Așa cum știm cu toții – inclusiv eu; sau mai ales eu –, revistele, site-urile și blog-urile sunt pline de sfaturi despre cum să te bucuri de lucrurile mici. Cu varianta: cum să înveți să te bucuri de lucrurile mici. Pe lângă sfaturi, tips & tricks, avem și interviuri cu oameni care au învățat deja să se bucure de lucrurile mici și ne zic și nouă, celorlalți, celor care nu ne-am prins încă de șmecherie, cum se face chestia asta.

Trebuie să recunosc că de foarte multe ori am vrut să le spun să-și bage undeva lucrurile alea mici.

Serios, oameni buni, pe ce norișor trăiți? Într-unul cu ceai călduț, servit în ceșcuțe vintage de porțelan Limoges, alături de o linguriță de dulceață de trandafiri, nu? Într-un norișor cu o carte bună, pe care-o citiți în tihnă. Cu timp de calitate și-o poveste pentru cei mici. Cu o baie lungă, cu citit în cadă, în liniște.

Câtă feerie.

Îmi aminteam cum simțeam că leșin, la propriu, de-atâta dulcegărie și sirop când dădeam peste-o poveste din asta. Ce zen sunt oamenii ăștia!, îmi spuneam. Păi ia să coboare ei cu picioarele pe pământ, să vadă cum e viața reală. Eeeei? Atunci să mai zică ei cu baia aia liniștitoare și cu cititul lor în cadă. Ia să-i vedem noi ce se va întâmpla când o să dea, din greșeală, peste lumânările alea parfumate așezate pe marginea căzii. Ăștia n-au destulă treabă. Repetă un clișeu pe care l-au citit/auzit pe undeva.

Și, surpriză. Într-o zi m-a apucat pe mine zenul.

Inițial am fost așa de confuză, am zis că-i o greșeală: „Las’ că-mi trece până mâine.” Și nu mi-a trecut. Am avut așa, aproape niște revelații. N-am băut ceai în porțelan Limoges, că n-am. Dar, mă minunam eu că viața e frumoasă. Doh. Și că sunt lucruri – da, din alea mici! – care-mi dau așa de multă bucurie, de nu-mi venea să cred. În unele zile, dădeam pe-afară de-atâta zen, așa că am mai și scris și pe-aici cât de minunată-i viața. De parcă descoperisem America. Cel puțin unul dintre texte e tare siropos – dar e-al meu și nimeni nu-i perfect.

Și într-o zi vorbesc eu cu cineva despre chestiile astea: articolul meu dulce și roz, lucrurile mici care aduc bucurie, cum le-am descoperit eu și cum – îmi spune cel cu care vorbesc -, dacă aș scrie sau aș vorbi mai des despre asta, aș ajuta și alte femei. Și-am rămas așa, pe gânduri. O dată pentru că, am mai spus, mi se pare ușor arogant să am pretenția că vai, îi învăț eu ceva pe oameni. Plus că n-am nici un fel de autoritate în zona asta și n-o să mă fac guru când o să fiu mare. Și m-am gândit, mai ales, la toate momentele alea în care voiam să le zic ălorlalți să-și bage undeva lucrurile alea mici :).

Mă rog, ideea e că poate să plouă cu articole și interviuri despre oameni-care-se-bucură-de-lucrurile-mici. Păi dacă ți-a sărit muștarul, tot ce vrei să faci e să dai de pereți cu ceșcuța aia de porțelan. Imaginează-ți: să tremuri de furie și să vină o zână care să-ți zică să respiri adânc și să ieși la o plimbare. Ce plimbare, măi femeie?! Ce mers lejer? Ce-ai zice tu să ne urcăm un pic pe pereți?

Așa că, na, sper să nu fi fost în vreun mood prost când ați dat peste mărturisirile mele cheesy. Chestiile astea – cu fericirea provocată că a-nflorit o violetă, c-am găsit ghiocei în piață, că e liniște, că e soare afară, că am cei mai mișto copii și prieteni, că am citit o carte mi-nu-na-tă, că am alergat în parc și-am descoperit o melodie superbă –, astea vin când ai liniște-n viață. În momentele alea de stres și de nefericire maximă nici nu mă puteam atinge de vreo carte. N-aveam flori acasă și, dacă primeam vreuna, se usca și ea de-atâta tristețe.

Chestie care mi-a demostrat încă o dată că n-ai cum să dai lecții despre așa ceva. Mă rog, unii încearcă. Dar dacă omului nu-i e bine, serios, n-ai cum să-i faci bine cu lumânărele parfumate și floricele de primăvară.

P.S. Sigur că mi-e mai ușor să scriu despre zilele mișto. Dar bineînțeles că există și de-alelalte. Dac-aș fi zen mereu, ar fi ceva în neregulă cu mine. Vinerea trecută am plâns pe stradă de furie (și la mine e mai greu cu plânsul, de obicei nu-mi iese). În altă zi am vrut să-mi pun pilota-n cap, ca un struț, să-mi dau telefonul pe silent și să-mi decupez un pătrățel în care să fiu doar eu, să nu văd și să aud pe nimeni. Altă dată m-am întristat teribil, na, nici nu vă spun de ce.
Diferența e că, de la o vreme, zilele astea-s mai puține, furia îmi trece mai repede și-mi amintesc că viața e chiar mișto. Revelații de-astea roz. Sper să țină :).

The post De câte ori am vrut să le spun oamenilor unde să introducă lucrurile alea… mici! appeared first on Mara Coman.

– Mă simt foarte bine, îi spun. Și n-am nici un motiv, nu mi s-a întâmplat nimic special. Doar că mi-e atât de bine încât aproape că mă tem să nu se întâmple ceva și să-mi umbrească bucuria.

Mă uit în jos în timp ce-mi caut cuvintele și zic așa, în romgleză, așteptând ca omul din fața mea să pufnească în râs sau să mă contrazică:
– Știi, mi se pare că… I’m having the time of my life.

Ei, și nu râde. Nici nu mă contrazice. Zâmbește și-mi zice doar:
– Probabil că așa este.

Și da, așa e. Că numai eu pot ști dacă e the time of my life sau nu. Însă, la momentul acestui dialog, eram încă surprinsă că mi-e bine și atât. Adică nu mi se întâmplase nimic special – că așa eram eu obișnuită, să-mi fie bine într-un context. Să fi obținut ceva ce-mi doream foarte mult, să fi reușit ceva ce nu credeam c-aș putea reuși. Habar n-am, ceva concret, de care să mă leg, să zic: „Uite, mi-e bine de asta.”
Dar nu. Nu se schimbase nimic. Totul era – sau părea să fie – la fel: nici vreo mare prosperitate, nici vreo dragoste din aia care să te facă să plutești și să nu mai știi pe ce lume trăiești, nici vreo mega reușită la job. Cred că nici măcar o zi cu soare nu era, ca să pot să spun că ăla-i motivul pentru care sar într-un picior pe trecerea de pietoni.

De altfel, dacă aș fi stat să mă gândesc și să întorc paharul invers, sigur aș fi putut găsi niște griji și niște motive de nemulțumire. Însă n-am făcut asta nici atunci, nici ieri, nici azi. Bănuiesc că am învățat, în final, la această vârstă venerabilă, să mă bucur de ce mi se întâmplă. Mai ales că, din fericire, chiar nu e nimic tragic și n-am avut parte de lucruri cu adevărat urâte anul ăsta. Din contră.

Am aflat și că bucuria se vede. Într-o zi, prietena mea din Oslo m-a sunat special ca să-mi spună că am postat nu știu ce poză și că „nu te-am văzut demult râzând așa.” Îi zic că are dreptate, că sunt într-o pasă bună, că nu știu exact de ce, dar îmi cam place. „Râzi și cu ochii”, mi-a zis într-o seară un cunoscut cu care nu mă întâlnisem de câțiva ani. Era mirat, chestie care m-a făcut să mă întreb cum naiba eram eu cu niște ani în urmă.

M-am uitat zilele astea în pozele din telefon. M-am jucat cu #bestnine și apoi m-am întrebat care sunt fotografiile mele favorite – nu neapărat alea care au multe like-uri. Și-așa am găsit unele în care râd în hohote, altele în care scot limba și mă prostesc. Mă rog, tot felul de poze. Unele nu mă avantajează deloc, nu-s „corecte”, nu-s retușate, nu port machiaj, stau eu strâmb sau îmi stă rochia câș. Dar sunt faine, sunt atât de faine, pentru că mi-au amintit că m-am simțit bine de atât de multe ori, că am fost liniștită, că am râs atât de mult și că m-am bucurat de niște lucruri de care nu știam să mă bucur cu ceva timp în urmă.

A fost un an mișto. Singurul lucru care mi se pare trist e că, probabil, e prima dată când zic asta: că a fost un an mișto. Adică sigur au mai fost ani frumoși în ăștia 39 ai mei. Doar că habar n-am avut să-i apreciez și să mă bucur de ei, să-mi spun cât de norocoasă sunt și să mă uit la jumătatea plină a paharului. Nț, găseam eu ceva de comentat. Trebuia să mă învinovățesc pentru ceva ce n-am făcut destul de bine. Din fericire, de data asta am reușit să mă uit mai des la părțile bune. Mno, zic că încă nu-i târziu :).

Mă rog, iar am scris prea mult. Sigur, puteam să rezum chestia asta la: „Dacă aș putea, aș da din nou play la 2018.” Sau la: „Îmi curge nasul, c-am luat răceala de la fiică-mea Ioana; cred că mai am vreo două luni până-mi blochează ANAF, din nou, cardurile; am vrut să mă duc azi la Fix me a Drink și n-am avut cu cine să las copiii. Dar, în loc să mă lamentez și să mă plâng că nu iese chiar tot așa cum vreau eu, m-am trezit cu ditamai zâmbetul pe față. Și, în continuare, mi se pare că viața e tare frumoasă.” Pe bune, chiar e.

P.S. Când oi fi cu capsa pusă, să-mi amintească cineva de rândurile astea, da?

The post The time of my life appeared first on Mara Coman.