Unul dintre războaiele pe care le-am dus cu tata, în adolescența mea, a fost pe tema hainelor. Dacă nu ne puneam de acord, urma acel “Nu ieși din casă îmbrăcată așa!”, ordin pe care nu îndrăzneam să-l încalc și care-mi dădea toate planurile peste cap. Până în ziua în care a intrat în scenă rochia mea din satin roșu.

Eram în clasa a XII-a, aveam bilet de voie la o petrecere de Revelion și-am complotat cu mama și cu bunica să-mi facă o ținută pentru party. Bunica era croitoreasa familiei; din mâinile ei ieșeau niște minunății pe care le-aș purta și astăzi și care și-ar putea găsi locul pe rafturile unor butique-uri premium.

După ce-am răsfoit câteva zeci de reviste Burda în căutare de rochii, am ajuns la concluzia că vreau una extrem de scurtă, cu două rânduri de bretele late (eram piele și os, încercam să-mi ascund clavicula!) încrucișate pe spate. Și da, din satin roșu.
Zâmbesc când îmi amintesc; era un show off, era prea mult la toate capitolele – și roșie, și satin, și foarte scurtă.

Bunică-mea n-a comentat; nu-mi amintesc să fi schițat nici un gest, de parcă n-ar fi avut nici o părere. În ochii mamei am văzut dezaprobarea, dar a înțeles că trebuie să-mi lase un pic de libertate. Însă amândouă mă întrebau ce-o să-i spun tatălui meu când o să ies din casă.

A fost simplu, chiar prea simplu: m-am îmbrăcat în jeanși și-ntr-un pulover și mi-am pus rochia în geantă. Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum de taică-meu și-a imaginat că mă duc în pulover la o petrecere de Revelion.

Cred că, pur și simplu, n-a vrut să știe.

Primul meu job a fost cel de redactor la revista Unica. Aveam 20 de ani, terminasem al doilea an de facultate și eram în culmea fericirii că mi se împlinise visul de a lucra în presa scrisă.

Odată cu job-ul, însă, am descoperit și că n-aveam haine. Mergeam în fiecare zi la birou, iar colegele mele se îmbrăcau super cool. Trebuia să particip la diverse conferințe de presă, evenimente, întâlniri la care n-aveam cu ce să mă îmbrac: nu-mi ajungeau cele două perechi de jeanși, una de sandale, o cămașă (sau de una îmi amintesc eu) și niște tricouri.
Nu știu dacă aveam mai multe rochii, cert e că eu mi-o amintesc doar pe cea din imagine. Era și mai greșită decât pare: poliester curat – deși mama și bunica mă învățaseră să nu cumpăr haine din materiale sintetice.

O fi fost ea ieftină și urâțică, dar e rochia în care un fotograf profesionist mi-a făcut prima poză. Eram la Studio Central (oare mai există?), după o ședință foto cu modelul Ana Maria Bucura pentru revista la care lucram. O fotografiase Alex Gâlmeanu.

Când ne-am terminat treaba, Alex mi-a spus că vrea să-mi facă și mie niște poze. Am protestat: nu sunt model, nu știu, nu pot. Mi-era foarte rușine să stau acolo, în fața unui fundal alb, și să pozez.

Și au început să insiste amândoi: Ana Maria m-a încurajat, mi-a spus că pot, că nu e mare lucru, Alex n-a stat prea mult la discuții. A tras câteva cadre pe film (nu erau camere digitale performante pe atunci). Am acceptat doar ca să scap mai repede 😊.

Nu mă plac foarte mult în fotografia asta – mă și strâmb un pic, am unghiile prea lungi și un inel vintage, din alt film. Dar îmi amintește de primul meu job (care a fost și cel mai frumos), de mine la 20 de ani, de oamenii pe care i-am cunoscut atunci.

Pe Ana Maria chiar am revăzut-o zilele trecute, iar de Alex mă leagă una dintre cele mai longevive și mai frumoase prietenii.

Aveam aproape 27 de ani când am devenit redactor-șef al revistei Glamour în România. Câteva luni am lucrat aproape zi și noapte pentru lansarea revistei, eveniment urmat de o petrecere la care trebuia să țin chiar și un speech.
Și, ce credeți? Aveam nevoie și de o rochie.

Trebuie să vă introduc puțin în lumea revistelor de modă pentru femei și a evenimentelor aferente, unde outfit-urile participanților au un rol important, poate mai important decât e cazul.
Sunt oameni care aleg ținute extravagante, alții care vor să iasă în evidență cu orice preț, să apară în paginile revistelor sau pe site-urile cu articole gen „bine îmbrăcați, prost îmbrăcați”.

Look-urile sunt rareori trecute cu vederea: se comentează, se bârfește, se toacă mărunt, se estimează costurile, se analizează brandurile.

Da, da, e fix genul de conversație din care nu vrei să faci parte, mai ales după ce ai muncit pe rupte câteva luni și-ți dorești doar să se termine totul și să dormi un weekend întreg.

În loc să mă bucure, petrecerea asta mă stresa îngrozitor, mai ales că nici n-aveam bani să mă duc la Milano și să-mi iau o rochie din Galeriile Vittorio Emanuele. Dacă mă gândesc bine, nici de avion n-aveam!

Salvarea a venit de la Andreea Macri, cu care lucram la Glamour pe vremea aceea: îmi adusese de la Londra o pereche de pantofi pentru evenimentul ăsta.

Tot ea m-a dus la un designer român căruia i-am povestit împreună de ce am nevoie. Oana Manolescu n-a fost în culmea fericirii să-mi facă o rochie potrivită cu pantofii pe care-i aveam deja (de obicei e invers, doh!), dar a înțeles că eram disperată și m-a ajutat.

Rochia mea din tafta are o viață lungă: mie nu-mi mai vine, dar e, la loc de cinste, în dulapul prietenei mele.

Eram la shopping cu prietena mea (căreia i-am dăruit rochia de la lansarea revistei) și, inevitabil, am probat câteva rochii. Doar suntem femei, nu e vreo mirare.
Cea care mi-a furat inima era de la Acne: asimetrică, neagră, din două materiale cu texturi diferite. Îmi venea perfect. Părea făcută pentru mine.

Am vrut s-o pun la loc, pentru că nu mi-o permiteam, dar prietena mea m-a oprit: “Trebuie s-o iei, îți vine prea bine! Nu poți s-o lași aici”, mi-a spus.

Mi-a oferit jumătate din bani, am pus eu cealaltă jumătate și am plecat acasă cu rochia mult dorită.

Sunt vreo zece ani de-atunci, dar încă o iubesc. E o rochie cumpărată de două femei, un simbol al prieteniei, al susținerii reciproce; o rochie care-mi amintește că am niște oameni speciali în viața mea.

Asta e o rochie simplă, de zi, dar în care m-am simțit eu tare bine. E galbenă și marchează momentul în care am reintrodus culorile în garderoba mea compusă, până atunci, doar din haine albe, negre, bleumarin și bej.

Cu rochia galbenă am fost bătut străzile Clujului la TIFF, am petrecut seri târzii pe terasele din București, ba chiar am luat la pas străduțele din Napoli și de pe coasta amalfitană.

Tot cu ea eram când fetele mele m-au întrebat de ce m-am îmbrăcat cu “prosopul ăla cu nasturi”, de m-au făcut să râd cu lacrimi.

N-o să uit prea curând replica asta; de atunci tot pregătesc și eu una pe măsură. Cine știe, poate chiar pentru primele lor rochii de Revelion.

***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.

Foto principală: Elise Wilcox / Unsplash