Practic, din ce spuneau, părea că se raportau la aceste rochii de ocazie ca la niște obiecte de unică folosință: urmau a fi purtate doar o dată.

Mama nu era adepta acestei teorii (bine, alor mei nici nu le plăcea să meargă la nunți) și nici unul din familia noastră n-avea vreo ținută cumpărată pentru un anume eveniment.

La noi era fix pe dos: bunica se pricepea atât de bine la croitorie încât știa să transforme o rochie de-ale mamei într-una pentru mine, o cămașă de-ale tatălui meu într-o bluză pentru mama. Asta se întâmpla în copilăria mea, când nu găseai mai nimic de îmbrăcat în magazine, cu atât mai puțin materiale de bună calitate. În concluzie, familia noastră se adaptase și nu făcea risipă.

Tot copil eram când am auzit-o, prima dată, pe o vecină care povestea că-i trebuie haine noi, de nuntă. Și de multe ori după. Am învățat că era un fel de tradiție, chiar dacă n-o înțelegeam pe deplin.

M-am trezit, la rândul meu, în contexte în care îmi trebuia o rochie – cele de care îmi amintesc acum sunt evenimentele revistei la care lucram. Pentru mulți oameni sună fancy, dar, pentru mine, aceste evenimente erau motive de stres. Și, în loc să mă bucur de o rochie nouă, o asociam cu o sarcină de serviciu pe care, de altfel, o mai și amânam până în ultimul moment.

Cu toate astea, am încercat să-mi aleg ținute pe care să le pot purta în mai multe ocazii, care să strălucească mai mult de o seară și, astfel, să fie salvate din categoria “de unică folosință”.

N-am reușit cu toate, dar pe câteva, care mi-au plăcut mult, le-am tot purtat. Le-am făcut să însemne pentru mine mai mult decât un outfit pentru job, ci niște haine în care mă simt bine și pe care le îmbrac cu plăcere.

Un paragraf dintr-o carte pe care am recitit-o de curând mi-a oferit, însă, o altă perspectivă asupra acestor rochii de ocazie.
N-aș fi crezut niciodată că Franzen o să-mi dea de gândit tocmai pe subiectul ăsta, dar iată că, în “Corecții”, apare un cuplu de pensionari cărora le place să meargă la nunți. Unul din motive este tocmai cel legat de cumpărarea hainelor noi și de un buget pe care Alfred, capul familiei, îl “aprobă” mult mai ușor decât de obicei.

Paragraful ăsta – peste care am trecut fără să-i dau prea mare atenție când am citit cartea prima dată – m-a dus în trecut, în povestea pe care am scris-o la începutul acestui articol. La rochii de ocazie cumpărate special pentru un eveniment, dar într-un context diferit.

Practic, pentru mulți dintre noi, tradiția asta nu pleacă de la ideea de a cumpăra o ținută doar pentru o seară, ci este doar un pretext pentru haine noi și pentru o achiziție care nu te face să te simți vinovat.
Mai ales pentru cei care nu-și iau ceva nou de îmbrăcat în fiecare săptămână.

Să-ți cumperi o rochie spectaculoasă fără motiv e minunat, dar nu e accesibil pentru oricine. Dacă ești singură și nu trebuie să dai socoteală nimănui, tot poate să-ți dea târcoale gândul că ai plătit o sumă importantă pentru o extravaganță. Iar în cazul în care e afectat bugetul familiei, cauți să te justifici sau, cine știe, să ascunzi frumusețe de rochie.

De fapt, obiceiul ăsta de a avea haine noi pentru o nuntă sau un botez te scutește și de vinovăție, și de justificări, și toată lumea merge la petrecere fericită. Exact ca-n filmele cu final fericit 😊.

Voi cum faceți cu ținutele pentru aceste evenimente? Vă cumpărați haine special pentru ele? Le mai purtați vreodată după?

Foto principală: Alice Alinari / Unsplash 

***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.

The post Rochie de seară sau rochie pentru o seară? appeared first on Mara Coman.

Rochia roșie, declarație de independență

Unul dintre războaiele pe care le-am dus cu tata, în adolescența mea, a fost pe tema hainelor. Dacă nu ne puneam de acord, urma acel “Nu ieși din casă îmbrăcată așa!”, ordin pe care nu îndrăzneam să-l încalc și care-mi dădea toate planurile peste cap. Până în ziua în care a intrat în scenă rochia mea din satin roșu.

Eram în clasa a XII-a, aveam bilet de voie la o petrecere de Revelion și-am complotat cu mama și cu bunica să-mi facă o ținută pentru party. Bunica era croitoreasa familiei; din mâinile ei ieșeau niște minunății pe care le-aș purta și astăzi și care și-ar putea găsi locul pe rafturile unor butique-uri premium.

După ce-am răsfoit câteva zeci de reviste Burda în căutare de rochii, am ajuns la concluzia că vreau una extrem de scurtă, cu două rânduri de bretele late (eram piele și os, încercam să-mi ascund clavicula!) încrucișate pe spate. Și da, din satin roșu.
Zâmbesc când îmi amintesc; era un show off, era prea mult la toate capitolele – și roșie, și satin, și foarte scurtă.

Bunică-mea n-a comentat; nu-mi amintesc să fi schițat nici un gest, de parcă n-ar fi avut nici o părere. În ochii mamei am văzut dezaprobarea, dar a înțeles că trebuie să-mi lase un pic de libertate. Însă amândouă mă întrebau ce-o să-i spun tatălui meu când o să ies din casă.

A fost simplu, chiar prea simplu: m-am îmbrăcat în jeanși și-ntr-un pulover și mi-am pus rochia în geantă. Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum de taică-meu și-a imaginat că mă duc în pulover la o petrecere de Revelion.

Cred că, pur și simplu, n-a vrut să știe.

Primul meu job a fost cel de redactor la revista Unica. Aveam 20 de ani, terminasem al doilea an de facultate și eram în culmea fericirii că mi se împlinise visul de a lucra în presa scrisă.

Odată cu job-ul, însă, am descoperit și că n-aveam haine. Mergeam în fiecare zi la birou, iar colegele mele se îmbrăcau super cool. Trebuia să particip la diverse conferințe de presă, evenimente, întâlniri la care n-aveam cu ce să mă îmbrac: nu-mi ajungeau cele două perechi de jeanși, una de sandale, o cămașă (sau de una îmi amintesc eu) și niște tricouri.
Nu știu dacă aveam mai multe rochii, cert e că eu mi-o amintesc doar pe cea din imagine. Era și mai greșită decât pare: poliester curat – deși mama și bunica mă învățaseră să nu cumpăr haine din materiale sintetice.

O fi fost ea ieftină și urâțică, dar e rochia în care un fotograf profesionist mi-a făcut prima poză. Eram la Studio Central (oare mai există?), după o ședință foto cu modelul Ana Maria Bucura pentru revista la care lucram. O fotografiase Alex Gâlmeanu.

Când ne-am terminat treaba, Alex mi-a spus că vrea să-mi facă și mie niște poze. Am protestat: nu sunt model, nu știu, nu pot. Mi-era foarte rușine să stau acolo, în fața unui fundal alb, și să pozez.

Și au început să insiste amândoi: Ana Maria m-a încurajat, mi-a spus că pot, că nu e mare lucru, Alex n-a stat prea mult la discuții. A tras câteva cadre pe film (nu erau camere digitale performante pe atunci). Am acceptat doar ca să scap mai repede 😊.

Nu mă plac foarte mult în fotografia asta – mă și strâmb un pic, am unghiile prea lungi și un inel vintage, din alt film. Dar îmi amintește de primul meu job (care a fost și cel mai frumos), de mine la 20 de ani, de oamenii pe care i-am cunoscut atunci.

Pe Ana Maria chiar am revăzut-o zilele trecute, iar de Alex mă leagă una dintre cele mai longevive și mai frumoase prietenii.

Aveam aproape 27 de ani când am devenit redactor-șef al revistei Glamour în România. Câteva luni am lucrat aproape zi și noapte pentru lansarea revistei, eveniment urmat de o petrecere la care trebuia să țin chiar și un speech.
Și, ce credeți? Aveam nevoie și de o rochie.

Trebuie să vă introduc puțin în lumea revistelor de modă pentru femei și a evenimentelor aferente, unde outfit-urile participanților au un rol important, poate mai important decât e cazul.
Sunt oameni care aleg ținute extravagante, alții care vor să iasă în evidență cu orice preț, să apară în paginile revistelor sau pe site-urile cu articole gen „bine îmbrăcați, prost îmbrăcați”.

Look-urile sunt rareori trecute cu vederea: se comentează, se bârfește, se toacă mărunt, se estimează costurile, se analizează brandurile.

Da, da, e fix genul de conversație din care nu vrei să faci parte, mai ales după ce ai muncit pe rupte câteva luni și-ți dorești doar să se termine totul și să dormi un weekend întreg.

În loc să mă bucure, petrecerea asta mă stresa îngrozitor, mai ales că nici n-aveam bani să mă duc la Milano și să-mi iau o rochie din Galeriile Vittorio Emanuele. Dacă mă gândesc bine, nici de avion n-aveam!

Salvarea a venit de la Andreea Macri, cu care lucram la Glamour pe vremea aceea: îmi adusese de la Londra o pereche de pantofi pentru evenimentul ăsta.

Tot ea m-a dus la un designer român căruia i-am povestit împreună de ce am nevoie. Oana Manolescu n-a fost în culmea fericirii să-mi facă o rochie potrivită cu pantofii pe care-i aveam deja (de obicei e invers, doh!), dar a înțeles că eram disperată și m-a ajutat.

Rochia mea din tafta are o viață lungă: mie nu-mi mai vine, dar e, la loc de cinste, în dulapul prietenei mele.

Eram la shopping cu prietena mea (căreia i-am dăruit rochia de la lansarea revistei) și, inevitabil, am probat câteva rochii. Doar suntem femei, nu e vreo mirare.
Cea care mi-a furat inima era de la Acne: asimetrică, neagră, din două materiale cu texturi diferite. Îmi venea perfect. Părea făcută pentru mine.

Am vrut s-o pun la loc, pentru că nu mi-o permiteam, dar prietena mea m-a oprit: “Trebuie s-o iei, îți vine prea bine! Nu poți s-o lași aici”, mi-a spus.

Mi-a oferit jumătate din bani, am pus eu cealaltă jumătate și am plecat acasă cu rochia mult dorită.

Sunt vreo zece ani de-atunci, dar încă o iubesc. E o rochie cumpărată de două femei, un simbol al prieteniei, al susținerii reciproce; o rochie care-mi amintește că am niște oameni speciali în viața mea.

Asta e o rochie simplă, de zi, dar în care m-am simțit eu tare bine. E galbenă și marchează momentul în care am reintrodus culorile în garderoba mea compusă, până atunci, doar din haine albe, negre, bleumarin și bej.

Cu rochia galbenă am fost bătut străzile Clujului la TIFF, am petrecut seri târzii pe terasele din București, ba chiar am luat la pas străduțele din Napoli și de pe coasta amalfitană.

Tot cu ea eram când fetele mele m-au întrebat de ce m-am îmbrăcat cu “prosopul ăla cu nasturi”, de m-au făcut să râd cu lacrimi.

N-o să uit prea curând replica asta; de atunci tot pregătesc și eu una pe măsură. Cine știe, poate chiar pentru primele lor rochii de Revelion.

***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.

Foto principală: Elise Wilcox / Unsplash

The post 5 rochii și 5 momente importante din viața mea appeared first on Mara Coman.

Rochia perfecta nu exista inca in dulapul meu. M-am tot gandit si apoi m-am razgandit, nici macar acum nu stiu sugur cum as vrea sa arate (sigur nu romantica, ci mai degraba cu linii simple, geometrice). Insa un lucru stiu sigur: ca trebuie sa fie nude. Asta nu inseamna ca nu o sa mai port negru, my all times favourite, doar ca de ceva vreme sunt, pur si simplu, intr-o perioada nude.

Ador nuantele nude pentru ca sunt delicate, pentru ca nu tipa, pentru ca, atunci cand intri intr-o incapere, nu sunt toate privirile indreptate spre tine. Cred ca m-am indragostit de tinutele nude (mai exact, de acea culoare care e cat mai apropiata de nuanta pielii mele) atunci cand m-a agresat tendinta generala de a iesi in evidenta, de a fi remarcata, de a ajunge in lumina reflectoarelor. In contextul asta, o rochie nude mi se pare atat de eleganta. Nu, nu vor fi toate privire atintite spre tine – si cred ca asta este farmecul. N-o sa fii observata de paparazzi, n-o sa apari in ziare a doua zi, nici pe blogurile de street style. Te vor vedea doar cei care apreciaza discretia.

Asa ca, intre timp, visez la rochia mea perfecta si nude, care sa se confunde cu pielea mea si, astfel, sa aiba cea mai discreta nuanta. As vrea sa o port tot cu sandale nude sau metalice (aurii sau argintii), eventual cu sandale plate daca e o rochie lunga. Am cautat pe net cateva piese favorite si le-am pus aici, pentru inspiratie. Sunt prea multe perechi de pantofi de la Gianvito Rossi, stiu, dar n-as putea sa aleg, sincer, ador pantofii lui. Voi nu?

P.S. Trebuie sa recunosc ca iubesc tinutele nude si – chiar daca sunt la polul opus – , imi plac paietele si piesele metalice, mai ales in tinute casual. Dar despre ele, alta data 🙂

Foto: Vionnet, style.com, stylebop.com, net-a-porter.com

The post Rochia perfecta appeared first on Mara Coman.

Nu mai stiu exact cand am declarat razboi rochiilor de printesa – probabil cand au inceput sa fie uniforma si cand le-am descoperit pe cele asimetrice, croielile simple, geometrice, oversized. Si revin la ele pentru ca: 1. prietena mea m-a sunat si am avut o discutie despre niste rochii de la Acne Studios (deh, probleme de oameni maturi, cu multe griji!) 2. coincidenta, tot azi am primit un newsletter de la Acne Studios; 3. am cautat sa vad ce mai e nou la COS, de unde vreau mereu jumatate din colectie.

Dupa acest mic research facut pe internet doar la Acne Studios si COS, m-am intrebat din nou: daca exista atatea optiuni, de ce insista femeile sa poarte aceleasi rochii cu croiala de printesa, la care mai si asorteaza coliere sclipicioase? (N-am inceput, neaparat, si un razboi anti-coliere, dar recunosc ca le urasc in combinatie cu rochia-printesa).

Mai jos cateva rochii altfel pentru vara asta. Si trebuie sa spun ca m-am indragostit de rochia-blazer de la COS – din pacate nu livreaza in Romania, altfel ar fi fost deja in drum spre mine. Acum va las, ca trebuie sa fac un plan: cand si unde plec ca sa mi-o cumpar.

Foto: COS, Acne Studios

The post O vara fara rochii de printesa appeared first on Mara Coman.