Încă o precizare: nu vorbesc despre cei care n-au memoria figurilor (e ceva ce mai pățesc și eu, e scuzabil), ci de persoane care nu te mai cunosc intenționat.

Vouă vi s-a întâmplat așa ceva? Că poate mă luminați voi 🙂

Acum mulți ani – asta înseamnă că au trecut vreo 20 de atunci 🙂 – am lucrat pentru o perioadă la L’Oréal. Primul meu job a fost cel de redactor la Unica, apoi am primit oferta asta de a lucra în PR. Cum mi se părea că e o ocazie de nerefuzat, am acceptat și m-am angajat în multinațională.

Ce făceau eu acolo în 2004, 2005, se încadra mai mult în zona de media relations. Asta înseamnă că țineam legătura cu jurnaliștii, dar și că mă ocupam de niște proiecte speciale plătite. Ca să nu mă lungesc prea mult: e vorba despre clasicele advertoriale care se publicau în reviste contra unei anumite sume.

Uneori, propunerile astea veneau de la noi, alteori, de la reviste. Îmi amintesc că mă suna des o doamnă care, la vremea aceea, era director de vânzări la unul dintre trusturile de presă mari. Doamna asta îmi propunea diverse proiecte, iar scopul era clar și onest: L’Oréal primea publicitate, revistele primeau bani. Totul bine și frumos.

Ei bine, la un moment dat am primit o nouă propunere de job: redactor-șef la revista Glamour, care urma să se lanseze în România. Am acceptat – și am renunțat la poziția de la L’Oréal.

Ghiciți cine nu m-a mai cunoscut imediat ce nu mai aveam la dispoziție un buget? Sigur că ghiciți: doamna care mă suna să-mi propună proiecte.
M-am mirat pentru că nu eram un om cu care a vorbit o dată, 5 minute, și a uitat cine sunt – că asta se întâmplă oricui. Pățesc și eu, din păcate.

Nu. Femeia mă cunoștea bine, avea numărul meu de mobil, negocia cu mine. Doar că, din momentul în care m-am întors în presă, nu i-am mai fost utilă.

M-am întrebat ce-ar fi făcut dacă, peste ceva timp, m-aș fi angajat iar la un potențial client de publicitate. Făceam cunoștință din nou? Se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Nu vom ști niciodată, că nu a fost cazul.

Pentru că, deși mi se pare o lipsă de bun-simț să te porți așa, măcar înțeleg rațiunea. Doamna avea cu mine o relație de business. Când n-am mai lucrat la o companie cu buget de publicitate, n-am mai contat și i s-a părut ei mai simplu să nu mă mai salute.
OK, all good. Nu eram prietene, n-am suferit. Știam că există acest gen de oameni.

M-am așteptat la un comportament similar când s-au închis revistele la care lucram și am ales eu să fiu pe cont propriu. Până atunci eram Mara de la Marie Claire sau Mara de la Harper’s Bazaar – adică puteam fi utilă pentru anumite branduri care voiau să fie promovate în revistă, puteam gândi diverse proiecte împreună.

Și-apoi, dintr-o dată, eram tot Mara, dar de la maracoman.ro, fără o revistă care să apară în format fizic, fără un brand internațional renumit atașat de numele meu.

Surpriza foarte frumoasă e că n-am fost tratată așa cum mă așteptam. Ba chiar m-am trezit că lucrez cu branduri noi, care nu erau interesate de print, că am proiecte la fel de frumoase ca atunci când lucram la revistă.

Sunt foarte puține branduri/companii/agenții cu care am întrerupt relațiile, le pot număra pe degetele de la o mână.
Și nici nu îi judec pe cei care au decis să facă asta – e strict o decizie de business. Când ne întâlnim, stăm de vorbă, avem o relație de curtoazie, chiar dacă nu colaborăm profesional. Deci ne și salutăm :).

Sunt cei cu care n-am avut parteneriate, nici relații de subordonare – deci nu e ca și când nu mă mai cunosc pentru că nu mai au nevoie de mine.
Că nu aveau nevoie de mine nici înainte.

Singura explicație pe care o găsesc e că, probabil, ei consideră că au ajuns la un statut care nu le mai permite să-i salute pe ăștia, ca mine. Chestie pe care o cataloghez la polul opus al bunului-simț.

Zâmbesc când scriu rândurile astea, pentru că efectiv mi se pare un comportament aberant. N-am nevoie de salutul nimănui, e efectiv o chestie pe care mi-e doar greu s-o înțeleg.
Că oameni care nu-mi plac știu și eu destui, dar tot mi se pare noaptea minții să nu zic bună ziua.

P.S.: Mi se întâmplă și mie să văd o figură cunoscută și să nu mai știu de unde să o iau. Sau să mă întâlnesc cu cineva pe care îl văd atât de des în online, încât habar nu am dacă am făcut cunoștință sau nu în viața reală.
De obicei, în situațiile astea salut, just in case, că mi se pare că e mai bine să spun bună ziua decât să tac.
Dar mai sunt și zile în care sunt aeriană și nu văd pe lângă cine trec. Sau să nu-mi amintesc, pur și simplu, de o anumită persoană. Mă mai oprește câte cineva și mă scuz – dar sigur nu mă oprește toată lumea.

Trageți-mă de mânecă, chiar nu e cu intenție.

Foto principală: Siora Photography / Unsplash

The post Ce e cu oamenii care nu te mai salută appeared first on Mara Coman.