Am mai scris că am pierdut-o pe mama din cauza cancerului. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar îmi amintesc încrâncenarea pe care o simțeam când era bolnavă. Alergatul pe la medici, telefoanele, relațiile, încercarea de a înțelege termeni medicali pe care nu mi-i explica nimeni.

Pe lângă durerea pe care o simțeam din cauză că mama era grav bolnavă, era lupta.
Mă simțeam ca la război: aveam impresia că sigur se mai poate face ceva, dar că nu am aflat eu. Nu puteam să accept realitatea și mă tot zbăteam sperând că o pot salva.

Ce simplu ar fi fost dacă salvarea era în puterile mele!

Încrâncenarea asta mi-a făcut mult rău și m-a stors de energie, dar aveam impresia că nu există altă cale. Se întâmpla ceva groaznic, trebuia să acționez.

N-am știut atunci – și nici multă vreme după – cum să accept ce trăiesc și să am grijă și de mine în același timp. Nu vorbesc despre resemnare, ci despre a fi cu picioarele pe pământ, a vedea lucrurile așa cum sunt (chiar dacă dor, chiar dacă nu vrem să fie așa) și de a căuta modalități de a trece peste acea perioadă.

Probabil că am mai citit despre toate astea și în alte cărți, dar au ajuns la mine când am deschis  “Iernile sufletului”. Am mai scris despre ea aici și mă repet pentru că a fost o lectură care chiar m-a ajutat.

Katherine May menționează în treacăt că e bolnavă de cancer, dar nu descrie boala, tratamentele, chinurile.

Nu se luptă cu boala, ci o acceptă.

Nu se resemnează, ci caută modalități de a se proteja și de a trece peste acea perioadă. Nu are nici o baghetă magică, dar gătește ca să-ți țină mâinile ocupate. Desenează cu fiul ei. Merge pe jos. Se duce la saună, deși nu încercase sauna niciodată (s-a dovedit că nici nu-i place). Pleacă într-un fel de pelerinaj la Stonehenge, deși nu crede în genul de ritual pe care îl fac oamenii acolo.

În egală măsură, mi-a plăcut cum May face această comparație între anotimpul de afară și cel din suflet. E frig în cartea ei, zilele de afară sunt scurte și reci, motiv pentru care face tot ce spuneam mai sus ca să se încălzească.

În același timp, punctează un lucru important: iarna e trecătoare.
E dificilă, e neplăcută, dar nu va dura la infinit. Iar acest adevăr e foarte prețios pentru cineva care se află în mijlocul unei astfel de ierni.

Cealaltă carte a lui May, “Vraja Lumii”, aduce un pic de primăvară. Vorbește despre magie și încântare, despre joacă, și ritualuri aparent neînsemnate care ne hrănesc și ne fac să ne simțim mai bine.

După ce le-am citit pe ambele, am avut bucuria de a sta de vorbă chiar cu Katherine May. Las mai jos o parte din dialogul nostru care sper să vă ajungă în suflet și să vă facă să vă opriți puțin din grabă.  

Pentru mine, “Iernile sufletului” a fost ca un fel de balsam. În primul rând, vreau să-ți mulțumesc pentru asta. Apoi, spune-mi, te rog, ce fel de feedback ai primit de la cititori? Ce au învățat ei din cărțile tale?

Katherine May: Deseori, oamenii îmi spun că simt că pot aborda din nou iarna, acest sezon pe care l-au urât sau în care s-au simțit inconfortabil. Îmi spun că pot reîncepe să iubească iarna.

Alții mi-au spus că și-au dat voie să încetinească ritmul, că au găsit în carte un limbaj care vorbește despre acele momente din viață când trebuie să încetinești în loc să te concentrezi asupra faptului că treci printr-un mare eșec sau printr-o catastrofă.

Este dificil pentru tine să scrii despre momentele grele și să le împărtășești cu ceilalți?

K.M.: Nu chiar. În momentul în care le scriu, mă expun foarte mult. Dar, când mă întorc și mă uit la acele rânduri, mă simt surprinzător de confortabil.

Unul dintre motive este că am învățat, de-a lungul anilor, că, ori de câte ori vorbesc despre ceva care este cu adevărat personal sau dureros, cititorii sunt recunoscători că există cineva care a spus lucrurile astea cu voce tare. Că a împărtășit prin ce trece și că oamenii au putut să se identifice cu lucruri sau experiențe care deseori par invizibile.

Cum scrii? Ai un anumit ritual, un program care te ajută să fii disciplinată și să nu-ți abandonezi munca?

K.M.: Nu. De fapt scriu destul de aleatoriu, nu am un program fix. Mereu am avut tendința să schimb ceva la modul în care lucrez pentru că mă plictisesc destul de repede. De aceea cred că e foarte util să lucrez la un proiect lung în locuri diferite și la ore diferite.

Cu toate acestea, pentru mine cel mai bun moment pentru scris e dimineața devreme, atunci când sunt un pic visătoare. Și nici nu e nimeni altcineva în jur.

Ce interesant, ai vorbit despre o disciplină care te ajută să rămâi concentrat și să nu-ți abandonezi munca. Iar eu îmi abandonez proiectele tot timpul.

E, de fapt, o parte foarte importantă a practicii mele: să renunț la ceva la care lucrez și nu sună cum trebuie, să risipesc mult material. Chiar fac asta aproape intenționat. Știu că voi produce mai mult decât va ajunge în carte. Știu că va trebui să îmi “pierd” timpul, într-o anumită măsură, pentru a obține cel mai bun material.

Trebuie să-ți spun și că nu-mi place cuvântul disciplină atunci când vine vorba de scris pe termen lung; cred că funcționează doar pe termen scurt.

Prefer să vorbesc despre dorință atunci când discut despre motivația de a scrie și pentru a-mi continua munca pe parcursul perioadelor uriașe de timp necesare pentru a scrie o carte.

Sunt și cazuri în care îmi dau seama că dorința a dispărut complet, că proiectul a murit, și trebuie să mă împac cu asta. Îmi este greu, e ca un doliu; poate fi foarte dureros pe moment. Dar peste un timp mă uit înapoi și îmi dau seama că sunt împăcată, pentru că mereu va exista altceva. Creativitatea mea este bogată. Iar când nu este bogată înseamnă că nu am grijă de mine.

Așa că, atunci când am nevoie de odihnă, mă odihnesc. Uneori nu sunt productivă și e important să îmi amintesc că nu am un job de birou, de la 9 la 5, și că nu trebuie să mă conformez acelor reguli.

Cum te simțeai când ai început să scrii “Vraja Lumii”?

K.M.: Mă simțeam pierdută. Nu știam ce să scriu. Și nici nu credeam cu adevărat că am ceva de spus care i-ar interesa pe oameni. Așa că am petrecut mult timp explorând diverse aspecte ale domeniilor mele de interes, de exemplu ploile de meteoriți.

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că, de fapt, trebuia să încetez să pretind că nu trec prin această perioadă foarte dificilă de ceață cerebrală și epuizare și că trebuie să scriu despre asta, să o abordez frontal.

Ce faci când simți că nu poți face nimic? Cum scapi de această stare?

K.M.: Uneori pur și simplu mă las pradă ei. Când simt că nu pot face nimic e și un semn că trebuie să mă odihnesc. De cele mai multe ori, dacă mă odihnesc, va exista ceva ce vreau să fac. Se trezește în minte dorința de a reveni în lume.

Cred că ajută foarte mult să ai mâinile ocupate în momentele în care ți-e greu să faci față vieții.

De exemplu, gătesc ceva ce-mi ia mult timp: multe legume de tocat, mult de amestecat în oale. Asta poate ajuta foarte mult. Sau am grijă de plantele mele, de  grădina mea. Sau merg la plimbare. Mișcarea corpului într-un mod foarte delicat mă ajută să-mi liniștesc mintea.

În „Vraja lumii” ai scris și despre anxietatea din pandemie, inclusiv despre faptul că simțeai că nu poți să citești. E ceva ce oamenii nu prea recunosc.

Ți-a mai fost vreodată greu să citești, înainte de pandemie?

K.M.: Cred că, mai ales dacă lucrezi în domeniul meu, e rușinos să recunoști că nu poți să citești.

Perioada în care n-am putut să citesc chiar a fost grea pentru că nu mai aveam unde să evadez. Nici nu mă uit prea des la televizor, deci nu aveam nici portița asta. Și nu era vorba doar de faptul că lipsa lecturii mi-a afectat timpul liber, dar simțeam și că nu mai învățam nimic nou, nu mai veneau către mine atâtea idei noi. A fost dureros.

Și nu, nu  mi s-a întâmplat doar în pandemie, am mai trecut prin astfel de perioade. Cititul poate fi foarte ușor perturbat. Este o activitate foarte liniștită, foarte calmă, e foarte ușor să fii deranjat în timpul ei. Nu te captează în același mod în care o face vizionarea unui film. Trebuie să-i acorzi atenție și este foarte greu să faci asta dacă ești îngrijorat sau preocupat.

Cum ai revenit la lectură?

K.M.: Am încercat să reduc presiunea pe care o puneam pe mine însămi.
Știi, aveam un teanc de cărți pe care voiam să le citesc. Pe unii autori chiar îi cunoșteam personal și simțeam această obligație imensă de a le citi, dar nu reușeam.

Așa că, în primul rând, am scăpat de acel mare morman de cărți care părea să aibă o atitudine acuzatoare.

Am început să citesc lucruri mici, un poem, un articol, câteva rânduri dintr-o carte pe care o știam bine. Am căutat lecturi amuzante și ușoare în locul celor grele, dificile. Și cred că schimbarea a venit pentru că, atunci când găseam online un poem care îmi plăcea, îi făceam o captură foto și-l păstram într-un album.

Mi-am făcut un fel de carte cu poezii în telefon, iar partea bună e că pot reveni la ele oricând. Chiar am simțit că acest obicei m-a ajutat să mă reapuc de citit. Chiar cred că acum citesc mai mult ca niciodată.

Îmi amintesc imaginea bunicii tale mâncând o portocală după prânz. Spuneai că, cel mai probabil, era mai puțin despre portocală în sine cât despre un moment cu ea însăși. Ai și tu un astfel de moment?

K.M.: Am multe astfel de momente pe parcursul zilei, de fapt. Obișnuiesc să mă trezesc mai devreme decât restul familiei, pun apă la fiert și ies pentru câteva minute în grădină. Indiferent de vreme, indiferent dacă e întuneric sau lumină, îmi place acest ritual. Mă ajută să-mi intru în formă.

Îmi fac ceai în anumite momente ale zilei și îl prepar mereu într-un ibric, din plante de bună calitate. Întotdeauna miros frunzele și mă bucur de procesul ăsta de a pregăti o ceașcă de ceai. Îl percep ca pe o pauză, de aceea nu e ceva ce fac în grabă, doar pentru că am nevoie de energie.

Stau mereu la masă când iau prânzul, de obicei singură – e un alt obicei care mă ajută să-mi delimitez ziua.

Și, din ce în ce mai des, de când am scris despre asta, îmi curăț o portocală după-amiaza. (n. red.: râde). Odată ce începi să te gândești cât de plăcut este acest gest devine contagios! Așa că îmi iau o portocală după prânz, e un moment frumos. O experiență senzorială completă.

Ai scris despre legătura pe care o avem cu trupurile noastre, despre răspunsurile pe care le găsim în noi. De ce crezi că pierdem această legătură cu corpul nostru?

K.M.: În perioada asta trăim mult în mintea noastră, dar și în telefoanele noastre. Și nu e neapărat ceva rău. Dar cred că trupul nostru are multe să ne învețe.

Mulți dintre noi s-au simțit cumva separați de corp, au întrerupt legătura asta dintre corp și minte sau poate intuiția le-a jucat feste în trecut și le-a spus să nu aibă încredere în ce simt. Poate de aceea am pierdut această legătură cu intuiția, cu flerul.

Nu e de mirare că unii oameni simt că trupurile lor le sunt mai degrabă dușmani decât prieteni. Dar corpurile noastre sunt inteligente, nu sunt doar niște carcase în care ne plimbăm, ci fac parte din inteligența, cunoașterea și înțelegerea noastră.

Cum ne putem reconecta?

K.M.: E ceva ce se întâmplă treptat. Nu există scurtături. E un angajament de a decide că vrei să simți. Și pentru unii oameni senzația asta nu e neapărat confortabilă. E o călătorie care se face cu blândețe, pas cu pas.

Mai sunt și lucruri pe care le poți face deliberat, precum diverse experiențe senzoriale care îți fac plăcere.

Am scris în carte despre cum am mers desculță în iarbă, și asta a fost o experiență foarte frumoasă. Despre o baie fierbinte, despre un masaj. Dar am făcut lucrurile astea fiind atentă la ce simt, la ce-mi spune corpul. Iar când faci asta o să observi tot felul de înțepături și de dureri pe care nu le-ai băgat în seamă cu anii.

Deci cred că asta înseamnă mișcare: să ieși din capul tău uneori și să observi în mod deliberat ce face restul din tine. Ajută foarte mult să te conectezi și cu alte persoane, să le îmbrățișezi, să faci exerciții împreună cu ele. Să ieși din capul tău, să nu mai trăiești doar acolo.

Ce reprezintă pentru tine înotul în apă rece?

K.M.: Cel mai minunat lucru pe care îl poți face. E relaxant. Sociabil. Reconfortant. Și, pentru mine, este o modalitate de a intra într-un spațiu foarte diferit: odată ce ești în apa rece ai impresia că ești într-o lume complet diferită.

Însă nu-mi place că, pe măsură ce înotul în apă rece devine din ce în ce mai popular, oamenii au început să-l considere ca pe o activitate competitivă, una care ar trebui măsurată și comparată. Toate lucrurile astea sunt lipsite de bucurie și nu fac parte din acest tip de practică.

Deci, pentru mine, înotul în apă rece și felul în care îl practic reprezintă un act de rezistență împotriva culturii competitive.
N-aș mai iubi această activitate dacă ar trebui să încep să-mi notez temperatura exactă, cât timp am stat în apă, cât de mult am înotat. Eu nu fac nimic din toate astea. Pur și simplu petrec timp în apă, mă bucur și ies când nu mai e plăcut, când mi-e prea frig, de exemplu – și sfătuiesc pe oricine să facă la fel.

E un mod de a-ți asculta corpul.

De aceea cred că e mare păcat că unii trec de la această minunată experiență de a înota în apă rece direct la: “Oh, dar oare câte calorii am ars?”

De ce îți e frică și cum îți controlezi temerile?

K.M.: Nu știu dacă reușesc prea bine să-mi controlez fricile. Și am destule.
Urăsc păianjenii cu desăvârșire! Și, în ciuda anilor în care am lucrat cu frica asta, n-am găsit nimic care să mă facă să vreau vreun păianjen în casă.

Nu pot să spun că mi-e frică de înălțime, dar nu mă simt deloc bine când sunt pe un pod înalt, de exemplu.

Nu mă gândesc la controlul fricilor mele, dar mă gândesc să lucrez cu ele și să mă asigur că nu se amestecă prea mult în viața mea de zi cu zi.

Cineva m-a întrebat, într-un alt interviu, de ce fac tot felul de lucruri înfricoșătoare, dar eu nu le văd deloc așa. Se referea, de exemplu, la faptul că ies să mă plimb singură, însă pe mine nu mă sperie asta.

Nu mă gândesc prea des la temeri. Fricile nu mă guvernează.

În timp ce-ți citeam cărțile am remarcat felul în care îți căutai liniștea și vindecarea în tine însăți. Ai făcut asta dintotdeauna?

Întreb pentru că eu nu am primit o educație în sensul ăsta. Abia la maturitate am înțeles că trebuie să caut resurse în mine însămi și nu în exterior.

K.M.: Ca să fiu sinceră, am fost mereu o persoană independentă, self sufficient, deci poate că sunt predispusă să caut răspunsurile în mine însămi. Dar, înainte de „Iernile sufletului”, am publicat o carte care se numește „The Electricity of Every Living Thing” (n. red.: care nu este încă publicată în România) și care e un volum de memorii despre anul în care am descoperit că sunt autistă.

Acest lucru mi-a schimbat abordarea în multe domenii pentru că mi-am dat seama că eram în căutarea unor răspunsuri ce țineau de autism – răspunsuri pe care nu le-am obținut vreodată. Așa că tot ce puteam să fac era să am încredere în ce-mi spun mintea și corpul meu.

De fapt, cu cât căutam mai mult răspunsuri, cu atât mă îndepărtam de vindecare. Cred că asta m-a schimbat fundamental.

Acum tind să caut răspunsurile în mine și să am mult mai multă încredere în mine, chiar dacă uneori reacția mea într-un anumit context este considerată ciudată sau diferită de a celorlalți. Însă important e să fie corectă pentru mine.

Deci cred că, pe de o parte, sunt o persoană independentă, așa m-am născut. Dar totodată, am învățat să am și mai multă încredere în mine pe măsură ce a trecut timpul.

Asociez cărțile tale cu ideea de răbdare, cu a nu fi mereu pe grabă, cu a nu fi îngrijorat sau a face mai multe lucruri în același timp. Totuși, în multe zile facem exact aceste lucruri. Crezi că e posibil să reînvii accesată magie, această vrajă, când ești mereu pe fugă?

K.M.: Magie înseamnă tocmai să poți rezista acestor lucruri. Pentru că nu sunt separate. Nu poți să fii mereu pe fugă și să te bucuri de farmecul lumii în același timp.

Nu e ușor să renunți la acest stil de viață – iar mulți dintre noi nici nu trebuie să o facă. Pentru început, cred că e nevoie să creăm mai degrabă spațiu, nu timp. E o diferență importantă. Nu poți să-ti spui: am 30 de minute să mă bucur de tot ce mă înconjoară – ar însemna să fii foarte dur cu tine însuți.

Această magie, această vrajă e ceva foarte fragil. Ceva care cere timp și răbdare, cum spui și tu. Și, ca să ajungi acolo, nu cred că trebuie neapărat să renunți la multitasking, ci să găsești moduri de a nu te mai grăbi întruna, de a te conecta cu ce simți. Dar nu poți face asta contracronometru.

Uite, eu sunt un om foarte ocupat. Am multe de făcut, dar am reușit să regăsesc magia din jur datorită câtorva lucruri pe care le-am făcut în mod deliberat: am spus nu unor proiecte în care nu era neapărat necesar să mă implic, dar o făceam dintr-un fel de obligație.

Am început să merg pe jos ori de câte ori pot, chiar și la cumpărături. Am decis să merg până la un magazin în loc să iau mașina și să conduc spre supermarket.

Sunt mai atentă la cum îmi petrec timpul liber și weekend-urile. Am spus deja că nu prea mă uit la televizor, iar asta pentru că mi se pare un mod în care pot pierde mult timp fără ca măcar să-mi dau seama prea bine.

Răspunsul meu este da, cred că și oamenii ocupați pot redescoperi magia din lume, dar asta presupune schimbarea unor obiceiuri – iar această acțiune, la rândul ei, ne va schimba pe noi înșine. O să ne dăm seama că unele lucruri pe care le facem nu ne fac deloc plăcere, nu ne fac bine sau nu ne sunt necesare.

Și asta e una dintre întrebările importante pe care trebuie să ți le pui: ești dispus să mergi contra curentului și să te schimbi în fața învățăturilor pe care le primești odată ce începi să înțelegi magia din lume?

De ce crezi că pierdem sentimentul de uimire?

K.M.: Cred că, pe măsură ce îmbătrânim, fugim intenționat de uimire. Face parte din procesul de creștere: nu mai vrem să fim copii și, prin urmare, nu mai vrem să ne jucăm. Nu vrem să pară că facem lucruri copilărești.

Există un moment în viața noastră când realizăm că fascinația profundă pe care o simțim pentru obiecte mici, precum pietrele și fluturii, nu mai este interesantă pentru adulți. Și da, cred că ne ferim intenționat de aceasta.

Și nici nu vedem mulți adulți care să se lase cuprinși de această magie în jurul nostru. De aceea ne imaginăm că e ceva ce trebuie să dispară, deși eu nu cred că este așa.

Unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac pentru fiul meu este să-i arăt cum este să fii un adult care încă simte uimire și care încă aleargă după această uimire, care o exprimă și o împărtășește.

Dar am trecut toți prin vremuri grele, poate de aceea mulți dintre noi au crezut că trebuie să renunțe la lucrurile mai puțin esențiale, ca să le zic așa. Și aș argumenta foarte puternic că aceasta nu este adevărat. De fapt, cred că ne înșelăm în privința acestui lucru.

Uimirea, admirația, fascinația, magia și misterul sunt de fapt esențiale pentru capacitatea noastră de a supraviețui timp îndelungat în vremuri dificile.

Așa că aș îndemna pe toți oamenii să se întoarcă la uimire și să o folosească pentru a puncta toate lucrurile dificile din viața zi cu zi cu care suntem nevoiți mereu să trăim.

The post Scriitoarea Katherine May: “Nu poți să fii mereu pe fugă și să te bucuri de farmecul lumii în același timp” appeared first on Mara Coman.

Am citit „Iernile sufletului” fără să știu prea multe despre ea. Nu m-am documentat înainte: știam doar că e non-ficțiune și că are legătură cu perioadele grele. Eram curioasă ce i se întâmplă autoarei, prin ce a trecut – și am aflat mai puțin degrabă cum a trecut prin iarnă decât ce a cauzat-o. Iar ăsta e unul dintre lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult din carte: că autoarea nu vorbește mult despre ce i s-a întâmplat.

Recunosc că, atunci când am ajuns la mențiunile legate boală, m-am temut că urmează o poveste întunecată despre lupta cu cancerul, operații, tratamente, doctori. Însă nu a fost așa. Am citit despre ce a făcut o femeie în toată perioada asta dificilă, despre cum a avut grijă de ea, despre repaus.

Îmi place să spun că e scrisă cu blândețe; blândețe e ce am găsit eu în cartea lui Katherine May. Eram și într-o perioadă foarte aglomerată, în care mi se părea că nu-mi ajunge timpul pentru nimic, și am citit despre femeia asta care e blândă cu ea, care își acordă timp și atenție.

Câteva pasaje cu care am rezonat (swipe pentru următoarele)

Mi-am dat seama că una dintre luptele pe care le duc, aproape inconștient, e cea împotriva tristeții: să nu mi se întâmple ceva ce m-ar putea durea, pentru că o să-mi fie tare greu. Sigur, nimănui nu-i plac perioadele dificile, dar ele vin oricum. O citeam pe May și mă gândeam la abordarea ei în fața „iernii”: nu s-a luptat cu greul, știa că vor veni. E un fel de acceptare, însă combinată cu ideea – foarte prețioasă, de altfel – că greul e temporar. Sunt niște zile, săptămâni, luni negre, însă e doar o perioadă. Poți să treci prin ea zbătându-te și plângându-te, sau acceptând că e și asta o parte din viață și încercând, în toată nebunia, să ai grijă de tine.

Deseori, grija asta că va cădea drobul de sare e mai obositoare decât dacă îl lași să cadă. Știam asta și înainte, dar e tare bine când mai citești despre cineva care are o altă abordare, mai calmă, și care nu e mereu în alertă.

Poate rândurile de mai sus dau senzația că autoarea s-a resemnat și a așteptat să treacă perioada dificilă, fără să facă nimic, dar nu e așa. Nu s-a zbătut, nu s-a împotrivit, dar a încercat să găsească lucruri care s-o aline. De la cele mai banale – gătit, aranjatul lucrurilor prin casă și timp cu băiețelul și soțul ei – până la cele pe care, poate, nu le-ar fi încercat în mod normal.

De exemplu, a fost la Stonehenge, la o ceremonie care are loc în dimineața solstițiului de iarnă, un „ritual de marcare a unui moment invizibil din an, în compania unei mulțimi New Age, cu ritualurile sale ridicole și cu religia sa inventată.” Câțiva prieteni se amuză când le spune ce are de gând, însă nu se răzgândește. Merge și se amestecă prin mulțimea ciudată de la Stonehenge, deși nu înțelege neapărat ce se petrece și se simte un pic jenată. În final, aflăm că n-a avut vreo revelație acolo, dar mie îmi place la nebunie că a mers, că a căutat ceva care s-o ajute, că a făcut ceva în loc să stea și să aștepte – chiar dacă n-a funcționat.

O altă încercare care nu dă rezultate e cea de la saună: o prietenă din țările nordice vorbește minunat despre experiența din saună, o convinge și pe Katherine să încerce, dar nu-i face bine deloc aerul fierbine, chiar leșină acolo.
Însă va afla că-i place înotul în marea foarte rece, la trei grade celsius. Ceva ce n-ar fi știut dacă n-ar fi fost deschisă să aibă tot felul de experiențe, chiar dacă unele par nebunești.

E frig în cartea lui May. Iarna din suflet se amestecă deseori cu iarna de-afară, cu zăpada de-acum sau din copilărie, cu o vacanță în Norvegia, unde a văzut Aurora Boreală, cu înotul în apa rece ca gheața. E frumoasă paralela asta dintre cele două ierni – anotimpuri despre care știm sigur că sunt trecătoare.

Nu e prima dată când spun că e important momentul în care te găsește o carte. În funcție de ce ți se întâmplă ție atunci, va avea un impact mai mare sau mai mic. Pe mine, „Iernile sufletului” nu m-a găsit în nici o iarnă; din contră, cred că rareori am avut parte de mai mult senin în suflet.
M-a găsit însă obosită și alergată, cu senzația sâcâitoare că și mâine o să mă simt la fel. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care mi s-a părut ca un fel de balsam: o lecție despre blândețe și acceptare. Acceptare în sensul despre care vorbeam mai sus, de a nu mă împotrivi cu îndârjire, dar de a căuta și de a experimenta tot felul de lucruri care mi-ar putea face bine.

Poate chiar de azi.

The post O carte ca un balsam appeared first on Mara Coman.