N-aș fi descoperit Moustakas, restaurantul Mariei, dacă nu ne-ar fi trimis acolo prietenii noștri care locuiesc aici, în Kassadra. Cel mai probabil ne-am fi oprit la o tavernă din Polychrono sau Kriopigi, cele două sate care sunt aproape de Villa Despina (locul în care ne-am cazat și unde mergem la plajă).

Zic că nu l-am fi găsit pentru că Moustakas nu e pe faleză, lângă mare, unde sunt înșiruite diverse terase.
E un pic mai retras, la câteva minute distanță, un loc liniștit și unde nu e agitație. De fapt, aici vin mai ales localnici și, uneori, turiști ca noi, care au aflat că e tare bună mâncarea de la Maria: niște preparate pe care îmi imaginez că le prepară acasă mamele grecoaice. Nu sofisticate, nu gourmet, ci tradiționale, dar cu gust.

Anul trecut, ai mei au făcut o pasiune pentru roșiile umplute de la Maria – deși nu au carne, ci doar orez și legume, sunt într-adevăr foarte gustoase. Fetelor mele le-au plăcut atât de mult, încât m-au rugat să le fac și acasă. N-au ieșit la fel, deși am încercat. Al doilea fel pe care mi l-au cerut când ne-am întors la București este o vită foarte fragedă cu paste mici, aproape cât bobul de orez.

Maria s-a bucurat când a văzut că Ioanei și Mariei le place atât de mult cum gătește, așa că mi-a zis, în câteva vorbe, cum să le fac acasă acele paste cu vită. Și, pentru că ea folosește un anumit tip de paste, mi-a cumpărat două pungi și mi le-a făcut cadou, în ultima seară în Grecia.

În seara aceea am stat până târziu la masă, iar când am plecat am uitat pastele. Nici măcar nu mi-am dat seama, eram obosită și aveam de făcut bagaje. Doar că, la un moment dat, mi-a sunat telefonul. Era Maria, care se urcase deja în mașină și venea spre cazarea noastră – doar nu era să ne lase să plecăm în România fără pastele fetelor.

Recunosc că m-a mișcat mult acest gest, mi s-a părut foarte frumos mai ales că venea din partea unui om pe care abia îl cunoscusem și pe care urma să-l mai întâlnim doar dacă ne întorceam în Halkidiki.

În bucătărie la Moustakas. De la stânga la dreapta: Maria, Ioana, Tula (mama Mariei) și Maria mea 🙂

O lecție privată de gătit

Ne-am întors. Stăm tot la Villa Despina, pentru că ne-am simțit foarte bine aici – o să scriu și despre asta, într-un alt articol.

Am venit întâi in iulie, apoi acum, la final de vacanță. Încă de pe drum, Ioana și Maria, aceste fetițe pofticioase, au vorbit nonstop despre restul bunătăților de la Moustakas.

Iar așteptările nu le-au fost înșelate.
Maria ne-a recunoscut și ne-a răsfățat din nou papilele gustative. Și din nou a făcut ceva ce m-a impresionat: ne-a invitat, pe mine și pe fete, la ea în bucătărie, să vedem cum se fac roșiile umplute. E un fel pe care încă îl gătește mama ei, o doamnă de peste 80 de ani, și care ne-a dezvăluit rețeta de familie.

Și, pentru că am ajuns aici, e momentul să vă spun că Moustakas e unul dintre acele locuri cu tradiție. Părinții Mariei au deschis întâi o cafenea, în 1966, iar în 1974 au început să construiască restaurantul în care mâncăm noi azi.

Pe lângă roșiile umplute, mai e peștele. Aici am învățat să mănânc koutsomoura, un pește mic și roșiatic, frate cu barbunul.
Koutsomoura se prăjește. Apoi îi scoți doar șira spinării și capul și în mănânci – restul oaselor, dacă mai există, sunt foarte mici și crocante. Deși nu pare apetisant, când îl guști afli că e un pește dulce. OK, dintre noi patru eu pot fi subiectivă, pentru că mie îmi place cel mai mult peștele, în general. Dar fetele mele ar fi în stare să ceară koutsomoura la fiecare masă.

Bun, dar eu iubesc mai ales peștele la grătar. Tot aici am învățat să nu comand clasica dorada, pe care o găsesc și-acasă, ci diverse tipuri de grouper – pești răpitori de apă sărată, cu carnea albă și foarte gustoși.

Prietenii noștri știu să aleagă un pește mare, din care mâncăm toți șase. Am mâncat sargos, stira sau sfirida – din păcate nu le știu denumirile în românește. Uneori nici nu știu ce să comand, așa că o rog pe Maria să-mi pună pe grătar „un pește bun”.

Au fost niște mese memorabile, despre care povestim când ne întoarcem acasă.

Restaurantul Flegra

Deși ospitalitate ca la Maria n-am mai găsit în zonă, sunt câteva restaurante în care mâncarea e delicioasă. Cele câteva pe care le menționez aici sunt niște locuri speciale, despre care mi-au povestit prietenii din Grecia. Deci nu le găsiți în zonele aglomerate, în care n-ai loc să arunci un ac. Însă la toate e nevoie de rezervare.

Nefeli, în Polychrono

Nu vă opriți în față, pe faleză, ci cereți o masă la terasa superbă din spate. Aici am mâncat cea mai bună salată de icre (se numește tarama), un tartar de pește minunat, pește la grătar și specialități de brânză al căror nume nu l-am reținut.

Trizoni, în Kriopigi

E un loc cu preparate grecești, dar care au influențe gourmet. Am luat acolo o cină superbă, mi-a plăcut tot. Dacă aș merge acolo din nou, l-aș lăsa pe ospătar să facă o selecție de aperitive specifice și aș cere un pește bun la grătar pentru felul principal.

Metoxi, în Kassandreia

E la vreo 20 de minute de mers cu mașina de Kriopigi. Ultima parte a drumului e pustie, ai impresia că nu mai urmează nimic și că ai greșit adresa. Însă, când ajungi acolo, ești impresionat de locul minunat construit în vârful dealului.

Metoxi e specializat în preparate din carne. Am mâncat o vită superbă la grătar și un preparat tradițional care se numește kokoretsi, un fel de cârnat umplut cu organe.

Dacă ajungeți în Grecia în zona asta, puneți locurile asta pe listă. Sunt sigură că n-o să vă pară rău.

The post Restaurantul Mariei din Polychrono, Halkidiki appeared first on Mara Coman.

Călătoria mea – la invitația Qatar Airways și a Oficiului de Turism al Malaeziei – a început în Doha, a continuat în Penang, iar apoi în Kuala Lmpur. N-am mai fost niciodată în locurile astea și vreau să descopăr cât mai multe, vreau să înțeleg ceva din alte culturi, vreau să văd cum trăiesc oamenii aici. Să simt.

Suntem un grup nu prea mare, dar, din fericire, cu oameni faini. Unii care lucrează în print, alții în online. Unii sunt specializați în turism, alții în food. Am mâncat împreună, am ieșit împreună, am băut bere împreună. Azi sunt doar eu cu Diana și o hartă pe care am primit-o împreună cu un bilet de autobuz hop-on hop-off.

Nu-mi place, în general, să merg cu HOHO. Dar acum e util: n-avem mult timp și nu știu unde sunt. Mă simt, cum spuneam, în Kuala Lumpur, pe dreapta. N-am nici un fel de reper, cu excepția turnurilor Petronas. Dar știu unde vreau să ajung: în Kampung Baru, un loc marcat pe harta cu pricina drept unul în care găsești mâncare tradițională malaeziană.

Așa că am luat metroul și am coborât la Gomback, stația de unde ar trebui să ajungem repede la Kampung Baru. Ne uităm în jur și nu e mai nimic. Un chioșc cu chinezării. O femeie care stă pe treptele de la ieșirea din metrou. Pare o zonă relativ pustie și nu neapărat prietenoasă. Am sentimente amestecate: oare e o zonă safe? O fi fost o idee bună să venim aici? Nu știm încotro să mergem, așa că deschid Google Maps. Avem de mers doar câteva minute. Un magazinaș cu nimicuri în stânga, încă unul în dreapta. Un pic mai departe, cineva vinde fructe pe stradă. O motocicletă e spijină de un stâlp. Înaintăm și încep să simt miros de ceva – nu știu ce – la grătar. Dar miroase bine. Vedem un fel de terase – genul de terase la care n-ai vrea să mănânci în București. Ușor murdare, cu bannere ieftine și scaune de plastic. Sunt, cumva, niște maghernițe. Și – ghici ce?! – , ăsta e momentul în care eu sunt cu zâmbetul până la urechi. Îmi place. E autentic. Nimic turistic, nimic forțat.

Decidem să ne încercăm norocul la una dintre „terasele” mai mari și mai populate. O cheamă Chunburi Seafood. Pare varianta cea mai sigură pentru două turiste, femei, într-o țară preponderent musulmană – mai mult, într-un cartier nu foarte (sau deloc) turistic. În tot „restaurantul” par a fi doar localnici (semn că se mănâncă bine), cu excepția unui tânăr blond. Și ăsta – faptul că era blond – a fost criteriul după care am decis că era turist.

Ne-am așezat la masă. Doamna care vine să ne ia comanda nu vorbește engleză deloc. De-loc. Dar primim un meniu cu poze. Cerem supă Tom Yum, thailandeză, da, și încercăm să spunem că vrem și un fel de mâncare tradițională malaeziană. Doamna pleacă, nedumerită. Eu și Diana ne uităm una la alta, întrebându-ne ce vom mânca. Din fericire, vine o altă doamnă care rupe ceva engleză. Îi spunem și ei că vrem ceva tradițional – și ne indică o poză cu un pește. Cerem și „mango lassi” și așteptăm, întrebându-ne, în continuare, oare ce-o să primim de mâncare. Singurul indiciu pe care am reușit să-l trasmitem a fost cel legat de cât de picantă să fie peștele. Am zis (și-am și gesticulat, ca să fie cât de cât clar): So and so. Ceea ce, în Asia, nu e o garanție. Poți primi ceva iute ca dracu’. Avem idei total diferite despre ce înseamnă foarte picant și ușor picant.

Mango lassi e delicios. Pe lângă, bineînțeles, mango, are și un pic de iaurt și de miere. Ne potolește puțin foamea. Totuși, supa vine repede și, ca orice Tom Yum bine făcut, ne gâdile papilele gustative cu niște arome puternice. Mi se pare că mănânc parfum – unul foarte bun, cu siguranță. Ne felicităm între noi c-am venit să mâncăm aici, și nu într-unul din restaurantele poleite. Între timp, doamna care ne servește ne aduce peștele (încă negătit) și ni-l arată: pentru că n-a reușit să ne spună, în engleză, ce fel de pește e, voia să se asigure că știm ce vom primi. Și mi se pare tare drăguț că, într-un loc atât de simplu, cineva face eforturi ca să ne simțim bine. Siakap tiga rasa. Așa se cheamă dish-ul ăsta cu peștele. Dulce, acru și picant. Nu lăsăm nimic în farfurie.

Am plecat de-acolo pe jos, aproape sărind într-un picior de fericire – ca să vezi ce efect poate să aibă asupra mea o mâncare bună și niște oameni atât de drăguți, care au vrut să mă facă să mă simt bine, deși am comunicat mai mult prin semne. Am impresia că acum simt altfel orașul ăsta, ca și când aș fi intrat puțin în intimitatea lui. Mai vreau. Așa că pornesc din nou Google Maps spre un loc de la care am așteptări mari: piața Chow Kit.

The post Uneori, fericirea e într-o magherniță appeared first on Mara Coman.