Cu toate astea, decembrie n-a arătat neapărat așa.

Am văzut destul de puține filme, am citit una, alta. Am terminat un puzzle cu fetele și am abandonat altul (care avea jumătate din piese bleu, aproape aceeași nuanță de bleu).
Dar am gătit mult, aproape zilnic, mi-am rearanjat cărțile și hainele, am șters praf din locuri nebănuite. Și n-am făcut asta pentru că trebuie, ci pentru că simțeam nevoia.

Anul trecut am făcut un interviu cu Katherine May, cea care a scris Iernile sufletului (Wintering) și Vraja lumii.

Wintering (îmi place cum sună titlul în engleză) m-a atins, am scris și atunci despre ea.

A fost pentru mine un fel de manifest pentru blândețe și m-a făcut să înțeleg că efortul pe care-l depun uneori pentru a mă împotrivi unor lucruri pe care nu le pot controla înseamnă un imens consum de energie. Practic, mă costă prea mult suflet.

Partea frumoasă e că am avut șansa să fac acest interviu cu Katherine, căreia i-am pus o întrebare care mă preocupă de ceva vreme: ce faci atunci când simți că nu poți face nimic?

Și ea mi-a răspuns așa:

Când simt că nu pot face nimic e și un semn că trebuie să mă odihnesc. De cele mai multe ori, dacă mă odihnesc, va exista ceva ce vreau să fac. Se trezește în minte dorința de a reveni în lume.

Cred că ajută foarte mult să ai mâinile ocupate în momentele în care ți-e greu să faci față vieții.

De exemplu, gătesc ceva ce-mi ia mult timp: multe legume de tocat, mult de amestecat în oale. Asta poate ajuta foarte mult. Sau am grijă de plantele mele, de grădina mea. Sau merg la plimbare. Mișcarea corpului într-un mod foarte delicat mă ajută să-mi liniștesc mintea.

M-am gândit mult la vorbele astea pentru că mi-am dat seama că și eu îmi liniștesc mintea în același fel. Doar că nu alegeam să-mi folosesc mâinile în mod conștient.

Nu-mi spuneam: „Sunt obosită sau sunt supărată, poate că m-ar ajuta să fac un quiche sau o lasagna. Oh, sau poate aș putea să-mi spăl de mână puloverul preferat din cașmir. Și, cât timp se usucă, să-mi rearanjez hainele din dressing.”

Dar, de cele mai multe ori, ajungeam să fac ceva cu mâinile. Să-mi curăț bijuteriile din argint. Să scot toate vasele din dulap și să-l lustruiesc. Să mut plantele în ghivece mai mari sau să le schimb pământul.

Recunosc, am avut și momente în care am frecat rosturile gresiei cu periuța de dinți – fiecare cu nebuniile lui.

Azi a fost o astfel de zi.

N-am dus la spălătorie puloverele din lână și cașmir, ci le-am spălat de mână. Le-am stors rulându-le într-un prosop și-apoi le-am pus cu grijă la uscat.

Am reorganizat dulapul fetelor, unde e mereu dezastru. Am inaugurat un raft comun, cu haine pe care le putem purta toate trei – vedem cum funcționează și dacă mi le distrug :).

Mi-am rearanjat puloverele în așa fel încât să le văd – și să le port. Am gătit waffles pentru micul dejun și frigărui pentru cină.

Și, în timp ce făceam toate astea, mă gândeam că e o alegere.

Nu era nimic urgent, nu era neapărat nevoie de nimic. Puteam, foarte bine, să comand mâncare și să duc hainele la curățătorie (de fapt, nici măcar nu e nevoie să le duc; vin ei, mi le iau de acasă și mi le aduc pe umerașe).

Dar aveam nevoie de acest gen de activitate care să-mi permită să mă gândesc la câte-n lună și-n stele. Și să-mi liniștesc mintea.

Foto principală: Drazen Nesic / Unsplash

The post Simt nevoia să fac ceva cu mâinile appeared first on Mara Coman.