Oricât aș încerca să stau departe de venin – pentru că n-am vrut să pun otravă pe blog; l-am gândit din start ca o evadare, și evadările mele nu trebuie otrăvite -, iaca a venit acest moment în care nu reușesc să mă abțin.

Mi-a sărit muștarul pentru că:
– tocmai am vorbit cu prietena mea care n-are apă caldă și nici căldură. Are, în schimb, un calorifer electric și un copil răcit;
– mi-am amintit că la unul dintre cele mai mari spitale din București (poate chiar cel mai mare) nu e apă caldă și căldură. Medicii se spală cu apă rece și copiii bolnavi stau în frig;
– s-a făcut o deratizare la Timișoara și, în loc să moară șobolanii, au murit oameni nevinovați.

Desigur, la toate astea am de adăugat un milion de altele, dar cele de mai sus sunt mai recente și încă mi se par de neconceput. N-avem apă și căldură în Capitală, în România anului 2019. Știți, eu am mai prins niște vremuri din astea: n-aveam nici lumină, nici mâncare. N-aveam nici drept de vot – sau mă rog, teoretic aveam, dar nu conta ce votai, tot tovarășul era ales.

Acum avem încă drept de vot. Și chiar dacă acestor doi candidați le găsim mai degrabă defecte, important e că încă putem alege. Din două rele, da, însă măcar e alegerea noastră.

Nu te purta ca pe vremuri. Nu sta acasă duminică.

Featured foto: Pixabay

The post 2019, București, România appeared first on Mara Coman.

Sunt convinsă că mulți dintre voi aveți senzația că „nu se mai poate face nimic”. Nici io nu sunt departe. Adică nu debordez de optimism și nici nu-mi imaginez că, gata, de luni încolo nu mai e justiția coruptă, nu mai avem analfabeți la Bruxelles și nu-mi mai cere ANAF-ul niște bani de-acum cinci ani, despre care nu mă anunțase niciodată până-n aprilie că ar trebui să-i dau. (Da, mi-a scris ANAF, în luna aprilie 2019, că am de plătit CASS pentru 2014, 2015 și 2016. Asta după ce, acum un an, în mai, am fost la ANAF și m-au asigurat că nu mai am nici o datorie. E o poveste mai lungă despre care am foarte multe de zis, dar nu acum.)

O să mă duc la vot din multe motive. Unul dintre ele e că aș vrea să nu-mi mai fie rușine. Aș vrea să nu-mi mai vină să intru-n pământ când o doamnă, pe numele ei Grapini, fură voturi în Parlamentul European. Probabil c-ați văzut deja filmarea asta, are sub 1 minut – e noaptea minții. Cum am fi să fim reprezentați de oameni care să nu ne facă să roșim? Care să fie în stare să citească un speech, să vorbească o engleză inteligibilă și să nu fie mai preocupați – de fapt, preocupate – mai mult de acidul hialuronic din buze decât de ce să facă pentru ăia care i-au trimis acolo.

O să mă duc la vot pentru că Europa nu-i așa departe. Suntem parte din ea și sper că, atunci când celor pe care i-am ales în țara noastră nu le pasă de noi, le va păsa celor de acolo. Sigur, poate unii dintre voi o să vă gândiți că-s o idealistă. Ei bine, nu-i chiar așa. Când pe noi nu ne interesează, de exemplu, că trăim într-un oraș extrem de poluat și când noi nu facem nimic pentru asta, cineva ne trage de urechi și, în final, ne obligă să schimbăm lucrurile. Scurt și la obiect: 24,000 de români mor în fiecare an din cauza poluării. Și, cum pe noi ne doare la bască, Comisia Europeană a deschis o procedură de infringement împotriva României din cauza asta.
Eu chiar am speranța că o să se schimbe ceva, pentru că mi se pare culmea absurdului să ne îmbolnăvim și să murim doar pentru că respirăm. Degeaba ne hrănim copiii cu roșii de-alea bio dacă-i lăsăm să respire în București, Brașov sau Iași.

O să mă duc la vot pentru că sper ca referendumul ăsta pentru justiție ar trebui să însemne că oamenii care fac legea nu sunt părtinitori și nu-i mai scot basma curată pe toți domnii și doamnele care au dosare penale, care au furat tot ce se poate fura, dar care ne conduc în continuare. Care fac legi pentru ei, dar și pentru noi. Referendumul mai înseamnă și că nu ne mai trezim cu o avalanșă de ordonanțe de urgență care să mai scape pe cineva; și că, dacă totuși se întâmplă, măcar pot fi contestate OUG-urile astea.

Și-o să mă duc la vot mai ales pentru că lucrul pe care l-am urât dintotdeauna – chiar de când eram mai mică decât Ioana și Maria – e să decidă alții pentru mine. Să-mi zică alții ce să fac. Stai pe scaunul ăsta. Mănâncă tot. Îmbracă-te așa. Fă școala asta. Angajează-te acolo. Mărită-te. Nu divorța.
Nedusul la vot e echivalent cu asta: îi lași pe alții să decidă pentru tine. Pe alții, care pun ștampila acolo unde le convine lor – nu neapărat acolo unde îți convine și ție.

The post De ce să-i lași pe alții să decidă pentru tine? appeared first on Mara Coman.

Nu-mi place să dau cu roșii, de-aia am încercat să stau departe de discuțiile legate de hainele politicienilor noștri. Comentarii funny, deștepte, ironice, răutăcioase, exagerate. Adevărul e că oamenii ăștia reușesc să se îmbrace într-un fel care creează reacții. Greu să-i vezi și să nu faci ochii mari.

De altfel, sunt convinsă că, dacă am avea niște politicieni capabili care s-ar îmbrăca tot la fel de prost ca acum, nu ne-ar deranja atât de tare. Însă asta nu prea se poate. Pentru că hainele nu-s, totuși, doar haine – ele spun niște lucruri despre omul care le poartă. Despre bun-gust și despre educație.

––

Poveste scurtă. Acum vreo 11 ani am fost invitată într-o emisiune TV. Lucram la Glamour și m-am dus, îmi imaginam eu că e un mod de a promova revista (deh, eram și eu mai mică 🙂 ). Bine, după experiența aia am învățat să pun o mulțime de întrebări înainte să accept așa ceva – cine mai vine, care sunt subiectele de discuție și încă o dată care sunt subiectele de discuție – doar, doar o să primesc un răspuns cât de cât concret. Atunci m-am trezit într-o emisiune la care participa și o doamnă politician. Doamna povestea, în pauze, de unde-și cumpără hainele. Din Italia. „Descoperise” – fix așa s-a exprimat – un magazin cu sacouri superbe în Italia. Tot din Italia își cumpăra și Vogue. Cu Vogue-ul italian se ducea la o croitoreasă de la ea de la Craiova ca să-i facă fuste pentru sacourile alea superbe.

Ascultând-o, m-am întrebat, ca de multe alte ori, de ce nu și-o fi cumpărat și fustele tot din Italia. De fapt, de ce nu și-a luat ținuta cu totul, de pe manechin, ca să nu mai fie nevoie să „asorteze” una cu alta. Ar fi fost mai safe. Pentru Dumnezeu, dacă chiar n-ai nici o idee, cumpără tot look-ul, nu doar o piesă cu care nu știi ce să faci după.

––

Povestea cu Italia, sacourile și fustele ne spune, de fapt, cam care e treaba noastră, a românilor, cu stilul (și nu neapărat cu moda). Pentru că lucrul care ne deranjează la doamnele din politică – în special ele sunt vizate, dar le vedem în multe domenii – nu e că nu sunt în trend. Ele nici nu ar trebui să fie fancy, ci rafinate. (Dacă ar fi prea cool, am arunca cu roșii și mai tare – țara arde și lor le arde să se îmbrace șic!) Însă au, din păcate, o lipsă totală de bun-gust. De grație. Care, în cazul ăsta, are legătură cu educația.

Aaaah, vreau să explic și nu-mi găsesc cuvintele…
Să atingi un material și să-ți dai seama că e plastic fără să fie nevoie să citești eticheta.
Să te uiți în oglindă și să vezi dacă-ți stă bluza „șui”, cum zicea bunică-mea.
Să știi că nu te avantajează o cămașă care „cască” – îți trebuie un număr mai mare.
Să nu cumperi dantelă de calitate proastă.
Să nu te îmbraci în satin ieftin.
Să nu porți animal print dacă nu știi foarte bine ce să faci cu el.
Și, pur și simplu, să fii în stare să-ți pui pe tine o bluză și-o pereche de pantaloni care arată bine împreună.

Domnii politicieni – și bărbații în general – sunt de obicei scutiți de comentarii legate de haine. La ei e mai simplu: sunt mereu în costume bleumarin sau gri, nu ne sar în ochi, nu-i vedem. Pe bune? Chiar nu-i vedem?! Dacă nu-s colorați și n-au dantele, nu vedem aceeași lipsă de bun-gust?
Sacourile sunt ori prea strâmte, ori prea largi, ori închise la toți nasturii. Mânecile sunt prea lungi, nu se văd deloc manșetele cămășii. Iar pantalonii sunt și ei prea lungi: fac trei, patru falduri deasupra pantofilor. Zic să mă opresc aici și să nu mă uit și în jos, la pantofi.

Doamnele cu outfit-uri care-ți zgârie retina nu sunt doar în politică; la fel, cunosc puțini bărbați care nu înoată, când merg la vreo „ocazie”, în sacoul de la (prima) nuntă. Iar toate astea n-au legătură cu moda, cu trendul, cu ce se poartă acum, cu ce ai văzut pe podium, cu câți bani ai. Sunt niște lucruri care ar putea fi învățate și la școală, un fel de bune maniere. Niște „reguli” general-valabile – de la când să porți mănuși și/sau pălărie până la faptul că trebuie să le dai jos când intri într-o încăpere.

În final, e vorba de bun-gust și de educație.

Când spun bun-gust mă gândesc că e imposibil să ieși așa din casă și să ți se pară OK.
Iar când spun educație mă gândesc că e imposibil ca un om care a vizitat atâtea locuri, a cunoscut atâția oameni, care a citit, a văzut niște filme, un om care – măcar din greșeală sau de rușine – a intrat într-un muzeu sau care a răsfoit vreodată o revistă să nu învețe nimic, chiar nimic.

Dar, iată, există oameni din aștia. De care nu s-a prins nimic. Și tragedia nu e că-și închid ambii nasturi de la sacou sau că negociază în cămăși cu mâneci scurte – ci că sunt genul de oameni care nu văd, nu învață și nu evoluează. În nici un domeniu.

În cazul lor, nu există nici o speranță. Le faci cadou un Vogue Italia, iar ei se duc cu revista la croitor.

The post Cei care ne conduc și hainele lor appeared first on Mara Coman.

Povestea cu acest referendum pentru familie mă înfurie atât de tare, așa cum puține lucruri au reușit. E inutil, e absurd, e costisitor, e o privare de drepturi, e o cușcă. Sunt gratii puse la ferestrele noastre, ale tuturor – nu doar ale comunității LGBT. E o încercare stupidă de a mi se spune cum e legal să iubesc și ce e aia familie, niște reguli venite de la niște oameni mici. Zic oameni mici pentru că am dat click pe video-urile în care vorbesc, i-am ascultat, le-am văzut incultura și frica. Niște oameni care știu că nu știu – cum altfel să scoți jurnaliștii din sală? Îi scoți pentru că ți-e frică de ei. Dacă ai fi atât de sigur pe tine și dacă ai ști că ideile tale stau în picioare, i-ai lăsa să te asculte și ai putea să speri că, ascultându-te, îi vei convinge și îți vor da dreptate.

Coaliția pentru Familie nu vrea doar interzicerea căsătoriilor între cei de același sex – care, apropo, nu e legală nici acum. Vrea și să definească ce e aia familie. De asta spun că vor să pună gratii la ferestrele tuturor. Un părinte singur cu copii tot o familie e. Un cuplu – heterosexual, da – care n-a semnat un act, tot familie se cheamă. Un el și o ea care au copii și nu-s căsătoriți sunt o familie. CpF vrea să ne spună și câți copii să facem: unul pentru mama, unul pentru tata și unul pentru dumnezeu.

Am mai spus că m-am uitat la „Handmaid’s Tale” cu un nod în stomac. OK, povestea din serial e o exgerare – cel puțin așa sper. Dar acolo vedem cum s-a schimbat viața unor oameni care trăiseră într-un oraș liber. Un cuplu de lesbiene avea un copil, dar, peste noapte, căsătoria lor n-a mai fost valabilă. Și li s-a luat și copilul. Însă și unui cuplu heterosexual li s-a luat copilul (pentru că nu corespundea normelor inventate peste noapte), iar acesta a fost „repartizat” unei alte familii, care nu avea copii. Femeile fertile erau și ele „repartizate” în familii care nu puteau avea copii – erau violate, la ovulație, ca să rămână însărcinate, iar după naștere urmau să-și părăsească bebelușul, care era crescut de cealaltă familie. Nimeni nu mai avea voie să citească sau să scrie, iar viața decurgea după regulile lui dumnezeu. Toți încercau să fugă, puțini reușeau. Cei prinși erau împușcați sau trimiși în lagăre. La noi, granițele sunt încă deschise.

Am vorbit la un moment dat cu o femeie din Polonia. Polonia, la doi pași de noi. Nu e vreo țară musulmană îndepărtată. Însă e o țară în care avortul e interzis (și voi, cei care susțineți CpF, să știți că și interzicerea avorturilor în România e în planul coaliției). Singurele întreruperi de sarcină sunt permise dacă copilul e rezultatul unui viol sau dacă, în cursul sarcinii, sunt depistate probleme grave de sănătate. Polonia vrea să interzică avortul și în aceste cazuri. Vor să oblige femeile să nască copii handicapați, cu boli grave, și copiii rezultați dintr-un viol. Pentru că, nu-i așa, toți copiii sunt ai lui dumnezeu. Pasul următor va fi interzicerea analizelor și a ecografiilor în sarcină, exact ca în „Handmaid’s Tale”. Pentru că testele astea nu-și mai au rostul dacă avortul este, oricum, interzis.

Referendumul ăsta are atâtea implicații, că nici nu știu care mă înfurie mai tare:

– Că vom ajunge, în curând, să avem reguli ca în Polonia? Nici nu îmi vine să cred că am uitat aât de repede de toate femeile care au murit, în vremea comunismului, făcând avorturi ilegale.
– Că vrem să impunem unor oameni să se iubească conform Constituției? E o glumă proastă. Oricine a fost vreodată adolescent și s-a pupat cu cineva în scara blocului, ascunzându-se de părinți, știe că așa ceva nu se poate. Că așa ceva nu va fi respectat vreodată. Oricine a fost la un moment dat într-o relație nepotrivită (din aia în care știi tu că n-are cum să se termine bine, nu că îți spun ceilalți) e conștient că nimic, dar nimic nu te poate împiedica să iubești.
– Că vrem să redefinim familia, ca să trecem cu toții pe la starea civilă și ca să nu divorțăm vreodată, indiferent câtă nefericire zace noi, doar ca să fim o familie, conform Constituției.

Iar dezinformarea, minciuna și tot ce li se spune oamenilor ca să meargă la vot sunt ireale. Să mergi la vot pentru că, altfel, un cuplu de gay îți va lua copilul. Să mergi la vot pentru că altfel tu, ca femeie, îți vei găsi mai greu un soț: homosexualii se vor căsători între ei și vai, tu vei rămâne nemăritată – de altfel ce ți se poate întâmpla mai grav de atât?! Îmi dau seama că trăiesc într-o bulă, pentru că altfel nu pot pricepe cum de sunt femei care își doresc să se căsătorească cu orice preț. De ce ar vrea o femeie să se mărite cu un bărbat homosexual? Ca să intre în rândul lumii și să se încadreze în standardele celor de la Coaliția pentru Familie.

Nu știu ce credeți voi, dar eu una nu-mi doresc să trăiesc într-o țară care să-mi spună cum și pe cine să iubesc. Nici să se bage-n casa mea și să decidă dacă am o familie sau nu. Iar prietenii mei gay (care, apropo, nu se sărută pe stradă – și nu văd nici o problemă dacă ar face-o; dar trăim într-o țară mică și tristă, în care nici cuplurile hetero nu se mai sărută pe străzi) sunt printre cei mai calzi oameni pe care i-am cunoscut. Nu știu dacă-s toți așa și nici dacă are legătură cu orientarea lor sexuală. O fi o coincidență, mă înfurie la maximum că s-au găsit niște pudibonzi să arunce acum în ei cu noroi.

Nu-mi doresc nici ca fetițele mele să crească într-o țară ca asta. E una care-ți taie aripile pe toate planurile. Sper să-și dea seama la timp și sper că, la momentul respectiv, granițele să fie încă deschise.

The post Granițele sunt încă deschise appeared first on Mara Coman.