Când spune că job-ul ei de la Dacia-Renault are legătură cu tunning-ul, cei din jur au, de obicei, două reacții: întâi se miră că o femeie se ocupă cu așa ceva, apoi îi pun diverse întrebări despre cai-putere. Simona Albu, care lucrează în domeniul auto de aproape 30 de ani, e de mult obișnuită cu acest gen de conversație:

“Percepția e că tunning înseamnă cai-putere, dar nu e doar atât. Tunning, sau mise au point, în franceză, înseamnă punere la punct. Noi, cei din echipele de tunning reglăm parametrii din calculatorul de injecție al motorului și al cutiei de viteze astfel încât mașina să funcționeze într-un anumit fel. Trebuie să răspundă la foarte multe criterii.”

Simona știe că nici nu-mi trece prin minte ce înseamnă genul ăsta de reglaj și mă ajută cu cifre: “Sunt peste 30.000 de parametri care trebuie reglați, iar echipele noastre se ocupă de aproximativ 12.000.”

Știu că e puțin neașteptat să-mi petrec o dimineață vorbind cu o femeie despre catalizatoare și calculatoare de injecție, dar exact pentru asta sunt aici: pentru că percepția celor mai mulți e că femeile nu-și găsesc locul într-un domeniu tehnic.

Însă cei de la Dacia-Renault vor să schimbe asta și să aducă mai multe femei în echipele lor.
Așa au ajuns la noi, fetele din #AcinceaPutere, și ne-au propus să facem cunoștință cu doamnele care lucrează deja pentru această companie.

Discuția mea cu Simona Albu, care coordonează una dintre echipele de tunning, are loc la Centrul Tehnic de la Titu. În drumurile mele spre Pitești, am trecut pe lângă el de multe ori – de pe șosea vezi multe clădiri imense și o suprafață foarte mare de teren, dar cam atât.

Abia când am ajuns acolo mi-am făcut o idee despre cât de vast e locul: am avut acces în câteva clădiri și piste de test. Nu am fost chiar peste tot pentru că sunt norme stricte de securitate și, oricum, probabil că aș fi avut nevoie de o zi întreagă.

Macheta de la intrare m-a ajutat să-mi fac o idee despre geografia impresionantă a locului: 350 de hectare de piste pentru teste. Totul construit la standardele Renault, care sunt aceleași peste tot în lume.

“Centrul tehnic de la Titu este al doilea ca mărime după cele din Franța”, mă lămurește Simona. “La Lardy, în Franța, se fac teste similare cu cele de la noi, au echipament silimar cu cel de aici. De altfel, centrul a fost construit în așa fel încât orice test care a fost început în Franța poate fi continuat aici sau invers.”

La cele de mai sus a revenit Simona pe parcursul discuției noastre, în special când a întrebat-o de ce nu și-a schimbat locul de muncă în aproape 30 de ani. A zâmbit și mi-a spus din nou că, pentru un inginer din domeniul ei, e locul potrivit: dotările de la Titu nu se întâlnesc în alte părți și e fericită că-și poate face meseria într-un centru care respectă standardele internaționale.
Însă nu e doar asta: “Ce facem noi nu se vede – reglăm în calculatorul de injecție, care e un fel de cutie neagră a mașinii. Însă se simte. Și sunt tare mândră când aud colegi, prieteni, că sunt mulțumiți de mașina la care am lucrat.”

Când s-a angajat prima dată, la Dacia (Centru Tehnic de la Titu a fost inaugurat în 2010), în 1993, Simona era un tânăr inginer care lucra pe mașini cu carburator. Pentru 12 ani, a fost o singură fată între băieți:
“Nu m-am simțit inconfortabil, din contră. Am fost avantajată în echipele cu băieți. A fost mereu un echilibru: eu eram mai atentă la detalii, făceam lucruri care necesită răbdare, dar realizam testele împreună. Ne susțineam reciproc.”

În toți acești ani, Simona a ocupat diverse poziții în cadrul companiei. Până să ajungă să coordoneze echipa de tunning, a lucrat în mai multe departamente, a învățat diverse meserii specifice industriei.

Își amintește bine momentul în care coordonatorul ei – “profesorul meu de tunning“, cum îl numește – i-a propus să se ocupe de ceva nou: “M-am jelit două zile. Mă întrebam oare ce face catalizatorul, cu ce se mănâncă, oare o să fiu eu în stare să fac față? I-am mărturisit că eram nesigură, iar atunci el mi-a zis: Niciodată în viață să nu spui NU unei provocări înainte să încerci. Pentru că altcineva o va accepta în locul tău și o să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă… . Crede-mă, de-a lungul timpului am spus povestea asta multor fete pe care le vedeam că ezită. Nici ele n-au uitat, îmi zic și acum: dacă ai ști ce bine mi-a prins sfatul tău!“

Când am întrebat-o care a fost experiența cea mai frumoasă, n-a stat pe gânduri nici o clipă:
“Să văd oamenii crescând. Am avut interviuri cu stagiari, cu studenți cu emoții. Mă regăsesc în ei, așa eram și eu la început. Le spuneam să încerce să se liniștească și să vorbim ca între prieteni pentru că eu voiam doar să aflu că știu basic-ul din școală. Restul se învață aici, suntem o adevărată școală de formare. Totul se schimbă față de ce înveți în facultate, mai ales că tehnologiile sunt noi și evoluează mereu.“

Acum, în echipa Simonei sunt 13 oameni și, surprinzător, sunt mai multe fete decât băieți. N-a vrut neapărat să angajeze fete, dar așa s-a întâmplat. Le admiră și crede că, atunci când e vorba de detaliu și de rigoare, sunt chiar mai potrivite decât băieții. A menționat la un moment dat că unele dintre colegele ei sunt atât de puternice încât merg în misiuni cu mașinile și că fac asta foarte bine.

Puternice? N-am prea înțeles de ce o femeie trebuie să fie puternică pentru a testa mașina în diverse locuri, dar m-am lămurit când am mers pe pistele de test cu Simona și colega ei, Vanessa. O brunetă cu părul lung și drept, manichiură perfectă, o tânără delicată de 27 de ani ne conduce spre un “cheson”. Un fel de cutie imensă în care mașina rămâne la temperatură constantă. Acum Vanessa testează pornirea la -20 de grade, câte sunt înăuntru.

Își conectează laptopul la calculatorul mașinii, demarează și ne ia la o tură pe pista de test. Mă uit pe monitorul laptopului ei și văd grafice, diagrame, chiar și ceva ce seamănă cu o electrocardiogramă. Toate acele cifre și date îi dau informații despre mașină.

O admir în timp ce conduce relaxată (pista e rezervată pentru noi, nu vine nici o altă mașină din față, deci nu e nici un pericol), urmărind graficele de pe laptop, se oprește, mai modifică una, alta, și ne și explică ce face și unde suntem. Pornirea din rampă, pista cu capace de canal ca la Londra, drum în pantă cu înclinație de nu știu câte grade, drum pavat și multe altele pe care nu le mai țin minte. Computerul ei întregistează parametrii configurați.

Mai târziu, în birou, va analiza datele și va ști dacă trebuie modificat ceva.

Ea e doar una dintre tinerele care merge și în acele misiuni de validare despre care-mi povestea Simona, adică pleacă să testeze mașina la munte, pe zăpadă și temperaturi reduse, la altitudine înaltă sau în țări în care e foarte cald și umiditate mare. Ai zice că se plimbă, dar, pe lângă extremele care țin de vreme, face ore întregi de teste și apoi de analiză a datelor din teren. Iar misiunile astea nu durează o zi, două, ci două, trei săptămâni.

Spre finalul întâlnirii noastre o întreb pe Simona dacă e un șef bun. E modestă și nu-mi răspunde. Îmi zice că ar trebui să-i întreb pe colegii ei.

Dar eu am adunat destule date ca să știu deja 😊. M-a impresionat plăcut că mi-a vorbit despre oamenii din echipă încă de când ne-am cunoscut. Eram în recepție și schimbam impresii despre câtă liniște e acum versus vânzoleala de dinainte de pandemie, când aici veneau în fiecare zi cei 800 de angajați.

Acum, oamenii lucrează și de acasă, și de la birou, în funcție de nevoi. Însă cei din echipa Simonei își beau cafeaua împreună în fiecare vineri dimineață, de la 8 și jumătate la 9. Pe Teams.

„Ideea asta mi-a venit la începutul pandemiei, în primele zile în care am început să lucrăm de acasă și mi-am dat seama că-mi lipsesc discuțiile amicale pe care le aveam la cafea. Așa că le-am propus colegilor să ne păstrăm obiceiul chiar și pe zoom. Nu e obligatoriu, dar se loghează toți, chiar și colegi care s-au mutat în alte echipe din companie. E jumătatea noastră de oră în care povestim lucruri care n-au legătură cu job-ul.”

Am mai aflat și despre cum îi place Simonei să dea feedback pozitiv: își felicită oamenii în ședințe la care participă toată echipa, pentru că știe, din proprie experiență, că orice reușită, cât de mică, trebuie evidențiată și apreciată. Dar nu orice șef face asta, ci unul căruia chiar îi pasă de echipa lui.

Pe drumul de întoarcere spre București m-am tot gândit cum un om reușește să-și păstreze pasiunea și fidelitatea pentru un job și pentru o companie pentru aproape 30 de ani. Pentru că din întâlnirea mea cu Simona a reieșit clar că e o femeie care muncește cu pasiune. Mi-a spus asta și textual, dar nici nu mai era nevoie: e ceva ce transpare imediat din energia, zâmbetul și pasiunea cu care mi-a vorbit despre, ei bine, calculatorul de injecție.

Foto principală: Toni Tan / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Femeile care conduc appeared first on Mara Coman.

Invitația la lansarea noului Renault Megane E-Tech Electric m-a făcut să țopăi un pic prin living. Și asta pentru că a fost printre primele proiecte care au venit după ce mi-am încheiat job-ul de la Bazaar. Mai mult, nu era doar un subiect despre care trebuia să scriu, ci și o experiență superbă: urma să merg, împreună cu un blogger celebru :), într-o deplasare la Marbella (unde a avut loc lansarea), să ne și plimbăm cu noua mașină pe un traseu minunat, până la Ronda – îmi și imaginam câte o să am de povestit și cum o să postez o mie de fotografii pe Instagram.

Și așa a fost: foarte multe de povestit, dar nu de la fața locului și nu în timp real. Pentru că s-a întâmplat ceva fix cu o zi înainte să plecăm: m-am trezit la 7 dimineața, am pus mâna pe telefon, ca de obicei, și am citit că a început războiul din Ucraina.
Nu-mi venea să cred. M-am mișcat toată ziua în reluare, mi-am pus o mulțime de întrebări, anxietățile mele și-au făcut din nou simțită prezența. Am plecat, conform planului, mai ales că nu puteam schimba nimic dacă rămâneam acasă.

N-am postat nimic de la Marbella, nici locurile frumoase, nici hotelul (genul în care chiar vrei să petreci timp în cameră), nici restaurantul, nici mașina. Toată lumea vorbea despre război, eu intram pe site-urile de știri o dată pe oră – așa că mi se părea nepotrivit să vorbesc despre orice altceva. Și chiar dacă aș fi scris despre ce făceam eu în Spania, în acele zile nu cred că era cineva interesat de informații care nu veneau de pe front.

De ce scriu acum? Pentru că am reușit să ies, cât de cât, din amorțeală. Sunt în continuare în stare de alertă, dar am nevoie să mai citesc și altceva pe lângă știrile, analizele și opiniile despre război. Pentru că nu știu cum altfel să rămân în toate mințile. Și nu sunt singura – mi-ați scris și voi că aveți nevoie să mai citiți și altceva. Așa că asta fac.

Am ajuns în Marbella, ne-am cazat la Nobu și m-am extaziat. Hotelul e rupt dintr-o poveste: camere mari, superbe, balcon, vegetație mediteraneană. Un complex care-și merită din plin cele cinci stele, la doi pași de plajă și de Six Senses spa. Genul de resort cu mai multe restaurante și clădiri (am primit chiar și o hartă ca să nu ne pierdem pe acolo :). Dar și genul de loc în care simți nevoia să stai. Sincer, aș fi putut să petrec vreo două zile în cameră, așa de mult mi-a plăcut.

Seara am participat la prezentarea oficială, tot la Nobu, dar într-un context destul de relaxat. Am aflat mai multe despre mașina cu care urma să mă plimb în ziua următoare – și o să vă spun și vouă, dar numai după ce vă povestesc experiența.

Știam că e frumoasă – o văzusem deja în poze și mai reperasem una în apropierea hotelului. Și da, doamnelor și domnilor, să fie clar de la început: mă uit întâi la design. Bănuiesc că nu e chiar o surpriză :).

Electrica noastră era roșie (mie îmi place foarte mult și cea bleumarin) și superbă. Mai frumoasă decât în poze, cu diverse detalii de design care-ți arată că s-a investit mult în zona asta, cu monitor mare, despre care zic mai jos, cu cameră pe spate – cu care aș putea chiar și eu să parchez. Și da, silențioasă – mi-am dat seama, la un moment dat, că e foarte liniște și nu înțelegeam de ce :).

A condus Vasilescu, desigur, eu am stat cuminte în dreapta să admir peisajul, pentru că drumul de la Marbella la Ronda trece prin munți și, pe alocuri, priveliștea te cam lasă fără cuvinte. Am oprit de câteva ori pentru poze, din păcate n-am reușit să surprindem poezia locului, pentru că am prins o zi înnorată și cu câteva picături de ploaie când și când. Am văzut curcubeul și m-am mirat că, pe măsură ce drumul urca, erau zone însorite, de parcă eram în alt oraș.

Dar să revenim la mașină. Noi am avut versiunea cu 60 KWh și autonomie 450 km. Sigur, autonomia scade în funcție de cum conduci. Ce mi s-a părut foarte tare a fost că am ajuns la Ronda mai aveam o autonomie de 140 km, iar când ne-am întors în Marbella (deși pe alt traseu), de 181 km. Bateria se încarcă în diverse situații – la coborâre, dacă nu accelerezi, sau la frânare.

N-am cum să nu menționez ecranul: se numește OpenR, e piesa centrală din interior, are forma unui L inversat și combină afișajul digital al panoului de bord și afișajul multimedia al consolei centrale.

N-o să intru în mai multe detalii tehnice, dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut atât de mult mașina asta, încât chiar m-am interesat cât costă, ce opțiuni aș vrea și m-am imaginat plimbându-mă cu ea prin din București.

Am apreciat preocuparea pentru sustenabilitate și las mai jos doar câteva detalii pe tema asta. Sunt mai multe, însă am făcut o selecție, altfel nu mai termin niciodată de scris (și nici voi de citit):

– desigur, nu emite CO2 când e condusă, dar și că toată tapițeria este realizată  din materiale 100% reciclate. În funcție de model, aceasta poate cântări și numai 2,2 kilograme;

– după primul ciclu de viață, bateria poate fi refolosită și apoi reciclată;

– acolo unde a fost nevoie de plastic, s-a folosit plastic reciclat (în jur de 27 de kilograme);

– 95% din vehicul va fi reciclat la finalul ciclului său de viață.

Nu că mi-a plăcut, ci chiar mi-a plăcut mult. Am intrat pe site, mi-am configurat o mașină, am jonglat cu diverse opțiuni. Mi se pare foarte frumoasă și potrivită pentru mine – să conduc în oraș, relaxat (pe mine nu mă stresează traficul, mai ales dacă nu mă grăbesc nicăieri), cu muzică și un vibe bun.
Doar că momentan trebuie să mai muncesc un pic ca să o merit :).

Până atunci, citiți și experiența lui Vasilescu, sunt mai multe senzații când ești la volan și când ai în dreapta pe cineva care-ți amintește în fiecare moment care e viteza legală :).

The post Ce s-a întâmplat în Marbella appeared first on Mara Coman.