii pe care trebuie să-i aibă, cu ritmul pe care trebuie să aibă. Fabulos!

Deci probabil că genul ăsta de prezentare a scenariului nu te-a făcut să te gândești că e încă un serial plasat în comunism.

Nu, pentru că mă interesa povestea în sine, pe care eu o citisem demult, în copilărie, pentru că aveam cartea prin casă. Aveam în bibliotecă „Orizonturi roșii” (n. red.: un volum de memorii scris de Ion Mihai Pacepa) și eram exact în perioada în care citeam tot ce găseam. Povestea mi s-a părut absolut fascinantă și, când am aflat că scenariul e inspirat din ea, n-avea cum să nu mă intereseze.

Inevitabil te voi întreba despre tovarășa Carmen Popescu, al cărei rol în interpretezi. Unde seamănă și unde nu seamănă deloc cu tine?

Seamănă cu mine la chip, întrucâtva, dar, în rest, tovarășa Carmen este inamicul numărul unu pentru punker-ul din mine care a fost cu atât mai interesat să joace personajul ăsta, să se reducă în haosul mișcărilor…

Tu mă cunoști. Eu nu sunt un om așezat, un om… organizat corporal.

Da, și cu gentuță…

Da, da, o, Doamne, gentuța aia m-a ucis! Dar vezi, și numai pentru gentuța aia trebuia să încerc personajul ăsta!

Uite, noi suntem foarte definiți de felul în care ne mișcăm. De asta pentru unii e dificil să învețe coregrafii. Mie mi-e foarte ușor să învăț coregrafii, și tot mi-a fost destul de greu să prind verticalitatea lui Carmen, felul în care se mișcă… Mă trezeam din când în când revenind la posturi lejere, la gesturi de-ale mele, pe care Carmen nu le face. Instinctul mi-a spus că personajul meu este grețos de politicos cu Godeanu. Mi s-a părut foarte amuzant să joc tipul ăsta de rol.

Cu cât personajul e mai diferit de mine, cu atât sunt mai interesată să văd cum pot să-l construiesc, unde mi se duce vocea, ce se întâmplă cu chipul meu și, după ce văd premiera, să văd dacă ne contopim.

Unde ai simțit că e provocarea în a intra în personaj? A fost ceva care ți-a dat mai multe bătăi de cap decât de obicei?

Orice personaj e o provocare. Dacă nu ai doar trei replici și jumătate, orice personaj e o ieșire din tine, până la urmă.

Și nu știu dacă este ceva care să-mi fi pus probleme. Sau e, dar n-ar trebui să zic asta… Nu conduc. Lucrul ăsta îmi dă bătăi de cap la fiecare proiect. Și de fiecare dată zic: „Gata! Gata, o să-mi iau carnetul, nu se mai poate așa!”

Dar este în mine o rezistență stupidă și infantilă. Am senzația că, dacă ai carnet de conducere, ești om mare; iar eu tot refuz să fiu om mare.

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Cum te-ai simțit în hainele lui Carmen?

Doamne, sunt superbe costumele alea! Și erau… nu pot să-ți explic câte variante erau inițial. Cred că am fost la două sau trei probe de costume.

În mod normal, să mergi la multe probe de costume poate deveni obositor. Dar eu existat trei dăți în viața mea când m-am dus la probe de costume chiuind de bucurie. Una a fost la „The Borgias”, alta la „Emerald City”, unde aveam 14 rochii și toate erau extrem de complicate. Mă duceam de fiecare dată la probă super entuziasmată, pentru că știam că urmează ceva fabulos.

La fel și cu costumele din „Spy/Master”. Ca să nu-ți spun ce mă amuzam de fiecare dată când mai vedeam câte un costum portocaliu, cărămiziu… Excelent, perfect camuflat! O vezi din spațiu pe tovarășa Carmen!

Dar alegerile astea denotă cumva o vanitate a lui Carmen, o parte umană pe care n-o vezi imediat la ea. Pleacă de la griul pe care îl poartă în țară și ajunge la exploziile astea de culoare. Sunt mici lucruri care umanizează.

Trebuie să-ți spun că ești antipatică în rolul tovarășei Carmen. Nu mă așteptam să simt chestia asta pentru un om pe care-l admir.

Excelent! (n. red.: râde). Păi numai simpatică nu trebuie să fiu! Mă bucur enorm că-mi spui asta. Mă bucur foarte, foarte mult când trezesc reacții.

Și tu, ca și mine, ai văzut doar primele două episoade din „Spy/Master”. Dar eu credeam că actorii văd filmele și serialele înaintea noastră.

De cele mai multe, vedem filmul la premieră. Eu am văzut „Periferic” la premieră, la Locarno, cu 4000 de oameni în sală.

Și nu stai așa, cu inima cât un purice?

Mori. Mori, înăuntrul tău, de mii de ori. Și asta nu e doar pentru că intervine criticul interior, ci și pentru că e un consum emoțional pe care l-ai oferit.

Eu nu mă văd neapărat pe mine, nu e deloc vorba despre vanitate, n-am avut asta niciodată. Pot să arăt cât de rău, nu asta urmăresc, ci unde e personajul coerent cu sine însuși.

Iar uneori pur și simplu mă bucur de film. La „Emerald City” m-am bucurat; fără falsă modestie, am fost foarte mulțumită de mine. Mi-am zis: uite, am făcut o treabă bună.

Ultima mea întrebare nu are legătură neapărat cu „Spy/Master”. Cum intri în personaj dacă ești îngrijorată, dacă ai o zi proastă, dacă ai copilul bolnav?

Ah, mi s-au întâmplat chestiile astea de o mie de ori, încă de când aveam 15 ani. Am jucat în momente oribile.

Dar e un pic de adevăr în acest „show must go on”. Găsești resursele pentru a te urca pe scenă și a oferi publicului ce a plătit să vadă.

Aici intervine profesionalismul: în meseria asta – atunci când o faci școlit, și nu așa, la voia întâmplării -, intervine tot ce ai învățat. Acele resorturi interioare care îți amintesc de actorul care ești și care trebuie să funcționeze tot timpul optim.

***

Fotografiile de studio cu care am ilustrat interviul fac parte din două proiecte Secret Nipple, unul cu Ana Ularu, altul cu Ana și soțul ei, Marc Rissmann.

Echipa Secret Nipple care a lucrat la aceste proiecte foto:
Foto: Alex Gâlmeanu; Creative Director: Iulia Sas; Styling: Irina Hartia & Florentina Roiciu; Hair: Adonis Enache/Endorphin Lab; Machiaj: Alexandra Crăescu; Editare: Adrian Mihaiu; Asistent foto: Liviu Bădiliță.

***

Foto din serial: HBO Max.

The post Ana Ularu: „Numai simpatică nu trebuie să fiu!” appeared first on Mara Coman.

Joia trecută erau toți ai mei adunați la televizor, că e nu știu ce serial la 10 seara. Cum eu sunt o amatoare moderată de televizor și cum adorm, uneori, înainte de jumătatea episodului, n-am fost prea interesată.
Doar că n-am înțeles ce e cu ora fixă, că nu mi s-a mai întâmplat ceva asemănător de ceva timp. Mă uit la vreun film când am o oră liberă, îl pun pe pauză dacă intervine ceva, reiau a doua zi – știți exact despre ce vorbesc.

Ei bine, consumatorul profesionist de TV de la noi de-acasă m-a lămurit care e treaba cu ora: Dr. Death (sau Doctorul Moarte, în românește) se difuzează doar pe AXN, joia, la zece seara.

Pentru că tot eram prin living și m-a făcut curioasă, am zis să mă uit și eu cinci minute, să văd despre ce e vorba. Doar că m-am mai ridicat de acolo două ore mai târziu (sunt câte două episoade, unul după celălalt), ceea ce, pentru mine, vă rog să mă credeți, este un adevărat tur de forță.
Aproape binging, nu alta.

Neurochirurgul Christopher Duntsch este celebru în comunitatea medicală Dallas. Are succes, e carismatic, foarte sigur pe el însuși – genul de medic pe mâna căruia vrei să mergi atunci când ai o problemă gravă.

Numai că, de la o vreme, se întâmplă tot felul de lucruri ciudate în sala lui de operație. Ca urmare, pacienții lui mor sau rămân mutilați pe viață. Pentru că numărul victimelor crește, doi colegi medici și un procuror încep să adune informațiile necesare pentru a-l putea opri.

Serialul e foarte bine făcut, te ține în fața ecranului și explorează mintea întortocheată a lui Duntsch. Ne plimbă din prezent în anii studenției lui, când erau deja vizibile simptomele psihozei.

Pe mine m-a uimit acea extremă siguranță de sine combinată cu carisma, dar și momentele în care se arată, totuși, vulnerabil – o relație pierdută pe care nu o poate accepta.

Nu în ultimul rând, distribuția e foarte bună. Christopher Duntsch e interpretat de Joshua Jackson, pe care eu îl știu din The Affair, unde avea un rol de băiat bun și liniștit. Alte personaje principale sunt puse în scenă de Alec Baldwin și Christian Slater.

Nu mă dau în vânt după serialele cu medici; motivul pentru care le-am evitat în ultima vreme este că mă emoționează foarte tare. Mi-e greu să văd oameni care-i pierd pe cei dragi, chiar și în filme. Mă afectează destul de mult.

Însă în Dr. Death nu se pune un accent atât de mare pe dramele personale ca să te întristeze, să te marcheze; mai degrabă are influențe dintr-un thriller sau dintr-un serial polițist deștept.

Și-ți dă de gândit. Te face să te întrebi ce decizie ai fi luat tu dacă te-ai fi întâlnit cu un astfel de om – atât de credibil e.

Gata, vă las să-l vedeți. Să-mi spuneți și mie cum vi se pare.

Foto: AXN

The post De ce să vă uitați la “Dr. Death” appeared first on Mara Coman.

Chiar dacă știu că producția unui serial înseamnă o adevărată desfășurare de forțe, tot sunt surprinsă când aflu niște detalii precum cele de mai jos. Vorbim despre sezonul 5 din „The Crown” care s-a lansat de curând pe Netflix. Și sunt aproape convinsă că nici voi nu știați amănuntele de mai jos.

♣ A fost nevoie de 2000 de artiști care au decorat peste 300 de platouri în 130 de locații care includ peste 30 de case istorice și peste 3000 de scaune.

♥ Au fost create peste 70 de peruci doar pentru acest sezon. Dintre ele, cinci au fost pentru Regină, patru pentru Prințul Philip, trei pentru Prințul Charles și patru pentru Lady Diana.

♣ Elemente de recuzită care au fost dificil de obținut:

          ♦ un aparat pentru inimă și plămâni
Secvența de intervenție chirurgicală pe cord deschis avea nevoie de o inimă protetică din latex, artere minuscule și o secțiune internă care să pară că bate. Echipa a lucrat cu un păpușar care a simulat acele bătăi, dar și cu consilieri și asistente medicale.
A fost nevoie de aproximativ trei luni pentru producția și implementarea elementelor.

          ♦ tehnologie din anii 90, dar care să arate ca nouă
Mai exact, laptopuri, computere, imprimante, fotocopiatoare, casetofone, telefoane fixe, televizoare. Un specialist s-a asigurat că toate acestea funcționează (sau că par să funcționeze).
Cea mai mare parte a tehnologiei din această epocă nu mai există, așa că multe dintre obiecte au fost obținute de la un muzeu de calculatoare din Cambridge.

         ♦ un tonomat de dulciuri din anii 90 și alimente în ambalaje nedesfăcute din anii 90
Toate ambalajele au arătat ca în perioada respectivă, au fost obținute drepturile de autor necesare. Au fost printate și apoi umplute cu chipsuri, astfel încât actorii să le poată deschide și să le mănânce atunci când scenariul cerea asta.

♣ Cel mai prestigios obiect de recuzită din sezonul 5: cutia roșie a Ducelui de Windsor a fost închiriată de la Bentley și Skinner, cei care produc aceste casete pentru Regină și Guvern.

♠ Pe parcursul celor cinci sezoane din The Crown, Palatul Buckingham a fost construit din patru platouri mari și unsprezece locații diferite.

Foto: Alex Bailey / Netflix

The post 7 lucruri pe care (probabil) că nu le știați despre sezonul 5 din „The Crown” appeared first on Mara Coman.

Nu plănuisem să mă duc singură la film, nici să mă extrag din sânul cald al familiei, însă voiam să văd Alcarràs. Am tot fost plecați de-acasă, ne-am întors abia weekend-ul trecut și uite-așa mi-am dat seama că a început o nouă săptămână și eu tot n-am ajuns la cinema. Și că, dacă mai aștept mult, iar n-o să mai ruleze filmul și-o să-mi pară rău.

Așa că m-am hotărât să nu mai amân. Am profitat de faptul că mi-am terminat treaba puțin mai repede și l-am întrebat pe cel cu care-mi împart existența în ultima perioadă dacă merge cu mine la film. Omul era prăbușit într-un fotoliu, după patru ore de mers pe jos (fiecare cu pasiunile lui), mi-a zis că nu e în stare să facă nici un pas. Am mai sunat o prietenă, dar nu era în București, și gata, m-am dus să mă îmbrac. Că, dacă mai dădeam vreo două, trei telefoane, ratam filmul.

Dacă era weekend, mi-aș fi cumpărat bilet online, dar bănuiam că nu poate fi atât de aglomerat în timpul săptămânii la un film spaniol care e de ceva timp pe ecrane, așa că m-am dus frumos la AFI, am urcat la ultimul etaj, la Cinema City, și m-am așezat la coada rezonabilă de la casa de bilete. Mi-am luat și niște nachos și m-am dus în sală. Acela a fost momentul în care am răsuflat ușurată. Și-am zâmbit 😊.

… N-am intenționat să fug de-acasă. De altfel, nici nu am de ce. Fetele mele au crescut, nu mai e nevoie să fiu cu ochii pe ele non-stop, ba își mai iau și singure de mâncare câteodată. Dar îmi face bine ca, uneori, să fac lucruri singură, pentru plăcerea mea.

Aseară, la cinema, în sala aproape goală (aveam impresia că e închiriată pentru mine 😊), mi-am permis să mă relaxez total. Cu telefonul pe silent și un film bun. M-am cuibărit în scaun și mi-am dat seama că urmează două ore doar pentru mine, în care tot ce am de făcut e să mă bucur de ce văd pe ecran. Mi-a fost bine.

Poate vă întrebați de ce nu fac asta acasă: sigur că și-acasă mă uit la filme, dar nu am aceeași stare, aceeași liniște. Ori vine cineva să-mi spună câte ceva, ori e ora mesei, ori sună telefonul cu disperare, ori uscătorul și-a terminat ciclul de spălare în mijlocul acțiunii din serial. Plus că e cu totul altceva să am parte de experiența ecranului mare și a sunetului impecabil.

O familie numeroasă de fermieri e pe cale să-și piardă pământul și sursa de trai – acolo urmează să fie instalate panouri solare. Povestea se derulează în jurul recoltării piersicilor și e senzațional felul în care fiecare membru al familiei, indiferent de vârstă, participă la acest eveniment. Copiii din film sunt adorabili și amuzanți, joacă foarte bine și au exact “problemele” vârstei lor. Foarte credibile sunt și dramele adulților, neînțelegerile dintre membrii familiei, totul învăluit într-o catalană melodioasă.

„Alcarràs” e o dramă spaniolă inspirată de familia regizoarei filmată doar cu actori neprofesioniști care a câștigat un Urs de Aur anul acesta, la Berlin.

Pe lista mea mai sunt câteva filme pe care speeer să reușesc să le văd înainte să plec în concediu. Și pe cel puțin unul dintre ele vreau să-l văd la sala VIP, mai ales dacă mai am șansa să merg tot singură. Măcar să am parte de tot răsfățul: nu doar un film bun într-o sală cu fotolii de piele, computerizate, care te dau pe spate la propriu, ci și o cină pregătită de un chef, băuturi la discreție, popcorn și nachos nelimitat.

Deci, pe lista mea mai sunt:

• “Acolo unde cântă racii” are premiera pe 17 august și sunt foooarte curioasă, pentru că am citit cartea cu același nume scrisă de Delia Owens. Iar ce mi-a plăcut mie cel mai mult în carte a fost descrierea locului în care se petrece acțiunea, exotismul și culorile pe care mi le-am imaginat. Abia aștept să văd cum sunt transpuse toate astea pe peliculă.
  Cartea mi-a plăcut în prima parte și m-a dezamăgit ușor spre final pentru că mi s-a părut un pic neverosimilă. Așa, cam trasă de păr 😊. Cu toate astea, eu chiar cred că filmul o să-mi placă. Mai ales că joacă Daisy Edgar-Jones, care m-a cucerit în “Normal People”. Mi s-a părut foarte delicată, foarte grațioasă, calități pe care nu le au prea mulți oameni.

• “Trenul asasinilor”, care a avut premiera la începutul lui august. Mă tentează pentru că are o distribuție foarte bună, ca să nu mai spun că am o slăbiciune pentru Brad Pitt încă de când aveam 16 ani și-am găsit un poster cu el într-o revistă. Pe lângă asta, Trenul asasinilor e o combinație între acțiune și comedie – mi-au povestit niște prieteni care l-au văzut deja și care s-au super distrat. Dar chiar merită văzut pe ecran cât mai mare, de preferință IMAX, ca să te bucuri cu adevărar.

• “După ce am găsit fericirea” e ultimul film din cunoscuta serie “After”. Povestea continuă exact de acolo unde a rămas în filmul anterior (nunta de la Londra a mamei lui Hardin). Tessa se va întoarce în Seattle și va avea avea de făcut niște alegeri dificile, care îi vor schimba viața. E genul de producție pe care vreau să o văd cu prietena mea, într-un weekend.

• “Cruciada copiilor”, o comedie care are premiera pe 12 august și despre care am auzit numai lucruri bune. Și subiectul este actual (încercarea unui băiețel de a salva planeta), însă chiar aș vrea să o revăd pe Laetitia Casta. Nu știu dacă aș fi avut această dorință dacă n-o vedeam la Sibiu, la FITS, în rolul pianistei Clara Haskil, dar mi-a lăsat o impresie foarte bună. În plus, e unul dintre filmele potrivite și pentru adulți, și pentru copii. Fetele mele o să se bucure să mergem împreună.

• “Elvis”, pentru că nu l-am văzut încă. Nu cred că trebuie să mai zic de ce vreau să-l văd și nici detalii despre film. Un plus, pentru mine, e că-mi plac biografiile. Aproape că mă gândeam să merg și cu fetele (împlinesc 12 ani curând), însă e destul de lung. O să le întreb dacă au chef și dacă rezistă la un film lung.

Aseară, când mi-am luat biletul, am primit un voucher. Am răzuit un pătrățel și am văzut că am câștigat încă un bilet la film. Cum nu eram la curent cu promoția, am întrebat-o pe doamna de la casă când pot să-l folosesc și mi-a zis că, data viitoare (oricând în luna august), dacă mă duc cu acel voucher și cu biletul cumpărat acum voi primi două bilete la preț de unul.

Mi-a plăcut ideea nu atât pentru suma salvată ci pentru e un mod care încurajează oamenii să se întoarcă la cinema. Acum, dacă tot am în geantă un voucher, parcă-mi vine să-mi sun o prietenă și să-i s-o invit la “Acolo unde cântă racii”.

Toți cei care cumpără un bilet la film de la Cinema City în luna august primesc un voucher. Ei, frumusețea e că toate voucherele aduc premii, fie că e vorba de bilete la film, de popcorn sau nachos gratis sau la preț redus.

Merită să menționez și că în zilele de marți biletele la film costă doar 14,9 lei (la proiecțiile 2D) și 16,9 lei (la cele 3D), dar și că există o ofertă pentru familii. Mai exact, niște pachete de familie cu care adulții care merg cu copiii mai mici de 10 ani la animații primesc bilete la costul celor pentru copii. Care e mai mic, desigur 😊.

P.S. La Cinema City au și cafeaua mea preferată.

The post Am fost singură la cinema appeared first on Mara Coman.

Eram la mare în ziua în care a avut loc dialogul dintre presă și actorii din “Casa Dragonului”. A fost o întâlnire virtuală în care cei doi actori au răspuns întrebărilor puse de jurnaliști din diverse țări. Am făcut parte dintre ei, motiv pentru care vreau să mă și laud un pic, mai ales că am fost singura din România care a participat la această discuție. 

Eve și Steve au fost relaxați și simpatici, au râs și-au glumit și au făcut eforturi să răspundă întrebărilor fără să dezvăluie prea mult despre serial. Nici eu nu știu multe despre poveste – am văzut doar primul episod, pe care mi l-au pus la dispoziție cei de la HBO Max.

„Casa Dragonului” are zece episoade și e un serial care are la bază volumul „Foc şi sânge” („Fire & Blood”), semnat de George R.R. Martin. Acțiunea se petrece cu 200 de ani înainte de întâmplările din „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”) și spune povestea Casei Targaryen.

Personajele pe care le interpretează Eve Best și Steve Toussaint sunt un cuplu în serial.

Eve este prinţesa Rhaenys Targaryen, călăreaţă de dragoni, soţia lordului Corlys Velaryon, supranumită şi „Regina care n-a Fost” – pentru că, deşi ar fi trebuit să moştenească tronul, acesta a fost încredinţat de către Marele Consiliu vărului ei, Viserys, pentru simplul motiv că era bărbat.

Steve este Lordul Corlys Velaryon, „Şarpele Mării”. Are o descendenţă Valyrian la fel de veche ca a casei Targaryen și a devenit cunoscut  drept „Şarpele Mării”, cel mai important aventurier nautic din istoria Westeros. Lord Corlys şi-a consolidat o poziţie politică de invidiat, cu mai multe bogăţii decât Casa Lannister şi cu cea mai mare flotă din lume.

Sper să vă placă interviul și stați aproape: mai am o surpriză editorială pe acest subiect. Dar o mai păstrez un pic, să fie mai aproape de premieră.

Ne puteți spune câte ceva despre interacțiunea personajelor voastre cu celelalte? Nu știu prea multe, am văzut doar primul episod.

Eve: Eu nu am un rol formal la curte. E unul dintre lucrurile frustrante pentru că personajul meu – n. red: prinţesa Rhaenys Targaryen, călăreaţă de dragoni, soţia lordului Corlys Velaryon – este supranumit „Regina care n-a Fost” (The Queen Who Never Was). Toată povestea are loc într-o societate patriarhală. Personajul meu e un fel de Hillary Clinton, de fapt: e cea mai potrivită pentru job (n.red.: pentru a fi numită moștenitoarea tronului). Dar, din păcate, nu a fost luată în calcul din cauză că este femeie. Rhaenys se aseamănă cu Hillary Clinton, fiind în această poziție ciudată: știe multe despre politică, e foarte experimentată, extrem de inteligentă și incredibil de calificată, dar nu are, de fapt, nici un rol și nimic concret de făcut. Soțul ei este la curte, face parte din consiliu, ia decizii, ia parte la întâlnirile din acel grup minunat care este format doar din bărbați. Iar femeile servesc bărbații cu vin și au grijă de copii, ceea ce e o poveste standard și foarte familiară, am auzit-o de multe ori.

De aceea cred că e frustrant pentru Rhaenys. Ea are o relație interesantă cu Rhaenyra pentru că probabil că se recunoaște pe ea însăși în tânăra Rhaenyra: o fată deșteaptă, strălucitoare, precoce, poate și un pic rebelă. E vorba și despre un soi de mentorat, probabil singura acțiune pe care o poate lua. Totuși, cred că vom descoperi și o altă parte a ei, ceva mai întunecată. Pentru Rhaenys e dificil să vadă cum Rhaenyra e numită moștenitoare. Ei bine, e complicat de explicat, iar totul se încâlcește pe măsură ce înaintăm în poveste. Sunt multe de descoperit.

Steve: Corlys, personajul meu, ține foarte mult la familia lui și e implicat în politică. El chiar este convins că actualul rege este un om bun, dar că nu este un rege bun pentru momentul respectiv – acesta e contextul pe care îl descoperim la începutul serialului. Corlys crede că soția lui, Regina care n-a Fost, ar fi trebuit să fie moștenitoarea tronului. Și o parte dintre eforturile lui, cel puțin pentru prima parte a sezonului, au această motivație: vrea să facă în așa fel încât să o aducă pe soția sa sau măcar pe cineva din familia lui aproape de tron.

Nu am televizor de foarte mulți ani, deci nu știam prea multe despre amploarea și enormitatea acelei lumi. Deci eram aproape virgină în ceea ce privește „Urzeala tronurilor”. Și într-un fel încă mai sunt.

(Eve Best)

Care a fost primul lucru la care v-ați gândit când ați aflat că veți juca în „Casa Dragonului”?

Steve: Ei bine, sincer să fiu, primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: “Uraaa, pot să-mi plătesc creditul ipotecar”!

Eve: Da. (râde). Sau o mică parte din creditul ipotecar!

Steve: Știi, la început nu mi-am dat seama care sunt implicațiile. Sigur, am avut niște discuții, dar nu aveam idee cât de mare, cât de cunoscut va fi acest serial. Știu că sună straniu și un pic stupid, însă, ca actor, îți faci treaba, dar uiți că oamenii chiar se vor uita la serial. E ciudat, dar când muncești ești doar concentrat să-ți faci treaba cât mai bine, să-ți înveți replicile și tot ce e nevoie, lucrezi cu ceilalți actori… Dar apoi a fost un moment în care serialul a fost anunțat în presă, iar prietenii mei mi-au spus: “Oh, wow, dar asta nu e doar încă un rol. Chiar o să fie un serial urmărit de mulți.” Recunosc, e un sentiment incitant și foarte înfricoșător în același timp.

Eve: Da, nu e ca atunci când joci teatru, live, nu ai audiența acolo, pe set. Deci am făcut toată munca înainte; un job și nimic mai mult. Sigur că a fost minunat și incitant să aflu că voi juca în serial, dar eu nu știam prea multe despre „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”), pentru că nu l-am văzut. Nu am televizor de foarte mulți ani, deci nu știam prea multe despre amploarea și enormitatea acelei lumi. Deci eram aproape virgină în ceea ce privește „Urzeala tronurilor” („Game of Thrones”). Și într-un fel încă mai sunt. Dar abia acum, în perioada asta, când am început să purtăm aceste conversații, să dăm interviuri, mi-am dat seama de amploarea întregii povești.

Care sunt diferențele dintre „Urzeala tronurilor” și acest serial nou? Sigur, cu excepția perioadei în care are loc povestea și a actorilor, care sunt diferiți.

Steve: Ei bine, e important ca acțiunea să se desfășoare într-o lume asemănătoare, pentru ca cineva care a văzut „Urzeala tronurilor” să o recunoască. Deși miza e la fel de mare, cred că acest serial are o abordare mai intimă. Cu siguranță se pune un accent mai mare pe relațiile interpersonale și pe dinamica dintre personaje. Sigur, show-ul este epic, dar undeva, în mijlocul lui, avem și dramele oamenilor.

Eve: E și drama unei familii, iar serialul se concentrează pe ideea de a zdrobi răul, pe prăbușirea patriarhatului. Vedem ce se întâmplă când la conducere este o femeie, când o femeie devine regină și ce implicații are asta pentru acea perioadă. Vorbim despre familia Targaryen care, în acel moment, deține puterea. Aș asemăna perioada cu cea a Imperiului Roman, fix înainte să se prăbușească. Iar acest colaps este împletit în jurul poveștii acestor femei care descoperă cum să conducă și ce ar putea funcționa. Și sunt și mult mai mulți membri ai familiei Targaryen, chiar sute.

Steve: Și dragoni.

Eve: Mii de dragoni! Deci e diferit, sunt cu totul alte personaje și altă perioadă în timp.

Eve, ce ți-a plăcut cel mai mult la personajul tău?

Îmi place la nebunie că știe să călărească un dragon. Și că arată foarte cool. E un politician minunat, imperturbabilă, cu un calm aparent, e capabilă să joace acest joc politic fără să facă vreun efort. Și, în același timp, e o călăreață dură de dragoni, iar asta implică o ferocitate sălbatică.

Cred că orice dramă bine făcută, indiferent în ce perioadă din istorie e plasată, reflectă foarte bine vremurile în care a fost creată. Deci și această dramă va fi o reflexie foarte bună a timpului în care trăim acum.

(Steve Toussaint)

Sunt destui critici care au spus că în „Urzeala tronurilor” e prea multă violență împotriva femeilor și prea mulți albi. Cât de corect vi se pare? Și cum îndreaptă lucrurile acest serial?

Eve: Cred că serialul „Casa Dragonului” rebalansează lucrurile. Asta e părerea mea. De altfel, și Ryan J. Condal, și Miguel Sapochnik, producătorii serialului, au fost atenți la aceste aspecte. Unul din scopurile lor a fost să redreseze aceste două zone. Lumea s-a schimbat mult de la primul sezon din „Urzeala tronurilor”. Au fost o mulțime de schimbări, s-au întâmplat atâtea lucruri și multe nu mai sunt tolerate. Cred că aceste schimbări se reflectă în castingul serialului și în scenariu.

Steve: Cred că orice dramă bine făcută, indiferent în ce perioadă din istorie e plasată, reflectă foarte bine vremurile în care a fost creată. Deci și această dramă va fi o reflexie foarte bună a timpului în care trăim acum, chiar dacă subiectul ei e plasat într-o lume fantastică. Noi trăim într-o perioadă în care auzim diverse voci, o perioadă în care femeile reprezintă catalizatorul, așa cum sunt și în serial. Acum avem femei-regizor, femei implicate în tot felul de poziții, inclusiv pentru acest serial. Și ăsta e chiar un lucru bun și important. Contează mult să existe reprezentanți ai tuturor, să fie diverse voci. Și chiar cred că facem ceva în sensul ăsta, chiar dacă e un pas mic.

George R. R. Martin spunea că nu există că nu există nici un personaj în această serie pe care îl va iubi toată lumea. Că toate au defecte. Sunt toți oameni, fac și lucruri bune, și rele, mai ales când sunt conduși de dorința de putere, de gelozie, de răni vechi. Ce defecte au personajele pe care le interpretați?

Eve: Au multe, desigur! (râde)

Steve: Știi, de fapt ar trebui să vorbească fiecare despre defectele altui personaj. Ar fi distractiv!

Eve: Fiecare crede că e erou în propria lui viață.

Steve: Exact așa.

Eve: Dar, știi, Hitler credea despre el însuși că e cel mai bun om din lume, cel mai îngăduitor chiar. Știi doar că nici unul dintre noi nu ne considerăm vreun ticălos :).

Steve: De exemplu, personajul meu poate fi acuzat de faptul că își dorește cu disperare succesul, puterea. Pe de altă parte, el ar putea spune despre el însuși că nu face decât ce e nevoie pentru a-și proteja familia și moștenirea.

Eve: Fiecare acționează cu un motiv. Și cel mai bun motiv dintre toate este dragostea absolută. Există mereu o parte pozitivă. Știi ce? O să-ți spun ce mi-a plăcut cu adevărat. Am iubit scriitura. Mi-a plăcut la nebunie „Urzeala tronurilor” îmi amintesc că am adorat să citesc originalul. Și-mi amintesc și filmările noastre din „Casa dragonului”: nu știam niciodată dacă azi voi avea un rol pozitiv sau negativ. Uneori părea că lucrurile se schimbă de la o scenă la alta, chiar și de la o replică la alta. Am în minte o scenă cu Rhaenyra: jucând-o, mă gândeam că sunt, pur și simplu, o ticăloasă. Și-apoi am fost atât de bună și de dreaptă. Și-apoi am fost din nou ticăloasă și rea, iar asta se schimbă tot timpul. Cred că aici e bucuria, de fapt. E minunat să joci un astfel de personaj pentru că înseamnă că suntem ființe rotunde, complete, ca toți ceilalți.

Vă amintiți cum v-ați simțit când v-ați întâlnit prima dată pe set, purtând machiajul și costumele din film?

Eve: Ah, a fost suuuperb! Mai ales că noi am fost primii.

Steve: Așa e. Prima scenă care s-a filmat din serial a fost una cu noi doi.

Eve: Și a fost o scenă foarte dificilă din punct de vedere emoțional, cu o încărcătură foarte mare.

Steve: Am avut vreo două săptămâni de repetiții și de discuții. Și ne vedeam fiecare ca acum, eram la fel, mai puțin în perioada în care eu am avut barbă. După care ne-am trezit pe set, cu costume și machiaje, a fost superb. Foarte cool. Și-apoi a fost un moment în care am tot început să ne întâlnim, fiecare avea câte ceva de lucrat. Și ne uitam unii la alții și ne minunam.

Eve: E uimitor cum, atunci când ne îmbrăcam în costumele din film, deveneam dintr-o dată personaje. Deci, într-un fel, când nu purtam costumele ne era foarte ușor să ne susținem unii pe alții, să fim prietenoși. Și-apoi, dintr-o dată, când aveam și costumele, nu ne mai era așa de ușor! (râde). E un pic înfricoșător.

Ce înseamnă pentru un actor să fie parte dintr-o producție atât de mare, în care s-a investit atât de mult?

Eve: Scuze dacă răspunsul meu sună plictisitor, dar… e ca orice alt job, ca orice alt rol. Sigur, totul se întâmplă la o scară mult mai mare decât orice altceva am experimentat – și aici mă refer la numărul de oameni implicați, la numărul decorurilor construite, al costumelor, al pregătirilor. Apoi e și presiunea: presiunea timpului, presiunea de a da ce e mai bun și, pe deasupra, presiunea din cauza covid. Au fost în serial un număr incredibil de efecte speciale. Eu chiar n-am mai avut vreo experiență similară. Dar, în final, e ca orice alt job. Te trezești dimineața, mergi la machiaj și coafură. Pregătirile durează mult, apoi mergi pe set și încerci să dai tot ce ai mai bun.

Steve: Și mai e ceva important, mai ales că mare parte din ce facem noi are legătură cu imaginația. Trebuie să-ți imaginezi că ești într-un anumit scenariu, iar asta e mult mai ușor când ajungi pe set și totul e atât de bine lucrat până la cele mai mici detalii. Ajută mult, mai ales când încerci să-ți imaginezi că faci parte dintr-o anumită lume. Și te trezești că practic ești ÎN acea lume, stai acolo; de aceea actorilor le place atât de mult să fie pe set sau într-o locație în loc să filmeze cu un perete verde în spate. Acesta a fost unul dintre lucrurile minunate de la filmări, unul dintre lucrurile care te ajută să te cufunzi în acel loc, acea experiență, acea poveste. E unul dintre marile avantaje pe care le găsești într-o astfel de producție.

Foto: HBO Max.

The post Întoarcerea dragonilor și a familiei Targaryen appeared first on Mara Coman.

Deși am văzut puține filme și seriale în ultimele luni, mini-seria asta m-a prins din primele zece minute. Se numește Stateless și nu e un serial abia lansat, dar nici vechi nu e, are vreo doi ani. L-am găsit pe Netflix și am pățit ceva ce mi s-a întâmplat rar în ultima vreme: nu mă mai puteam dezlipi de televizor. Din fericire are doar 6 episoade, deci nu răpește prea mult timp – două, trei seri și gata :).

Povestea urmărește o felie din viața unor străini care se întâlnesc într-un centru de detenție pentru imigranți dintr-un deșert din Australia. Personajele sunt foarte diferite: o stewardesă care are o relație încordată cu familia și fuge de un cult periculos, o familie persecutată din Afganistan, un gardian care încearcă să-și întrețină familia, o femeie-funcționar care se zbate să facă lucrurile cât mai corect în acest centru de detenție.

Nu știu cât vă sună de sexy, dar nici nu vreau să vă spun prea multe detalii, că altfel n-ar mai avea sens să-l vedeți. E puternic și emoționant și nu te lasă indiferent – e ușor de empatizat cu personajele, stai cu sufletul la gură sperând că totul se va termina cu bine și, pe de altă parte, sunt și unii care te enervează la maximum și îți vine să te răzvrătești când vezi cât de nedrept e sistemul și cât de absurde pot fi, uneori, regulile și legile. Mai e și inspirat din fapte reale.

Eu nu mă prea uit la genul ăsta de filme de obicei, dar, repet, Stateless chiar m-a prins.

Și distribuția e foarte mișto: îi amintesc doar pe Yvonne Strahovski, Cate Blanchett, Dominic West.

Foto: Ben King/ Netflix © 2020

The post Dacă nu știți la ce serial să vă (mai) uitați appeared first on Mara Coman.